(Apoca)Lipsa gospodinelor necăjite foc

De la ce ne-am luat? De ceva vreme parcă ne sare ţandăra din orice. Ne răţoim – mai ca la tarabă sau mai de la înălţimi academice – dar tot a gâlceavă tragem. Suntem irascibili şi nerăbdători; toţi greşesc, numai noi avem dreptate. Şi ne ţinem cu dinţii de dreptatea noastră şi numai a noastră. Ne supărăm foc pe firimiturile de pe covor lăsate în urmă de omul drag pe care îl bombănim şi ne certăm cu televizorul. Prea sunt toate grave şi merită scandal şi revoluţie; „Da’ o revuluţie…să mă pomeneşti!”

            Spectacolul „Apocalipsa gospodinelor” asumat de întreaga echipă de creaţie, aflat în repertoriul Teatrului Tineretului din Piatra-Neamţ, se înscrie cu fruntea în soare în rândul producţiilor-manifest polemice, cu atitudine semeaţă şi iluminatoare întru „awarness” asupra unei probleme stringente: feminismul descătuşat spre demascarea definitivă a patriarhatului eminamente nociv. Preţ de 90 de minute aflăm în mod repetitiv, obsesiv de-a dreptul, că barbatul e rău. Dar rău, rău de tot. Fără a primi neapărat şi argumente lămuritoare. Ce e sigur şi fără de tăgadă în opinia artiştiXlor e că bărbatul e cauza tuturor relelor de pe lume, de când lumea.

            Ca orice subiect dramatic şi această ipoteză s-ar fi putut dovedi inspirată pentru un demers spectacular atâta timp cât modalitatea de expresie artistică ar fi depăşit nivelul unei improvizaţii cu pretenţie de experiment sonor. Modelul monologului urmat de fraze muzicale bătute în lemne şi metale amplificate şi distorsionate prin mixere mânuite chiar şi cu sârguinţă de cele cinci actriţe şi reverberaţiile cuvintelor repetate până la plictis devin previzibile şi subliniază ca pentru un public lipsit de imaginaţie sau de cea mai elementară putinţă de înţelegere ideea unică. Nici măcar din punct de vedere sonor performanţa nu e pe atât de spectaculoasă pe cât o promit invenţiile precum tehno-toaca sau chitările-mături. O cacofonie polifonică de sunete însoţie, desigur, şi de fum şi de lumini ce pâlpâie la fel de previzibil, volum din abundenţă cât să fie clară atitudinea revoltată împotriva personajului negativ absent şi crucificat în numele feminismului suprem care îşi revendică drepturile negate peste secole.

            Cele cinci interprete rostesc vorbe multe în jurul aceleiaşi idei, cu dinţii scrânşini de câte ori pronunţă cuvântul blasfemic „bărbat” şi cu o o auto-compătimire înţepată când victimizează femeia-eroină a gospodăriei personale. Pe lângă lecţia de istorie a civilizaţiei din perspectiva victimelor femei, spectacolul mai oferă o informaţie destul de practică: femeia merită să fie remunerată pentru că îşi face curat în casă, găteşte şi, eventual, dacă se mai şi spală. Dacă, prin absurd, bărbatul întreprinde şi el aceste acţiuni nu ni se mai explică dacă are aceleaşi drepturi. Din tonul general – se pare că nu. Întreaga zbatere artistică conglomerată fedeleş în jurul acestor idealuri şi conclzii ante-pronunţate nu e justificată de calitatea cel mult cinstită din punct de vedere artistic. Recitativul corect şi îngânat al elevei de 16 ani, Daria Tămăslăcaru nu depăşeşte cu nimic duioşia pe care o inspiră orice copil pe scenele serbărilor şcolare. Teatralitatea ludică a Lucreţiei Mandric şi încercarea de a stabili o complicitate cu publicul în dulcele stil clasic are prea puţine în comun cu „formele noi” instalate pe scenă. Corina Grigoraş pare cea mai convinsă de textele pe care le rosteşte, dar înverşunarea ei personală augmentează strident şi crispant o luptă pe care pare că o duce cu mori de vânt ale propiilor necazuri. Iulia Paula Niculescu găseşte un echilibru mai credibil între furia feminismului dezlânţuit şi feminitatea ce căptuşeşte cu mai mult succes autenticitatea unui demers artistic credibil. Ruxandra Maniu e singura care în monologul său creează confortul empatiei reale; cu umor amar, auto-ironie şi carismă, emoţia pe care o acumulează în spatele zâmbetului încrezător e dată de curajul asumării atât pe plan personal, cât şi profesional, a unei atitudini lipsite de însemnele extremelor îndârjite.

„Apocalipa gospodinelor” e un spectacol care, paradoxal, face un deserviciu cauzei pe care o clamează. După ce spectatorii sunt certaţi pentru că fie sunt bărbaţi, fie nu îi lapidează pe aceştia, la final sentimentul buimac de vinovat fără vină e mai profund decât orice altă reacţie de plăcere sau emoţie intelectuală. Te simţi şi prost că te-ai născut atât de profund greşit (dacă eşti bărbat) sau că te-ai îndrăgostit de aşa un bau-bau (dacă eşti femeie). Motto-ul spus cu mândrie, răspicat, tare şi urmat de un drop the mike ca la carte – „Pizda mea e pizda mea. Punct” e, din păcate, incomplet. Formula care sintetizează cu adevărat forţa cataclismică a eternului feminist necesită o corectură minoră şi o adiţie organică: „Pizda mea e pizda mea, ce #%*@ mea?” – abia atunci supremaţia jinduită se poate împlini deplin. Nu se mai pune problema egalităţii şi echităţii atunci când simpla posesie a unui organ genital reprezintă un merit sau o vină. Iar vulgaritatea gratuită care celebrează drepturi de bun simţ nu merită altceva decât completări încă şi mai aberante.

Teatrul Tineretului Piatra-Neamţ

Apocalipsa gospodinelor

un spectacol de Nicoleta Esinencu, Doriana Talmazan, Paul-Ovidiu Cosovanu, Daniel Chirilă, Corina Grigoraș, Lucreția Mandric, Ruxandra Maniu, Iulia-Paula Niculescu și Daria Tămăslăcaru

sound design: Paul-Ovidiu Cosovanu
lighting design: Cristian Niculescu

cu: Corina Grigoraș, Lucreția Mandric, Ruxandra Maniu, Iulia-Paula Niculescu și Daria Tămăslăcaru