„Decameron 135666” – lagărul conştiinţei noastre vinovate

Ce ne mai poate impresiona? Profund, visceral, sincer şi fără rezerve? Care a rămas numitorul comun al sensibilităţilor tocite şi dinamitate în nuclee egoiste de interese şi probleme strict personale? Oricât de obsedaţi de propriile traume am fi devenit, oricât de surzi la strigătul unui Celălalt pe care, din principiu, îl privim duşmănos, oricât ni s-au aplatizat nuanţele emoţiilor, rămânem la unison, la fel de perplecşi în faţa vinei unui trecut plin de greşeli. Puşi faţă în faţă cu aducerea-aminte a marilor crime comise în numele unor idei ce cândva păreau legitime (!), frica de a nu fi noi înşine părtaşi la atrocităţi pe care viitorul le va privi cu aceeaşi spaimă e unanimă. Omului îi e frică de sine, de posibilitatea verosimilă de a greşi impardonabil fără intenţie şi de a fi judecat. Omului îi e ruşine de trecutul său.

Spectacolul „Decameron 135666”, de Alexander Hausvater, montat la Teatrul Dramaturgilor Români e o revizitare artistică autentică a unui moment ce nu are voie a fi uitat. Într-un lagăr de concentrare, cinci actori sunt obligaţi de comandant să joace scene din „Decameronul” lui Boccaccio spre delectarea şi plăcerea acestuia. Tema extrem de dură a întâlnirii dintre arta teatrului şi opresiunea în cea mai extremă formă a sa devine pretextul unei performanţe artistice în care paradoxurile sunt duse până la capăt, până la emoţia ambiguă a plăcerii de a urmări un spectacol solid, articulat, profund uman, combinată cu crisparea şi disconfortul de a fi martorii peste timp ai transpunerii scenice a celui mai aberant episod de dezumanizare. Deloc ușor de privit, receptarea acestui spectacol-manifest presupune vulnerabilizare şi sinceritate şi din partea spectatorilor; la fel cum se întâmplă cu cei de pe scenă.

Firul roşu care leagă episoadele de improvizaţii cu aer solar, decadent, întru spirit Commedia dell’Arte, e teroarea inspirată de o voce lipsită de prezenţă care ordonă sub ameninţarea morţii iminente. Din ce în ce mai absurde, din ce în ce mai sadice, din ce în ce mai umilitoare sunt pretenţiile acestui monstru lipsit de chip, dar cu voinţă dementă. Cei cinci actori se supun atrocităţilor, dar îşi păstrează demnitatea şi umanitatea; în privirea lor lumina continuă să licăre până în ultima clipă. Rezistenţa Omului în faţa Răului triumfă între gardurile de sârmă ghimpată, în frig şi foame, în zdrenţe şi noroi. E incredibil de puternică sugestia pe care prezenţa instaurată de acele priviri intense o transmite. Vezi trupuri chinuite, vezi acţiuni greu de îndurat, vezi dezumanizarea pusă sub lupa scenei, dar, în acelaşi timp, odată cu teroarea, disperarea, groaza, furia, durerea, coexistă în aceşti oameni ultimele resurse de Bine, imposibil de înfrânt. Cu ultimele respiraţii, în faţa morţii, rezistenţa prin artă, curajul dat de un cântec intonat privindu-l în ochi pe reprezentantul Răului, cinci încă-oameni înfruntă cu demnitate, până la capăt, în numele umanităţii, ordinele neputincioase. Mor în picioare aceste efigii ale spiritului uman.

            Simplu, fără artificii de prisos, fără efecte, fără alt punct de sprijin decât prezenţa actorilor, Alexander Hausvater nu mizează doar pe impactul temei, ci alege inspirat o modalitate de joc contrastantă, care oferă distanţele de cădere necesare pentru a crea serpentinele de emoţie ale spectacolului. În interiorul scenelor de teatru în teatru, poveştile din Decameronul sunt jucate în tuşe voit îngroşate, cu exagerări, demonstrativ, burlesc, grotesc, uneori, cu gesturi şi posturi din lumea carnavalescă a bâlciurilor. Pe dedesubtul bufonadelor şi caracterelor impersonate rămâne drojdia groasă a fricii absolute. Între momentele de comic axat pe insinuări sexuale şi poveşti deocheate trecerile abrupte în realitatea sordidă a lagărului sunt articulaţiile solide care jalonează emoţia frântă; de la energia pitorescă a scenelor ce aparţin pieţelor pestriţe, cazi instant, la o respiraţie distanţă în bezna cea mai adâncă a lagărului. Aceste treceri sunt porţile prin care treci de fiecare dată, cu durere, înainte şi înapoi în realitatea transpusă scenic.

Epuizarea treptată, puseele de frică necontrolată, pânda constantă, acea stare de alertă pentru supravieţuire, minciuna speranţei, toate detaliile ce descriu o lume pe care cu greu ne-o putem imagina, dar pe care o recunoaştem din mărturiile supravieţuitorilor Holocaustului, acele amănunte din priviri, postură, gesturi şi tonuri ale vocii există într-un univers interpretativ bogat şi performant.

Radu Catană are un frison constant, îşi asumă rolul de bufon şi exagerează în control grimasele personajelor pe care le schimbă. Modalitatea prin care redă frica e o agitaţie vioaie prin care încearcă să amâne inevitabilul cu hărnicia celui care încă mai poate fi util. Ştefan Liţă are o vitalitate pe care o ponderează făcând trecerea către personajul cel mai fragil, mereu în căutarea unui cub de zahăr sau a unei firimituri de pâine. Sperios, docil, pierzându-şi puterile treptat, e cel pe care îl urmăreşti cel mai atent între scene pentru că fragilitatea lui este emoţionantă. Claudia Vasile are măsură în stridenţele feminine pe care disperarea le încearcă pentru a intra în voia celui cu drept de viaţă şi de moarte asupra sa. Ioan Paraschiv are cele mai bogate mijloace de expresie şi construieşte cele mai vibrante contrapuncte între ipostazele personajelor şi deţinutul pe cât de solid, pe atât de sensibil, cu credinţă, neputincios în a se salva pe sine şi pe ceilalţi. Privirea Ioanei Calotă e punctul fix al spectacolului. Cu intensitate şi concentrare, tăcerile sale, şoaptele blânde, eleganţa gesturilor, denotă toată demnitatea adunată cu ultimele puteri într-o femeie care înfruntă vertical și demn corvezile inumane. În ochii săi e ancora supravieţuirii de care toţi cei cinci se prind în acest ghem de suferinţă şi rezistenţă.

„Decameron 135666”, spectacolul semnat de Alexander Hausvater la Teatrul Dramaturgilor Români, e o experienţă teatrală autentică, în care impactul emoţional nu se rezumă doar la citarea unei teme grave. Această coborâre în tenebrele istoriei are consistenţa unui act de cultură sincer, performant artistic, realizat cu respect şi profesionalism. Trecutul e doar la o secundă distanţă, viitorul devine prezent, iar constanţa emoţiei în faţa fricii şi a vinei e catharsisul pe care doar prin umanitate transpusă scenic autentic se poate împlini.

Teatrul Dramaturgilor Români

Decameron 135666

Un spectacol de Alexander Hausvater

Scenografie: Mirela Trăistaru

Asistent scenografie: Miruna Rădulescu

Costume: ioana Colceag

Orchestrație muzicală: Lucian Maxim

Asistent regie: Denisa Mikesz

Asistent scenografie: Miruna Rădulescu

Cu:
Ioana Calotă
Radu Catană
Ioan Paraschiv
Ștefan Liță
Claudia Vasile