Avem nevoie de eroi; de super-eroi, chiar. Universurile noastre ficţionale alimentate de figuri carismatice ale francizelor aducătoare de profit îşi găsesc un loc comun al aşteptărilor concrete – vrem să fim uluiţi, fascinaţi, salvaţi şi ocrotiţi de personajul întrupat al tuturor năzuinţelor noastre de bine, adevăr şi frumos. Nu doar la cinema, nu doar pe ecrane, căutăm acei semeni care să ne inspire încredere, admiraţie şi respect, în această lume a modelelor devenite bunuri de consum. Suntem grabnic doritori să investim cu super-puteri oameni merituoși cărora le cerem imperativ să fie responsabili pentru toate victoriile de care noi nu ne vedem suficient de vrednici. Îmbrăcăm în costume cu mantii fluturânde un purtător de speranţe pe care nu doar îl girăm, ci îl obligăm, aproape, să fie exponentul Binelui din „cea mai bună dintre lumile posibile”, apoi ne supărăm pe el dacă geniul său nu îndeplineşte toate dorinţele noastre de copii mari şi mofturoşi care se încăpăţânează să creadă în Moş Crăciunul inventat de ei înşişi.
Spectacolul „Hedda Gabler” de Henrik Ibsen, în regia lui Thomas Ostermeier de la TNB a fost aşteptat ca cel mai de preţ cadou pe care teatrul românesc îl poate primi. Anticipat, dorit, discutat şi întors pe toate feţele încă înainte de prima repetiţie – proiectul ambiţios şi costisitor a fost subiectul arzător la ordinea zilei pentru întreaga breaslă care fie aştepta de la el un efect similar cu mântuirea mesianică, fie un eşec grandios „la case mari”, care să ne mângâie orgolii şi neputinţe. Premiera de la Sala „Ion Caramitru” a fost, din fericire, ferită de extreme ridicole. Echidistantă în raport cu o capodoperă autentică, dar şi cu o cădere monumentală, propunerea regizorală pe care Thomas Ostermeier o făcea pentru prima dată în 2005, la Schaubhüne, se concretizează pe scena Teatrului Naţional într-o montare elegantă, precisă, clară în intenţii, solidă în interpretare, cu o estetică minimalistă foarte eficientă vizual, moderată emoţional şi fără artificii tehnice inutile. Pare o cale de mijloc aleasă anume pentru a pune într-o perspectivă contemporană un text curajos acum 200 de ani.
Astăzi extravaganţa Heddei şi gesturile sale controversate nu mai pot scandaliza o societate cu mult, mult mai clementă şi mai puţin încorsetată la propriu şi la figurat în uzanţe sociale, reguli de conduită şi structuri formale. Statutul soţiei rebele din perioada contemporană epocii victoriene nu mai are nimic de-a face cu feminismul secolului 21. Relevanţa montării constă, aşadar, în opţiunea speculării plauzibile a relaţiilor şi motivaţiilor personajelor. Cu excepţia câtorva detalii prea puţin credibile (într-o convenţie realistă e greu de acceptat că loiala şi conştiincioasa doamnă Elvstedt nu a luat nicio măsură de siguranţă şi nu a salvat nicio copie a manuscrisului cărţii lui Løvborg, niciun backup, doar post-it-uri colorate ale notiţelor sale) parcursul scenic are coerenţă şi se susţine prin portretizarea obiectivă a unei societăţi derizorii. Clasa de mijloc, intelectualii „subţiri” de azi, oamenii „de bine” nu sunt altceva decât fantoşe ale unor destine mărunte. Personajele lui Ostermeier nu au măreţie; nu există eroi, nu există idealuri, nu există pasiune reală în aceste suflete maculate de confort şi superficialitate. Cu toţii sunt impostori în rolurile sociale pe are încearcă să le afişeze cât mai relaxat, cu preţul depresiilor, maniilor, dependenţelor, ratării, abuzului, violenţei şi dezumanizării. E necruţător acvariul luxos în care aceşti cobai mişună sub lupa judecăţilor noastre – ale celor care le semănăm până la identificare. Avariţia materială, de putere, sentimentală – acest morb al acumulărilor periculoase de bunuri, statut şi sentimente – e cheia deloc spectaculoasă, cunoscută deja, dar foarte eficientă a spectacolului.
