Ideile inspirate plutesc în aer. Imateriale, invizibile, dar palpabile şi consistente, ne bat pe umăr cu delicateţe şi ne invită să le aducem la viaţă cu creativitate şi sens. Un dialog prins în zbor poate deveni un scenariu de succes. O imagine, un sunet, un cuvânt – pot fi kilometrul zero al călătoriilor ficţionale emoţionante pe care le numim generic „artă”. Inspiraţia e laîndemână şi are nevoie de un simţ de observaţie antrenat pentru a se transforma în materia primă „plămadei din care sunt făcute visele”.
Sarah Ruhl a declarat că triggerul piesei sale „Casa curată” este o conversaţie pe care a auzit-o la o petrecere; o doamnă doctor mărturisea impasul în care se află din cauza menajerei sale aflate într-o depresie ce o împiedica să îşi îndeplinească îndeplinească sarcinile casnice şi trăgea o concluzie nu tocmai flatantă: doar nu am învăţat atât pentru a face singură curat la mine acasă. Pare o premisă ofertantă pentru un comentariu social pertinent despre clasele sociale şi deprinderile mai mult sau mai puţin snoabe şi consideraţiile culturale lipsite de afecte. Piesa, însă, rămâne la stadiul de idee bună, abandonată la nivelul unui citat. Combinaţiei de pseudo-umor şi absurd îi lipseşte substanţa şi creativitatea situaţiilor de joc. O acţiune ce pare „pusă cu mâna”, insuficient de credibilă şi artificială nu oferă partituri prea generoase pentru a deveni o structură solidă a unui spectacol mai mult decât plauzibil.
Montarea lui Felix Alexa de la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti urmăreşte conştiincios această fabulă citadină cu accente supra-realiste, fără prea multă strălucire. În decorul multi-funcţional semnat de Ştefan Caragiu personajele gravitează stingher, fără a interacţiona prea mult cu spaţiile de joc ce rămân doar decupaje previzible ale locurilor şi timpurilor acţiunii. Sentimentul de sterilitate pe care subiectul îl presupune din pornire însoţeşte toate interacţiunile şi relaţiile şi nu se dezvoltă către o tramă prea ofertantă. O menajeră tânără şi orfană cu o poveste tragi-comică ce speră să îşi concretizeze talentul înnăscut de comedian, o doctoră epuizată şi înşelată de un soţ naiv sentimental care îşi găseşte jumătatea perfectă într-o pacientă a cărei boală nu ţine cont de iubire şi o soră cu un sindrom obsesiv-compulsiv pentru curăţenie, încântată să deretice în locul fetei visătoare – aceste personaje suficient de ofertante în intenţie, rămân, însă, doar schiţe prea puţin definite; contururile traseelor se dezvoltă stângaci şi descriu arce dramatice prea puţin convingătoare. Acţiunea deraiază într-o zonă în care credibilul e abandonat în favoarea unui absurd simbolic necontrolat, iar virajul brusc din zona de umor spre tragismul unei suferinţe curmate benevol cu un hohot de râs nu reuşeşte să depăşească o cotă modestă a cuminţeniei artistice.
Actorii se înscriu în acelaţi model ponderat de interpretare ce gravitează politicos în jurul caracterelor aproape transparente. Irina Movilă (Lane) are aerul pedant şi conţinut al medicului ce a sacrificat viaţa personală în favoarea succesului profesional. Fără exagerări inutile, dar şi fără strălucirea unei partituri de joc prea puţin ofertante, rămâne într-o zonă de confort pe care o stăpâneşte profesionist, având atuu-ul unei prezenţe elegante. Sandra Ducuţă (Matilde) are prea puţină căldură pentru a deveni pilonul de sprijin al umorului ce se vrea a fi conţinut de text. Glumele pe care le recită aproape alb, energia joasă şi înfrânarea neutră pe care o foloseşte în relaţiile cu partenerii de joc o menţin într-o zonă gri a interpretării în care se întrevăd doar câteva pusee de sensibilitate şi emoţie neduse până la capăt. Vitalitatea sa mult prea temperată lasă impresia unui rol abordat prea în general.
Richard Bovnoczki (Charles) alege să interpreteze tehnic curat un personaj abandonat din scriitură într-o plutire calină, lipsită de consistenţă. Are candoare şi sensibilitate, însă îi lipsete credibilitatea şi pare inconfortabil pe scenă, executând fără prea multă convingere indicaţiile primite. Lamia Beligan (Ana) nu reuşeşte să treacă, nici ea, pragul unei interpretări nesigure, ale cărei premise derivă din aceeaşi structură precară oferită de text. Fragilitatea şi demnitatea personajului sunt citate conştiincios, dar nu devin, însă, puncte de forţă. Ana Ciontea (Virginia) e singura are găseşte o cheie de joc consistentă, îmbogăţind viaţa interioară a acestei femei refugiate în obsesia practică a muncii fizice. E foarte prezentă, foarte atentă la cei din jur, are un freamăt continuu, o sinceritate scenică bine augmentată de privirea mereu concentrată şi din universul său interior reuşeşte să construiască un personaj cu mai multe straturi conotative, în care umorul şi drama găsesc un loc comun al coabitării într-o expresie bogată şi interesantă de urmărit pe tot parcursul spectacolului.
„Casa curată” rămâne un spectacol al bunelor intenţii, precum textul însuşi amestecă genuri dramatice şi fire narative pe care le încâlceşte într-un ghem nu tocmai uniform. Există un pic de emoţie, umor şi o temă socială destul de transparentă, ce nu devin, însă, un produs artistic coagulat, ci doar idei plutinde, citate disparat.
Teatrul Național „I.L. Cragiale” Bucureşti
Casa curată
de Sarah Ruhl
Traducere: Andrei Marinescu
Regie: Felix Alexa
Versiune scenică: Felix Alexa
Lighting design: Felix Alexa
Ilustrație muzicală: Felix Alexa
Scenografie: Ştefan Caragiu
Pregătire muzicală: Cătălin Petrescu
Video design: Constantin Șimon
Regia tehnică: Marcel Bălănescu
Photocredit: Florin Ghioca
Distribuție:
Lane: Irina Movilă
Virginia: Ana Ciontea
Charles: Richard Bovnoczki
Matilde: Sandra Ducuță
Ana: Lamia Beligan
d'E-pîn-geac 