Proporțiile ne-au definit mereu standardele estetice. Dacă pentru ochiul educat în cultura european simetria denotă frumuseţe şi echilibru, pentru deprinderile asiatice aceeaşi simetrie simbolizează nici mai mult nici mai puţin decât moarte. Limitele creativităţii şi inventivitatea imaginativă au depins mereu de sensurile implicate de raporturi între formă şi fond. O idee deplină, importantă şi gravă poate să devină meschină într-un context neîncăpător. La fel cum şi o banalitate prezentată cu fast şi pompă frizează ridicolul. Măsura justă e, de fapt, raportul de aur al artelor; cum anume intenţiile imateriale îşi găsesc forma de expresie cea mai potrivită a unui eu creator lucid şi sensibil.
Spectacolul „Opera de trei parale” de Bertolt Brecht, în regia lui Gelu Colceag, montat la Sala „Ion Caramitru” a Teatrului Naţional Bucureşti pare a fi suma unor idei mari înghesuite în scheciuri mici. De la teoriile brechtiene şi până la comedioara elongată pe scena mare e un drum lung şi distorsionat. Miza unică pare a fi amuzamentul simplist în faţa unei poveşti despre borfaşi mărunţi şi dame de consum parşive şi… doar atât. Comentariul social este epurat de profunzimi, distanţarea deraiată pe linia moartă a unui joc actoricesc grosier, iar impresia generală de spectacol „ca de revistă” planează timp de mai bine de trei ore peste personajele devenite caricaturi al căror unic scop e râsul fără alte pretenţii.
Totul pare foarte previzibil, cu prea puţine momente care să iasă din limitele unei puneri în scenă cuminţi, cu semne de oboseală. O scenografie lipsită de personalitate, funcţională, ce pare împrumutată dintr-un alt spectacol al TNB, care nici nu încurcă, nici nu deranjează; schelăria metalică vopsită în negru e cea mai la-ndemână soluţie care să arate frumos, „interesant”, zăbrelele şi scările creează spaţii de joc folosite tautologic şi expozitiv, iar imaginea per ansamblu se încadrează în aceeaşi notă modestă – cuvântul cheie ce caracterizează acest spectacol. Proiecţiile cu numele songurilor sunt greu lizibile pentru jumătate de sală, capetele actorilor, de asemenea, mascate de reflectoare, pe alocuri, lighting designul are ceva de concert cu buget redus, costumele cerşetorilor citează o „portocală mecanică” virată în zeghe, dar rămâne, doar, la stadiul de citat, perucile actriţelor şi machiajul abundent îngroaşă şi mai mult ideea de caricaturi care, din păcate, nu au nicio legătură cu vria creativă a avangardelor pe care par a le evoca.
Întreaga montare este construită în jurul ideii de mizerie poleită, corupţie mascată de carismă şi hazul unor acţiuni cu iz de gag. Carisma, însă, abia dacă se întrevede, mizeria e demonstrativă, iar hazul a rămas în urmă, undeva în deceniile de glorie ale genului revuistic. Actorii joacă „pe voci” – majoritatea îşi schimonosesc glasul pentru a rosti cât mai gutural, nazal sau piţigăiat replici rămase la suprafaţa relaţiilor construite minimal. Mircea Rusu (Domnul Peachum) abuzează obositor de un „meai” cu accent stereotipic evreiesc şi rostogoleşte boloborosit cuvinte pentru a-şi afirma autoritatea, enervându-se formal, în timp ce repetă bucăţi de replică pentru a forţa o reacţie în sală. Improvizaţiile personale şi „şopârlele” ostentative nu fac altceva decât să reducă personajul la stadiul unui şmecher grobian lipsit de orice nuanţe. Tania Popa (Doamna Peachum) păstrează o singură trăsătură dominantă pentru personajul său – starea de ebrietate – pe care o uzează rapid, rămânând, însă, într-o zonă de interpretare plauzibilă. Aylin Cadîr (Polly) accentuează un răsfăţ infantil pe care îl emite cu o vorbire alintată în tonri acute, la concurenţă cu notele şi mai înalte ale Medeei Marinescu (Lucy) care stăpâneşte, însă, tehnic, mai bine personajul şi reuşeşte să domine caricatura cu câteva nuanţe date de ruperile de ritm şi comentariile cu efect comic. Bandiţii din anturajul lui Mackie Şiş – interpretaţi de Ovidiu Cuncea, Alexandru Georgescu, Mihai Verbiţchi, Orodel Olaru – redau variaţiuni de intonaţii şi voci prefăcute ca în spectacolele cu păpuşi pentru copii, fără a imprima nicio personalitate individuală; singurul din grup care încearcă să îşi construiască o temă coerentă e Silviu Mircescu (Jimmy). Rareş Florin Stoica (Filch) abuzează de mirarea exprimată cu ochi mari şi gesturi largi şi o vorbire artificială. Silviu Biriş (Brown) pare stingher în raportul reinventat pentru personajul său în relaţie cu prietenul Mackie şi rămâne într-o notă de interpretare generală.
Emilia Popescu (Jenny Speluncă) e punctul de sprijin al spectacolului – intervenţia sa la songul dedicat lui „Mac The Knife” salvează din anonimat un moment altfel banal, dicţia, rostirea, interpretarea sa muzicală sunt singurele care aduc aminte de comentariul brechtian, iar tragismul pe care îl conţine e unul dintre puţinele pusee de emoţie. Marius Manole (Mackie Şiş) are aerul unui Rică – fante de Obor, dar nu şi alura. Ascuns de o haină de blană mult prea largă, jobenul, măşuşile albe şi bastonul rămân doar semne exterioare ale unui posibil hoţ cu ştaif. Energia şi măsura pe care le drămuieşte echilibrat, salvează, însă, de la stridenţe această ipostază în contre-emploi căreia îi găseşte resurse pentru a deveni funcţională.
„Opera de trei parale” pare un spectacol asamblat din părţi componente care nu se îmbină perfect – rămâne un puzzle coregrafiat modest, cu mâini în aer şi momente de de sincron desincronizate, un cor „antic” de orbi reciclat, trimiteri politice la trecut şi prezent lipite grosier, songuri interpretate fără strălucire, o invenţie aluzivă rămasă fără finalitate (Mackie şi Brown se iubesc, dar numai în prima scenă), multe grimase care atrag nefericit atenţia, vorbire cât mai gâjâită sau plângăcioasă şi mult efort pentru prea puţină performanţă. Un text ofertant şi bogat devine doar canavaua unei defilări de fantoşe care ne fac cu ochiul pentru a pricepe apropouri banale şi tocite demult.
Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti
Opera de trei parale
de Bertolt Brecht
Traducere: Isaiia Răcăciuni, Ion Cantacuzino și Gelu Colceag
Regie: Gelu Colceag
Muzica: Kurt Weill
Scenografie: Liliana Cenean, Ştefan Caragiu
Coregrafie: Roxana Colceag
Asistent coregrafie:Alina Petricä
Conducător muzical: Marius Leau
Pregătire muzicală: Ligia Dunä
Antrenament vocal: Elena Moroșanu
Lighting design: Laurențiu Iordache
Asistent lighting design: Alexandru Stănescu, Iulian Pătrașcu
Sound design: Bogdan Gadola, George Puiu
Video design: Mircea I. Anca
Asistent regie: Patricia Katona
Producător delegat: Mădălina Ciupitu
Regia tehnică: Andi Tuinea, Costi Lupșa
Sufleor: Ana-Maria Barangă, Tatiana Oprea
Photo: Florin Ghioca
Distribuţie:
Mackie Şiş – Marius Manole
Dl Peachum – Mircea Rusu
Doamna Peachum – Tania Popa
Brown – Silviu Biriş
Polly – Aylin Cadîr/ Teodora Calagiu
Lucy – Medeea Marinescu
Jenny Speluncă – Emilia Popescu
Filch – Rareș Florin Stoica/ Ciprian Nicula
Mathias Biştar – Ovidiu Cuncea
Jakob Sfarmă Ţeste – Alexandru Georgescu
Robert Fierăstrău – Mihai Verbiţchi
Walter Salcie Plângătoare – Orodel Olaru
Jimmy – Silviu Mircescu/ Mihai Munteniţă
Smith – Daniel Hara/ Mihai Munteniţă
Părintele Kimball – Eduard Cîrlan
Cocote, orbi, cerşetori - Andreea Alexandrescu
Irina Noapteș
Beatrice Rubică
Oana Laura Gabriela
Cristiana Ioniță
Roxana Colceag
Orbi, cerşetori, poliţişti – Rareș Florin Stoica
Eduard Cîrlan
Alexandru Nicolae Mihai
George Olar
Tiberiu Enache
Horațiu Furnică
Adrian Justin Ilie
Orchestra – Lucian Maxim (percuție / percussion)
Ligia Dună (pian / piano)
Marius Leau (vioară / violin)
Marius Grigorescu (clarinet)
Cristian Nicolae (trompetă / trumpet)
Ciprian Partenie (trombon / trombone)
Răzvan Mihai Grigorescu (chitară / guitar)
d'E-pîn-geac 