Adevărul poate fi o binecuvântare şi poate fi un blestem. Dreptatea nu îl iartă nici pe vinovat şi nici pe cel care îi slujeşte. Preţul justiţiei absolute e scump. Adevărul e periculos şi pretinde celui care îl poartă pe buze şi la rever un sacrificiu mai greu, poate, decât pedeapsa celui mincinos. Şi care mai e, de fapt, adevărul, astăzi? Care îi sunt mărcile, cum îl mai recunoaştem din hăţişul de impresii, cioturi boante de informaţii schingiuite de interese mici şi mari, bătălii meschine pe terenul de luptă al timpului cheltuit ca monedă forte şi oboseala cronică a conştiinţelor din ce în ce mai transparente.
Spectacolul „Oedipus” de Robert Icke, după Sofocle, în regia lui Andrei Şerban, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj priveşte drept în ochii orbiţi de adevăr ai unui prezent înnebunit de durerea minciunilor. Forţa pe care o degajă această montare de două ore şi jumătate e copleşitoare pe mai multe planuri: estetic, politic, simbolic, emoţional şi intelectual. Intensitatea jocului actoricesc, densitatea de gând, impactul rezolvărilor mereu surprinzătoare, trimiterile culturale, ritmul strunit, tonusul perfect al acestei tragedii perpetuate peste secole – fiecare element compune o polifonie de gânduri şi sentimente.
Existăm în plină degringoladă artistică şi socială în care ne căutăm cu înfrigurare relevanţa şi pretindem a reinventa şi redescoperi „forme noi” negându-le ţanţoş, dar cu orbire, pe cele vechi. „Oedipus” e un spectacol ce spune una dintre cele mai vechi poveşti ale teatrului cu vorbe noi, dar fără ostentaţia şi teribilismul pretenţiilor de a nega valorile trecutului; iar asta e o performanţă. Fantoşele aparenţelor care ne vând iluzii pe care le cumpărăm grăbiţi sunt expuse, deloc tezist, în convenţia generoasă a serii finale în care Oedipus urmează să câştige alegerile într-o campanie electorală gălăgioasă, pe model american. Imaginea impecabilă a unui bărbat sigur pe sine, învingătorul cuceritor prin demnitate şi verticalitate, mândru de reuşită, cu toate calităţile pe care le presupune jobul, se transformă în câteva ore, contracronometru, sub secundele care se scurg nepăsătoare deasupra capului său, în chipul transfigurat de durere şi nebunie al eroului tragic. E simplă şi de efect această situaţie speculată în toate faţetele ei în spectacol.
Imaginile video care jalonează sau îmbracă scenele sunt, cumva, inegale în impact. Dacă ilustrarea accidentului petrecut cu 27 de ani în urmă sub forma unui joc GTA are sens şi completează această lume absorbită de ecrane de la care aşteptăm să aflăm adevărul, imaginile cu bătrânul tată adoptiv al lui Oedipus intubat pe un pat de spital nu au aceeaşi relevanţă. Clipurile electorale în care zâmbetele profesioniste în relanti promit prosperitate şi fericire acompaniate de entuziasmul general spun aceeaşi poveste a minciunii media care îmbracă frumos trupurile chinuite ale conştiinţelor pervertite. Pădurea prin care o însoţim pe Merope şi îl găsim, parcă, noi înşine pe Oedipus nou-născut la trunchiul unui copac aduce ritm şi suspans prin mişcarea alertă a obiectivului, însă întunericul din scenă înjumătăţeşte impactul monologului.
Emoţia de tip intelectual pe care o întreţin rezolvările găsite de Andrei Şerban o completează pe cea profund umană pe care o presară din ce în ce mai abundent, în crescendo, în partea finală a spectacolului. Micile inserturi de politically correctness din construcţia personajului Antigonei sau a unui Eteocle gay stau singure într-un echilibrul stabil între tribute şi ironie la adresa unui discurs prefabricat, învăţat conştiincios. Iocasta care îşi retrăieşte drama unei adolescenţe trăite în abuz pe o canapea întoarsă, ca într-o şedinţă de psihanaliză cu semn schimbat rămâne cea mai intesă scenă din spectacol – un recital actoricesc pe care ambele actriţe, Emőke Kató şi Enikő Györgyjakab, îl construiesc din detalii de gând topit în cele mai puternice explozii de expresie.
Forţa convenţiei teatrale din scena în care Laios comite violulul asupra unui copil e una dintre cele mai frumoase pledoarii pentru artă în defavoarea portavocilor aggressive care de bună voie renunţă la simbol de dragul unui concret crispant. Două trupuri de bărbaţi desprinse, parcă, din bazoreliefurile greco-romane, în planul îndepărtat al scenei, sub apa unui duş în care cele mai nevinovte gesturi de grijă paternă sau camaraderie devin crimă, acompaniate de vocea unei femei care povesteşte cu durere faptele. Iar contrapunctul unei îmbrăţişări tandre care sugerează, de fapt, violul, taie respiraţia unei săli întregi.
