Marile întrebări nu trebuie să fie formulate, neapărat, filosofic și doct. Nu e imperativă o înălțime intelectuală pretențioasă pentru a pune în discuție subiecte cu substanță. Ne-am obișnuit ca adevărurile şi căutările să ne fie direcţionate de voci grave, să fim ghidaţi de maeştrii auto-declaraţi, avem nevoie de antrenori de viaţă care să ne citească entuziaşti din cărticele unde două, trei banalităţi sunt repetate obsedant, dar cu entuziasm, pe post de mantră călăuzitoare spre succes. Căutăm validarea şi suntem dispuşi să plătim scump în speranţa unei banale întâlniri cu noi înşine. Aproape că e neverosimil ca o asemenea întâmplare să poată avea loc într-o sală de teatru, urmărind o poveste veche despre vulnerabilitate şi frică, spusă cu umor, mult bun simţ şi sensibilitate.
Spectacolul „Căsătoria” de N.V. Gogol, montat de Andrei şi Andreea Grosu la Teatrul de Comedie este o mostră solară şi consistentă de metaforă pertinentă; o comedie ce lasă loc şi pentru emoţie, şi pentru reflexie, datorită unor interpretări regizorale şi actoriceşti nuanţate, în care convenţia îşi păstrează forţa de sugestie şi oferă măsură şi echilibru unui parcurs scenic perfect rotund. Drama personajelor principale devine comică nu prin artificii de efect, ci prin seriozitatea şi asumarea lucidă a unei probleme psiho-emoţionale: doi oameni trecuţi de vârsta exuberantei inconştienţe adolescentice se confruntă cu frica organică de căsătorie pentru a încerca să se conformeze imperativelor sociale. „Trăieşti ce trăieşti şi apoi trebuie să te măriţi” – acesta poate fi moto-ul succint al tragismului conţinut de Agafia Tihonovna (Mirela Zeta) şi Podkolesin (Tudor Chirilă). În jurul lor, o faună reprezetativă de caractere ce gravitează cu lejeritate printre cutumele care stabilesc firescul. De la peţitoarea jovială Fiokla Ivanovna (Mihaela Teleoacă) care face negoţ cu destine pe care le potriveşte la întâmplare, la Jevakin (Dan Rădulescu) cel nevoit a fi locvace pentru a-şi compensa defectul de a fi sărac, până la grosolanul interesat, cu spirit excesiv de practic, Ivan Pavlovici Omletă (Alin Florea) sau superficialul pseudo-intelectual Anucikin (Bogdan Cotleţ). În mijlocul lor, maestru de ceremonii la această întrevedere în scopuri maritale, savurând perspectiva unui triumf personal în numele puterii de persuasiune, Kocikariov (Liviu Pintileasa) încurcă şi descurcă voinţe cu lejeritatea nepăsării deprinse din plictis burghez.
Spaţiul e conceput de Vladimir Turturica drept o anticameră fără ieşire a unui viitor gri. Nu există uşi, nu există ferestre, nu există puncte de sprijin. O scenă dispusă în semicerc, îngrădită de pereţi ce par a strânge şi constrânge, în care personajele nu au prea mult loc pentru intimitate şi nici timp pentru hotărâri lucide. Ritmul gradat ca un bolero în care se mai adaugă treptat încă un tempo spre vria culminantă a deciziei luate sub imperiul impulsului de moment se topeşte într-o tăcere cutremurătoare odată cu deznodământul dezolant. Fericirea nu poate dura decât o clipă; curajul e trecător, iar frica nu poate fi învinsă definitiv. De la monologul de început, în care gesturile împrumutate din pantomimă acompaniază destăinuirea unui bărbat stăpân pe sine, dar perfect incapabil de a-şi asuma celibatul împotriva naturii sale, până la imaginea împietrită a cuplului din final, în care doar corpul soţului a rămas captiv, devitalizat, în cursa vieţii, în timp ce spiritul său a fugit pe fereastră, disperat şi înfrânt, se desfăşoară o întreagă galerie de relaţii şi ipostaze ale acestei evoluţii sufleteşti.
