Teatru ca la mama acasă. Mic îndreptar de bun simţ

„Stimaţi spectatori, vă rugăm să vă ocupaţi locurile în sală. Spectacolul va începe în doar câteva minute. Pe durata desfăşurării lui sunteţi încurajaţi să consumaţi alimente şi băuturi alcoolice şi carbogazoase, să citiţi cea mai nouă carte achiziţionată, să socializaţi live sau online, să vă simţiţi cât mai confortabil, renunţând la încălţări sau alte articole vestimentare, să ascultaţi, la căşti audio sau subwoofere, melodiile preferate, să filmaţi sau să transmiteţi pe stream scene sau spectacolul în integralitatea sa, să asamblaţi seturi Lego sau puzzle-uri de 100+ piese, să vă plimbaţi animalul de companie, să efectuaţi intervenţii chirurgicale minore sau să faceţi sport. Vă dorim vizionare plăcută!”

            Ce se (mai) cuvine a se face sau nu în sala de teatru pe parcursul unei reprezentaţii live? Iată un subiect al unei povestiri vechi, transformat în teză de actualitate. A fost nevoie ca un actor celebru să îşi aducă aminte ce a păţit acum ceva ani pentru ca bula teatrală internautică să arunce cu roşii în toate direcţiile – unii mai supăraţi, alţii mai ponderaţi, unii izgonind radical din teatru orice spectator care îndrăzneşte să mişte mai mult de o ridicare din sprâncene pe parcursul actului artistic, alţii invitând publicul la activităţi întru spiritul eliberator al exercitării drepturilor de tot felul. Se discută în termeni docţi despre „etichetă” şi constrângeri totalitare care transformă vizionarea unui spectacol într-un soi de tortură pentru cetăţenii care nu au deprins în anii de formare a caracterului minimele norme de convieţuire paşnică. Cum adică să nu mănânci fix atunci când îţi e foame? Cum adică să ai răbdare să urmăreşti atâta amar de vreme o distracţie – că doar asta e teatrul; entertainment – fără să o comentezi cu prietenii? Şi cum, Doamne iartă-mă, să nu răspunzi la telefon?

            E obositor şi plicticos, redundant chiar, să reiterăm iar şi iar nevoia nuanţării oricăror izbucniri impulsive şi certăreţe. E la fel de ridicol şi să mănânci pizza diavola XXl cu blat pufos în rândul 4 şi să îţi dai ochii peste cap dacă vecinul de scaun îndrăzneşte să îşi sufle nasul. Nici ţinuta de gală obligatorie nu mai poate fi de actualitate în 2024, dar nici mutarea biroului la lojă nu e de bun gust. E vorba, ca de cele mai multe ori, dealtfel, de bun simţ. Această calitate s-a diluat şi relativizat atât de mult, într-o progresie aritmetică descendentă alarmantă chiar, încât pare o trăsătură mai degrabă degradantă decât un minim de respect pentru ceilalţi.

