„Oraşul nostru” lipsit de emoţie

Emoţia face parte din viaţă. Deci şi din teatru. Oricât de greu de impresionat am fi devenit, oricât de cinici, practici şi realişti, din când în când, sentimentele ne prind din urmă; şi cu cât fugim de ele mai abil, cu atât ne copleşesc mai mult atunci când ne prind de colţul hainei. Nu e nicio ruşine să simţi fluturi în stomac, să îţi fie frică, să râzi cu lacrimi sau să amorţeşti de tristeţe. E uman şi e frumos. Mai ales la teatru.

Spectacolul „Oraşul nostru” de Thornton Wilder, în regia lui Alexandru Dabija, de la Teatrul Excelsior pare să fie un pariu contra emoţiei. Textul clasic american a cărei calitate principală e tocmai candoarea simplităţii unei emoţii caline, calde, uşor patetice, în cel mai duios sens al cuvântului, a devenit de această dată prilej de slalomuri care să evite tocmai această întâlnire cu sensibilitatea. Povestea aşeazată despre viaţa tihnită dintr-o colţ bucolic de Americă de demult, în care viaţa şi moartea coabitează şi se învârt în jurul destinelor comune, se rezumă la un pretext pentru o privire panoramică destul de trufaşă aruncată şăgalnic, peste umăr, fricilor cele mai întemeiate şi bucuriilor mărunte. Nimic din ce ar putea emoţiona nu e luat în serios, ci virat într-o caricatură azvârlită din încheietură spre a face în ciudă sentimentalilor care pun preţ pe frumuseţea banală a vieţii.

Nici iubirea nu e serioasă, nici moartea. Multe personaje voit reduse la o schemă de joc simplistă, cu gesturi arătate şi interpretări gonflate artificial, execută demonstrativ-reducţionist un soi de pantomimă calculat stângace, spre a minimiza pe cât se poate orice posibilă emoţie. Indicaţiile din text ce presupun lucrul cu obiecte imaginare sunt respectate, însă execuţia nu e de fiecare dată performantă. Se mai uită din când în când proporţiile, unii actori „scapă” obiectul şi gesticulează deşi se presupune că au pahare sau farfurii în mână, iar impresia de improvizaţie „la clasă” persistă pe întreg parcursul.

Lăsând actorii să construiască după propria expresivitate, bazându-se pe carisma personală, fără un fir roşu care să lege laolaltă voinţele personale, Alexandru Dabija mizează pe o varietate de forme de interpretare ce plasează spectacolul într-o zonă a relativităţii. În mod clar nu există o voinţă unitară în virtutea căreia să se concentreze toate intenţiile. Rama teatrului în teatru citată prin înlocuirea naratorului cu trei regizori tehnici a căror identitate e clară doar în caietul program nu funcţionează nici ea până la capăt, iar indicaţiile proprii dicţionarului profesional recognoscibil dar pentru cei din interiorul breslei se diluează şi ele până când dispar în totalitate. Songurile Adei Milea sunt bornele cele mai solide care coagulează cu umor cele mai izbutite scene; corul şi nunta devin cele mai complexe momente în care se întrevede puţină îngăduinţă pentru o urmă de emoţie. Povestea de dragoste, însă, cea în jurul căreia e construită piesa, devine doar o banalitate în plus; există prea puţină chimie între Mircea Alexandru Băluţă (George Gibbs) şi Dana Marineci (Emily Webb), prea puţin spectaculoasă evoluţia relaţiei dintre cei doi copii care trec prin etapele maturizării spre împlinirea unei poveti de dragoste ce nu reuşeşte să depăşească nivelul citării generale a ceea ce ar trebui să fie cele mai ardente sentimente. El rămâne doar un puşti simpatic şi jovial, speriat de viaţă, iar ea încearcă de una singură să poarte cu toată sinceritatea expresia intenţiilor din text. Scena în care cei doi se îndrăgostesc rămâne, doar o joacă superficială, iar nunta al cărei motto ar trebui să fie „Mamă, nu vreau să îmbtrânesc!”, e convertită într-o bufonadă simpatică şi atât.