Ultima parte a spectacolului conceput ca un tobogan descendent de la firescul cotidian spre simbolistica unor imagini ce desacralizează totemuri mincinoase, conţine poezia simplităţii gestului. De la oglinda ce îţi arată un adevăr diform şi până la încercarea disperată a celor doi îndrăgostiţi mamă şi fiu/soţ şi soţie de a-şi mai împărtăşi dragostea. Corpurile care nu se mai regăsesc, care încearcă disperat să îşi ofere iubirea, dar nu mai ştiu cum, care se pierd unul pe altul şi nu mai ştiu cum să se atingă, disperarea acestor trupuri care se frâng din dorinţă şi neputinţă devine expresia teatrală a întregului complex oedipian atât de studiat şi conceptualizat în stive de tomuri. Iar paşii lenţi ai unor oameni ce merg umăr la umăr, mână în mână, cu ochii legaţi, conduşi de cel orbit, această umanitate credulă ce păşeşte spre sală cu energie vitală, în acorduri de chitară electrică, „Knocking on heaven’s door”, e oglinda frapantă, dură şi dureroasă de care avem nevoie.
E redundantă observaţia că trupa Teatrului Maghiar de Stat din Cluj face performanţă. O face cu fiecre prilej şi îşi reconfirmă statutul. Cele două distribuţii sunt complementare şi arată feţele medaliei acestei lumi în cre adevărul nu iartă. Dacă Erwin Szűcs în Oedipus e o forţă dezlănţuită, e imaginea perfectă a trufiei învingătorului aprioric al cărui păcat e trufia de a tenta adevărul fără a-şi spune până la capăt propriul adevăr, Balázs Bodolai e individul metodic, underdogul care şi-a construit pas cu pas drumul unui ins banal cu ambiţii impresionante. Emőke Kató are un farmec lejer atunci când compune masca frivolităţii Iocastei – scutul de protecţie în jurul traumei ce o defineşte. Enikő Györgyjakab are mai multă vigoare în accentuarea contrastelor, însă, de multe ori, forma îi scpă de sub controlul necesităţii din cadrul scenelor. Un amănunt care contribuie consistent la trasarea liniilor de forţă în relaţi dintre Oedipus şi Iocasta este chimia perfectă dintre Erwin Szűcs şi Emőke Kató.
Miklós Bács îl defineşte foarte precis pe workaholicul Creon – cu pusee de furie, cu anxietate şi tăceri, mobilate de multă intensitate, ce acompaniză deziluzia în faţa unui crez care i se năruie printre degete. Tiresias e un personaj compus din lumini şi umbre – un Joker şi un Heremit din cărţile de tarot reuniţi sub privirea imobilă a lui Gábor Viola sau Lóránd Váta. Stranietatea grosplanului proiectat, rânjetul abia iţit, tonul de metronom impasibil, acei ochi goliţi de expresie, dar plini de adevăr – totul concură spre o prezenţă care marchează întreg spectacolul.
„Oedipus” în regia lui Andrei Şerban este spectacolul ce rezonează perfect cu vina noastră de a căuta adevărul în cantitatea de informaţii de care ne lăsăm înecaţi. Noi înşine suntem Oedipus; şi „eu sunt eu”, la fel de egoişti şi la fel de păcătoşi. Arta de dragul artei şi arta de dragul mesajului devin pe scena Teatrului Maghiar de Stat Cluj una şi aceeaşi: arta teatrului.
Teatrul Maghiar de Stat Cluj
Oedipus
de Robert Icke, după Sofocle
Regia și Luminile: Andrei Șerban
Dramaturg, Colaborator regie: Dana Dima
Scenografia: Carmencita Brojboiu
Video: Radu Daniel
Asistent de regie: Kinga Kovács
Asistent decor, costume: Gyopár Bocskai
Regia tehnica: Réka Zongor
Distribuţie:
Oedipus: Ervin Szűcs / Balázs Bodolai
Iocasta: Emőke Kató / Enikő Györgyjakab
Creon: Miklós Bács / Loránd Farkas
Merope: Tekla Tordai / Gizella Kicsid
Tiresias: Gábor Viola / Lóránd Váta
Antigona: Zsuzsa Tőtszegi / Eszter Román
Eteocles: Zsolt Gedő / Tamás Kiss
Polynikes: Tamás Kiss / Zsolt Gedő
Corin: Áron Dimény / Gábor Viola
Lichas: Eszter Román / Zsuzsa Tőtszegi
Șoferul: Alpár Fogarasi / András Buzási
Tânărul Oedipus: Zsolt Gedő / Tamás Kiss
Laios: Gábor Viola / Lóránd Váta
Un copil: Ádám Ferencz, Sebastian Topan / Alex Hegheduș
Agent secret: László Kovács
Fetițele de la hotel: Eszter Román / Zsuzsa Tőtszegi , Krisztina-Hanna Fehér, Petra-Panna Kristály
Orchestra: Gábor Bajusz (Percuție), Szabolcs Balla (Chitară Bas), Viktor Dubovan (Clape), Loránd Farkas (Vocal), László Kovács (Chitară), Gábor Viola (Chitară, Vocal)
Durata: 2h30m
d'E-pîn-geac 