E de bun simţ să te speli şi să nu emani mirosuri pestilenţiale care să creeze disconfort. E de bun simţ să nu vorbeşti mai tare decât actorii de pe scenă (la telefon sau cu vecinul de scaun). E de bun simţ să nu îţi strălucească faţa luminată de ecrane mai puternic decât chipul eroinei în plin monolog. E de bun simţ să nu porţi accesorii care să obstrucţioneze câmpul vizual al celor din spatele tău. E de bun simţ să nu transformi scaunul în bufet suedez şi podeaua în covor de ambalaje. E de bun simţ să nu verşi lichide pe ceilalţi spectatori (chiar dacă din greşeală). E de bun simţ să nu vii la teatru dacă ai accese de tuse convulsivă la intervale scurte de timp. E de bun simţ să nu aduci un preşcolar la o tragedie antică a cărei durată depăşeşte 3 ore. E de bun simţ să nu intri în dialog cu personajele decât dacă genul spectacolului include o componentă interactivă. E de bun simţ să ajungi înainte de ora începerii indiferent de cât de aglomerat e traficul (nici ceilalţi spectatori nu se materializează magic în sală; tot pe aceleaşi străzi au venit). E de bun simţ să îți setezi luminozitatea telefonului la minim, să te asiguri nu doar că soneria e anulată, ci şi toate alarmele, şi memento-urile, şi alte notificări sonore şi doar să verifici mesajul primit, iar dacă nu e urgent să nu te angajezi într-o conversaţie prelungită cu solicitantul. E de bun simţ să nu răspunzi la telefon. E de bun simţ să nu emani gaze prin orificiile corpului. E de bun simţ să nu te scarpini în cavităţi. E de bun simţ să faci ceea ce cu bună voie ţi-ai dorit să faci atunci când ai plătit pentru experienţa numită „spectacol de teatru” – să ai răbdarea, disponibilitatea şi respectul de a intra într-o convenţie; artistică şi socială, într-un loc bine delimitat, într-un interval de timp prestabilit.

Există, desigur, variante şi pentru cei care doresc uzanţe mai flexibile. Există teatru-restaurant unde poţi servi masa în timpul spectacolului. Există stand-up unde interacţiunea este mai permisivă. Există concerte unde cânţi şi dansezi şi sari şi urli la propriu. Există spectacole de stradă unde vii şi pleci când vrei şi te plimbi cât vrei. Există cinema, există spectacole online pe care să le vezi din vârful patului. Există atâtea variante pentru toate gusturile şi nevoile. Important e să nu confundăm specificurile între ele. E la fel de ciudat să mergi la un concert pe stadion îmbrăcat în frac, cu mănuşi albe şi joben, dar şi la operă în şlapi. Dacă într-o sală de 800 de locuri, într-un rând oarecare, ferit de întuneric, la o comedie bulvardieră, nu e un capăt de ţară dacă mănânci nezgomotos un baton de ciocolată, într-o sală de 30 de locuri, la o dramă cumplită, e cam nepotrivit să scoţi un sandwich.

Există, desigur şi excepţiile care ţin de calitatea actului artistic în sine – spectacole de la care ai vrea să fugi. Pur şi simplu. Care te plictisesc îngrozitor, ţi se par incredibil de nereuşite, nu te interesează, te crispează, te agasează, te înfurie, te scârbesc sau, pentru care îți crapă obrazul de ruşine de-a dreptul că le vizionezi. E foarte posibil să se întâmple şi asta. În preţul biletului intră şi dreptul de a pleca. Achiziţionarea lui nu înseamnă obligaţia de a rămâne până la final dacă experienţa se dovedeşte a fi unanim nesatisfăcătoare. Şi atunci, e de bun simţ să te ridici cât mai silenţios, să deranjezi un număr cât mai mic de oameni şi să părăseşti sala civilizat.

„Eticheta” nu mai există demult în sălile de teatru. Regulile de conduită citate din manualele de bune maniere nici măcar amintite nu mai sunt. Aşa cum şi pe scenă teatrul ţine pasul cu vremurile, la fel o face şi în sală. Dacă la Globe, atunci când Shakespeare juca se clefănea zgomotos şi se vocifera, într-un iz general de pește, nu înseamnă că trebuie neapărat să urmăm exemplul şi peste 400 de ani. Dacă în Viena secolului al XIX-lea era de prost gust să porţi de două ori aceeaşi rochie şi era de neconceput ca o femeie să vină la teatru neînsoţită, nu e musai să închiriem ţinute de la casele de modă în 2024. Nu e nimic înspăimântător, de fapt, ca pentru 1-2 ore să fii spectator. Nici când aştepţi să intri la un consult medical nu îţi faci manechiura pe hol, nici în tren nu îţi speli şosetele în lighean, nici la cumpărături, la mall, nu tragi un pui de somn în cabina de probă. E vorba doar de bun simţ.