Cei trei povestitori-regizori – Iulia Samson, Bogdan Nechifor, Dan Pughineanu – au o prezenţă ternă, lipsită de entuziasm în felul de a ne pune la curent cu ceea ce urmează să vizionăm. Firescul fiecăruia pare a fi miza rolurilor, iar micile răsfăţuri personale îngăduite sub formă de glume ad-hoc sau mici gaguri nu reuşesc să îi transforme în amfitrioni prea carismatici.

Între multe tuşe îngroşate voit şi exagerări presonale precum caricatură crispantă a unui vârcolac realizată de Dragoş Spahiu (Simon Stimson) şi beţia jucată ostentativ a Annemariei Ziegler (Doamna Stimson) sau voioşia energică demonstrativă Mihaelei Trofimov (Doamna Gibbs) şi morga corectă a lui Doru Bem (Domnul Gibbs) e loc pentru câteva nuanţe de asumare personală a unor forme consistente de interpretare a caracterelor unilaterale. Radu Micu (Wally Webb) păstrează constantă relaţia cu partenerii săi prin privire, atitudine, micro-reacţii şi  contruieşte de unul singur universul interior al mezinului aproape ignorat de familie, Alex Popa (Joe Crowell/ Si Crowell) e metiulos în gesturi şi, prin prezenţă şi gând interior transmite simplu o emoţie deloc contrafăcută, Mihai Mitrea (Domnul Webb) evită elegant caricaturizarea personajului şi reuşeşte să îl menţină într-o zonă de realism bine echilibrat, iar Ana Udroiu (Rebecca Gibbs) şi Andreea Hristu (Doamna Soames) îşi asumă până la capăt, cu umor, măştile realizate din make-up şi pun în valoare cu succes personaje pe plan secund. Cea mai consistentă interpretare este cea a Oanei Predescu (Doamna Webb); datorită echilibrului stabil pe care îl găseşte între formă şi conţinut, construieşte un personaj pe care îl urmăreşti orice ar face în scenă, fie că taie pâine imaginară sau vânează cu prosopul de bucătărie o muscă.

„Oraşul nostru” e un spectacol cu vitalitate şi are suficient haz pentru o comedie simpatică. Îi lipseşte, însă, substanţa pentru a-şi atinge potenţialul. Ultima parte în care viaţa şi moartea se amestecă într-o metaforă ce ar putea spune mult mai multe decât încă o glumiţă, evită cu bună ştiinţă orice posibilă conotaţie emoţională, conţinută, dealtfel, de text, închizând, doar un cerc de ipostaze lipsite de profunzime ale unor vieţi aplatizate banal.

Teatrul Excelsior Bucureşti

Oraşul nostru

de Thornton Wildertraducerea Radu Lupan

Distribuția:
Regizorul tehnic unu – Iulia Samson
Regizorul tehnic doi – Bogdan Nechifor
Regizorul tehnic trei – Dan Pughineanu
Doamna Gibbs – Mihaela Trofimov
Doctorul Gibbs – Doru Bem
Doamna Webb – Oana Predescu
Domnul Webb – Mihai Mitrea
Emily Webb – Dana Marineci
George Gibbs – Mircea Alexandru Băluță
Rebecca Gibbs – Ana Udroiu
Wally Webb – Radu Micu
Profesorul Willard – Dan Clucinschi
Sam Craig – Ovidiu Ușvat
Joe Stoddard – Matei Arvunescu
Howie Newsome – Ion Bechet
Sergentul Warren – Robert Radoveneanu
Joe Crowell / Si Crowell – Alex Popa
Doamna Soames – Andreea Hristu
Simon Stimson – Dragoș Spahiu
Doamna Stimson – Annemary Ziegler
O femeie din cor – Elena Ghimpețeanu

Regia: Alexandru Dabija

Muzica originală: Ada Milea

Costume: Andrada Chiriac

Asistent regie: Vasea Blohat

Credite: ©Andrei Gîndac