„Dușmănie” și descompunere socială. Nevoia teatrului de a fi într-o muncă perpetuă cu sine însuși

de Diana PARPALEA

Ura? E peste tot. E un sentiment care odată sădit în suflet nu mai pleacă. A urî pe cineva înseamnă să ai un sentiment de ostilitate față de aceea persoană, iar prin urmare să ai atitudine de dușmănie. Dar de câte ori nu am spus cuiva – te urăsc!, chiar dacă nu simțeam exact acest lucru? Și, totuși, de câte ori am simțit ura față de cineva și nu i-am spus-o?… Ar ajuta? Spectacolul „Dușmănie v.2.0. E ceva vindecător în a le da oamenilor un obiect al urii lor” e despre căutarea unei alinări, a unui antidot pentru ură, care are și efecte adverse.

            Teatrelli este un spațiu cultural interdisciplinar în care au loc proiecte de teatru necesare pentru scena de teatru din București. Spectacolul menționat a avut și o variantă anterioară. Relativ același subiect cu o altă interpretare artistică. Gabriel Sandu, regizorul și dramaturgul textului, a revenit asupra spectacolului după aproximativ un an și jumătate pentru a vorbi tot despre dușmănie, dar altfel.  Iar acest lucru se întâmplă datorită locului în care are loc spectacolul – Teatrelli. Multe dintre proiectele propuse sunt declarate work în progress. Și e nevoie de asta. E nevoie de teatru care se schimbă imediat, nu odată la un deceniu, ci odată cu noi. Teatrul din secolul XXI trebuie să fie mai deschis ca oricând spre adaptare și schimbare. Nu știu cât mai cred oamenii în spectacole care odată ieșite la premieră se joacă până mor. Ci, cred, că au nevoie de spectacole vii – din toate punctele de vedere.

            Iar spectacolul „Dușmănie v.2.0. E ceva vindecător în a le da oamenilor un obiect al urii lor” este un spectacol cât se poate de viu și prezent. Gabriel Sandu a reușit să ia un subiect de care cu toții, poate, ne-am săturat peste măsură, deoarece l-am văzut adaptat atâtea feluri pe scena de teatru din țară. Şi l-a făcut să arate complet nou, de parcă nu l-am mai văzut niciodată. Ni se prezintă o poveste din epoca tovarășului fără să mai fie nevoie de decor cu mobilă veche, milieuri peste tot sau alte obiecte recognoscibile din aceea perioadă. Sunt doar punctate niște bibelouri, undeva în spate, foarte subtil. Nu sunt necesare aceste evidențieri, deoarece spectacolul este despre altceva.

            Video-proiecțiile, respectiv maparea spațiului, arată din nou necesitatea teatrului de a arăta și altfel, nu sufocat de decor și mobilă inutilă. Acestea sunt integrate complet în poveste, ci nu sunt acolo doar de dragul de a avea o video-proiecție pe fundal pentru a mai înfrumuseța sau moderniza spectacolul. Colajul video este folosit de ceva ani buni, evident, însă ceea ce vreau să subliniez este diferența dintre un colaj video care rulează pe fundal, pe care publicul îl acceptă ca o convenție, și acela care este parte din poveste, văzut și de personaj.

            Alina (Oana Pușcatu) vrea să facă un film documentar. Sau mai bine zis caută să facă filme documentare pentru ea, despre ea și povești din trecutul său ca un tratament pentru durere.  Pentru ea, să vorbească despre ceea ce a traumatizat-o înseamnă vindecare. În poveste apare și Ioana (Mihaela Teleoacă) – viitorul personaj al filmului său. Vrea să facă un documentar despre povestea ei și relația cu Nicolae Ceaușescu. Ioana îl are în grijă pe Andrei (Alex Mirea) de când era mic copil. Ce au în comun? Un trecut și o alegere care pentru Alina a însemnat declanșarea unei copilării marcante. Astfel, textul nu pune accentul pe viața oamenilor din comunismul românesc¸ ci, pe căutările Alinei, sau a unui om, de a găsi un o persoană care să-i motiveze ura din prezent. Filmul documentar o transformă pe Ioana într-un renegat social, iar pe Alina într-o eroină a adevărului.

            Mihaela Teleoacă de la început până la final face publicul să treacă de la empatie la ură, de la durere la râs.  Forța cuvintelor este susținută și de o gestică și mimică care nu au cum să treacă neobservate. De cealaltă parte, carismatică și energică, Oana Pușcatu cucerește sala din prima secundă și nu știi la ce să te aștepți mai departe. La fel ca partenera sa de scenă, are puterea să te aducă de la râs la plâns în orice secundă, când te aștepți mai puțin. Alex Mirea stă în umbră în prima jumătate a spectacolului și nu știi ce să spui despre el. Însă își arată forța și în același timp naturalețea prin monolog.

            Spectacolul este o experiență interdisciplinară, un act social și un exemplu pentru nevoia teatrului de a fi mereu gata pentru schimbare. Mai este și poezie în text. Tânăr prin interpretare. Ancorat în realitate prin tehnologie. Nu inovează, dar exemplifică un mod de a fi al oamenilor azi.

Teatrelli        

Dușmănie v.2.0. E ceva vindecător în a le da oamenilor un obiect al urii lor

Text și regie: Gabriel Sandu
Cu: Mihaela Teleoacă, Oana Pușcatu, Alex Mirea
Video: Ana Cârlan
Decor: Raluca Alexandrescu  
Muzică: Xenti Runceanu
Lumini: Ștefan Vasilescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: