„Vânătoarea” cerbului ispăşitor

Copiii sunt bucurie. Joaca lor, râsul lor ciripit, energia inepuizabilă, întrebările lor mirabile, imaginaţia fascinantă, acest ghem de viaţă care abia începe face pe oricine să zâmbească nostalgic, amintindu-şi de propria inocenţă. Spranţa şi viitorul parcă se întâlnesc fericit în preajma lor şi aduc un timp suspendat al grijilor amânate. Îţi e drag să îi priveşti, să uiţi un pic ce om mare şi serios ai devenit; paşii se mărunţesc, vocea se ridică, mişcările capătă libertate, gândurile zburdă printre animale de pluş, maşinuţe şi păpuşi colorate şi sorbi cu poftă ceaiul imaginar din ceşcuţele de plastic. Copilul interior se răsfaţă, râde şi e fericit. E plăcut să fii puţin copil şi atunci când eşti adult. Copiii care imită adulţii, în schimb, îşi pierd magia. Maturizarea prematură are ceva bolnăvicios. E ciudat să găseşti în corpul acela mic şi fragil deprinderi nepotrivite cu vârsta inocenţei. Cunoaşterea a tot şi toate dintr-o dată, la-ndemână din primii ani de viaţă, a scurtat perioada bucuriei şi lumea se grăbeşte să asimileze o societate îmbătrânită înainte de vreme.

Spectacolul „Vânătoarea”, adaptarea lui David Farr după filmul lui Thomas Vinterberg şi Tobias Lindholm, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, de la Teatrul Bulandra spune povestea condensată a consecinţelor acestui comportament de maturizare accelerată. Într-o comunitate brutală, preponderent marcată de o masculinitate toxică, nu mai e timp pentru copilărie. O fetiţă um nu se poate mai dulce nu ştie cum să îşi manifeste afecţiunea pentru educatorul său altfel decât cu gesturi de seducţie imitate, iar atunci când bărbatul reacţionează firesc şi o respinge speriat se răzbună minţind. Acuzaţiile grave de molestare ale Clarei se rostogolesc într-un bulgăre de ură în care se adună toate frustrările şi nevoia de ispăşire a tuturor păcatelor unui orăşel plin de păcatele adulţilor încrâncenaţi. E crunt şi greu de gestionat emoţia acestui demers scenic în care personajul negativ colectiv are ca exponent central un copil ce poartă toată vina esenţializată a păcatelor moştenite, asimilate, învăţate prea devreme.

Propunerea regizorală bazată pe un decupaj cinematografic, cu efect de lupă asupra relaţiilor dintre personaje, cu o convenţie clară a prezenţei ameninţătoare constantă a comunităţii care „veghează” continuu, are o forţă de expresie ce se poate realiza doar prin performanţa interpretărilor actoriceşti. Atmosfera inconfortabilă, adevărurile personale amânate cu minciuna unor comportamente egoiste şi deviante, acel morb ce pluteşte deasupra destinelor eşuate se conturează prin eclerajul expresiv conceput de Daniel Klinger, în spaţiul auster, rece, foarte sugestiv, realizat de scenografa Maria Miu. Cutia de lemn supradimensionată în care trăiesc laolaltă brute, alcoolici, femei adultere şi copii nevinovaţi devine universul scenic claustrat în care păcatele şi crima pătează orice conştiinţă. Nu poţi evada nevătămat din această ladă de zestre a unor existenţe îmbibate în alcool, violenţă şi erotism rudimentar.

Povestea în sine e crispantă. Dacă în film e, poate, mai uşor de privit această dezumanizare precoce, concreteţea scenei şi impactul imediat al prezenţei pune o presiune în plus pe acurateţea receptării. E greu de asimilat şi acceptat mesajul livrat „aici şi acum” de acest spectacol în care copilul – metafora inocenţei amputate – are toate atributele malefice pe care eşti predispus a le respinge organic. E dificil să pleci din sală doar cu semnalul de alarmă, doar cu avertismentul redat artistic; sentimentele contradictorii pe care le stârneşte personajul Clarei ies din sfera convenţiei şi creează un disconfort moral. Ai toate motivele să strigi, la fel ca fiul educatorului acuzat pe nedrept, „De ce minţi, fă?!” – pe cât de vulgară şi contondentă e această replică, pe cât de intensă scena confruntării, e supapa de care era nevoie pentru ca spectatorul să poată pleca acasă cu pumnii descleştaţi.

Interpretările actorilor sunt, din păcate, inegale. Sarcina scenică a fiecăruia în parte presupune o încărcătură emoţională ce se poate descărca doar în puncte cheie prestabilite. Atunci când mijloacele tehnice permit o acumulare interioară mocnită, detonată într-o expresie controlată şi susţinută, efectul este, într-adevăr, puternic şi credibil. Exagerările sau lipsa de precizie, însă, dezechilibrează parcursul acestei scheme tactice vizibilă în intenţie. Andi Vasluianu (Lucas) îşi foloseşte inteligent experienţa acumulată în rolurile interpretate în film; are un firesc artistic bine ponderat şi relaxarea din jocul său, felul lejer, deloc demonstrativ, în care încasează şi asimilează cu o mirare expresivă acuzaţiile care se aduc personajului său e piatra unghiulară a unei interpretări nuanţate, pigmentate de câteva explozii controlate, care produc o emoţie viscerală. Mirela Gorea (Hilde) are o teatralitate formală care deraiază atenţia. Gesturile sale largi, intonaţia excesivă şi răspicată sunt într-o altă cheie de joc faţă de acest decupaj cinematografic propus în montare.

Cătălin Babliuc (Theo) şi Ioana Anastasia Anton (Mikala) redau tehnic cele mai complexe trăiri pe care le presupun rolurile lor – cei doi părinţi ai Clarei, plini de păcate personale, remuşcări şi îndoieli, sunt redaţi schematic, la suprafaţa reacţiilor fie exagerate, fie demonstrate cu excese ale unor reacţii parţial controlate. Gabriel Vatavu (Gunner) menţine constanţa personajului său şi dezvoltă coerent latura aridă, unilaterală, a bărbatului rudimentar, vocal şi grobian. Ioan Paraschiv (Rune) interpretează personajul de la care eşti tentat să aştepţi o surpriză – pasărea împăiată pe care o poartă pe braţ, aparenţa stranietăţii, prezenţa sa misterioasă par a fi semnele unei devoalări ulterioare. Orizontul de aşteptare creat în jurul aestui vânător taciturn conduce, însă, spre o pistă falsă. Ştefan Radu (Marcus) are multă umanitate în interpretarea sa; are multe resurse emoţionale pe care le combină inteligent cu o expresivitate bine controlată şi reuşeşte să devină centrul de interes în scenă în cea de-a doua parte a spectacolului.

„Vânătoarea” metaforică a unui cerb ispăşitor pentru păcatele unui oraş întreg spune povestea tristă a unei lumi care îşi condamnă viitorul la moartea inocenţei. Nu există speranţă pentru copiii crescuţi în medii viciate, de părinţi absenţi, amorţiţi de vicii şi ură. O realitate violentă, transpusă scenic, ne strigă în faţă brutal că suntem ucigaşi ai copilăriei. Dacă suntem sau nu vinovaţi, o ştim fiecare dintre noi.

TEATRUL BULANDRA BUCUREȘTI

VÂNĂTOAREA

după filmul de THOMAS VINTERBERG și TOBIAS LINDHOLM

adaptare scenică DAVID FARR

traducere ADRIAN NICOLAE

Distribuție:
ANDI VASLUIANU (Lucas)

MIRELA GOREA (Hilde)

CĂTĂLIN BABLIUC (Theo)

IOANA ANASTASIA ANTON (Mikala)

GABRIEL VATAVU (Gunner)

LUCIAN IFRIM (Per)

IOAN PARASCHIV (Rune)

ȘTEFAN RADU (Marcus)

EVA PANDURU (Clara)

ANDREI VOICU / CĂLIN PETRU (Peter)

cu participarea Corului de copii “OMIS”

Regie ALEXANDRU MÂZGĂREANU

Scenografie MARIA MIU
Muzică ALEXANDRU SUCIU

Lighting design DANIEL KLINGER

Regia tehnică MIHAELA OANCE

Sufleor MĂDĂLINA IGNAT

foto ANDREI și MARIA GÎNDAC / Two Bugs