Râzi cu poftă de toate invenţiile actoriceşti, reacţiile, mini-comentariile, interacţiunile inventive şi situaţiile speculate cu umor şi delicateţe. Nu e nimic ostentativ, nu e nimic în plus în cele două ore de tatonări romantice. Are multă candoare şi căldură această montare; duioşie, chiar şi un strop de naivitate autentică, atât de necesară pentru a putea privi fără condescendenţă o farsă de demult. Poate părea desuet subiectul, poate fi de neînţeles, astăzi, această teamă paralizantă de căsătorie. Povestea, însă, e luată în serios – întreaga trupă joacă astfel încât se evită orice caricaturizare sau luare peste picior a acestor figuri comice nu prin forma lor, ci prin acţiunile şi intenţiile duse până la capăt. Mihaela Teleoacă are savoarea unui veritabil agent de vânzări care minte cu bună ştiinţă din vocaţie, de dragul clientului şi al profitului. Alin Florea combină cu măsură grosolănia cu nepriceperea şi jalonează cu pauze, mirări sau accente bine plasate un rol bogat. Silviu Debu (Panteleiev) are o concentrare fără fisură şi, cu doar câteva intervenţii, devine elementul factorial ce rezolvă ecuaţia comediei cu precizie matematică. Bogdan Cotleţ, cu un aer bonom şi uşor încurcat, oferă fragilitate şi consistenţă unui fanfaron sadea şi face pasul în plus pentru a trece dincolo de coloratură, către compoziţie.
Dan Rădulescu are carismă şi o bogăţie de mijloace pe care le foloseşte lejer, fluent, şi compune un personaj ludic, perfect articulat – îi urmăreşti cu bucurie toate micro-grimasele, îi asculţi entuziast disertaţiile, pentru ca la final să îl compătimeşti la fel de sincer precum este el însuşi în dezorientarea şi dezarmarea sa. Liviu Pintileasa are o energie bine drămuită pe care o foloseşte abil, cu rafinament, pentru a construi un personaj pe care îl laşi să te seducă. Mirela Zeta are un gând interior bine controlat care îi oferă substratul fragilităţii, alintului şi stângăciei pe care le oferă acestei „fete de măritat” standard, cu frici motivate şi neîncredere în sine scuzabilă. Tudor Chirilă este cel care face performanţă prin luciditatea expresiei pe care o metamorfozează nuanţat, cu răbdare, sinceritate scenică, mereu în control, concentrat, foarte mobil în substratul motivaţiei din spatele acţiunilor şi, dincolo de toate, cu o emoţie dată de vulnerabilitate. E profund uman acest personaj complex; nu e doar haios, nu e doar, comic. Adâncirea problemelor pe care încearcă să le rezolve e comică pentru spectatori, dar e tratată ca o dramă veritabilă şi, tocmai din acest motiv, pune în mişcare sentimente antagonice care culminează la final cu o sfâşiere imperesionantă.
„Căsătoria” în regia lui Andrei şi Andreea Grosu este comedia pe care o recomanzi prietenilor cu toată încrederea. E specacolul la care te simţi bine şi de la care pleci, însă, cu o temă frumoasă pentru acasă şi cu o metaforă de final tulburătoare. Fără a da lecţii de estetică sau morală, fără inovaţii şi efecte de impact, o poveste despre căutarea lucidă a curajului de a fi şi eşecul iubirii în faţa normelor mai poate fi şi astăzi motiv de bucurie artistică.
Teatrul de Comedie
Căsătoria
de N.V. Gogol
Traducerea Bogdan Budeș
Regia: Andrei și Andreea Grosu
Scenografie: Vladimir Tuturica
Muzica originală: Mihai Dobre
Distribuție:
Mirela Zeța – Agafia Tihonovna
Smaranda Caragea – Arina Panteleimonova
Mihaela Teleoacă – Fiokla Ivanovna
Tudor Chirilă – Podkolesin
Liviu Pintileasa – Kocikariov
Alin Florea – Ivan Pavlovici Omletă
Bogdan Cotleț – Anucikin
Dan Rădulescu – Jevakin
Silviu Debu – Panteleiev/Pretendent
d'E-pîn-geac 