Hedda (Raluca Aprodu) e femeia plictisită de succesul obiectificării din adolescenţă; e obişnuită să seducă şi să fie dorită, e răsfăţată de admiraţia unanimă datorată aspectului fizic. Acceptă compromisul unui mariaj sortit eşecului pentru a umple golul sufletesc cu obiecte scumpe. E capricioasă şi tristă pentru că nu găseşte pe nimeni care să merite investiţia de sentimente. Interpretarea Ralucăi Aprodu mizează pe nuanţarea foarte detaliată a contradicţiilor din Hedda. Expresivitatea sa reţinută transmite o suferinţă de neînţeles, inexplicabilă, în contrapondere cu distanţa pe care simţi nevoia să o păstrezi faţă de această femeie meschină, care profită de cei din jur. Echilibrul perfect al paradoxurilor conduse de un gând interior încărcat de motivaţii pe care le poţi intui, lipsa oricăror excese, filonul emoţional camuflat în defecte presărate cu parcimonie încât să nu se transforme în ostentaţii redundante, acest angrenaj bine modulat de contraste topite într-o expresie consistentă, e punctul central de performanţă al spectacolului.
Tesman (Richard Bovnoczki) se concentrează pe creionarea comportamentului infantil al unui bărbat crescut de o mătuşă ultra-protectivă. Lipsit de ambiţii, naiv, „băiatul bun” care ia note bune muncind sârguincios, dar fără nicio sclipire intelectuală, fidel şi blând, e bărbatul pe care toate mamele îl vor ca ginere, dar nicio fată nu şi-l doreşte, cu adevărat, ca soţ. Interpretarea lui Richard Bovnoczki are candoare, însă rămâne la stadiul tehnic-speculativ, fără a oferi şi un substrat de personalitate creativă. Judecătorul Brack (Marius Manole) are cel mai dezvoltat arc al transformării din pretendentul emoţionat la favorurile Heddei la abuzatorul care determină deznodământul tragic. Ponderat şi cu băgare de seamă, aşa pare a-şi fi construit parcursul Marius Manole; cu o varietate de reacţii, mereu în controlul intensităţii intenţilor, această panoramare a decăderii în timp real a conștiinței mânjite de instinctul alimentat de putere e realizată într-un ritm bine acordat şi bine temperat.
Alexandru Potocean (Eilert Løvborg) profită de toate contrastele personajului său şi fixează multe puncte de sprijin pentru un rol cu multe articulaţii. Ruperile de ritm sunt expresive, trecerile sunt dublate de motivaţii susţinute şi întregul tablou al acestui ins genial, dar incapabil să reziste tentaţiilor, bărbatul al cărui IQ spectaculos nu poate compensa o inteligenţă emoţională deficitară devine o expresie a ratării contemporane. Ana Ciontea (Juliane Tesman) condensează într-o singură scenă toată bunăvoinţa agasantă a mătuşii-prototip, iar Crina Semciuc (Doamna Elvstedt) păstrează personajul în zona plauzibilului, exagerând uneori energia şi reacţiile care atrag atenţia în mod disonant.
Dacă vizual decorul semnat de Jan Pappelbaum, augmentat de ligting design-ul realizat de Erich Schneider şi Carsten Sander şi insertul video al lui Sébastien Dupouey descriu o experienţă suficient de impresionantă şi, acompaniate de muzica pe care a compus-o Malte Beckenbach, redau o atmosferă ce satisface de-o potrivă aşteptări estetice şi funcţionale, spectacolul în ansamblul său nu atinge cote prea revelatorii. Scena de final în care sinuciderea Heddei trece neobservată de semenii (prea)ocupaţi cu afişarea unui zel fabricat din vină în numele unui scop egoist e singurul moment ce are, într-adevăr, grandoarea unei imagini teatrale percutante. „Hedda Gabler” de la Teatrul Naţional nu e marele spectacol al lui Thomas Ostermeier, nu e marele eveniment al unei decade, nu e o capodoperă. Şi nici nu trebuie să fie – acestea erau doar speranţele unor orizonturi de aşteptare personale şi colective care îşi caută super-eroul.
PS. „Hedda Gabler” suntem noi. Spectacolul vorbeşte mai mult despre noi, spectatorii – cu dorinţele şi cerinţele noastre – decât despre personajele lui Ibsen. Poate nu întâmplător există oglinda deasupra scenei.
Teatrul Național „I.L. Caragiale” București
Hedda Gabler
de Henrik Ibsen
Traducere: Ozana Oancea
Regie: Thomas Ostermeier
Regizor asociat: Christoph Schletz
Decor: Jan Pappelbaum
Costume: Ruxandra Bușneag
Muzica: Malte Beckenbach
Video: Sébastien Dupouey
Lighting design: Erich Schneider,Carsten Sander
Asistent regie: Corina Mihaela Predescu
Producător delegat: Mădălina Ciupitu
Asistent producție: Nikita Dembinski
Regia tehnică: Silviu Negulete, Vlad Isăilă
Distribuţie:
Jørgen Tesman, profesor de istoria culturii: Richard Bovnoczki
Doamna Hedda Tesman, soția lui: Raluca Aprodu
Domnișoara Juliane Tesman, mătușa lui: Ana Ciontea
Doamna Elvstedt: Crina Semciuc
Judecătorul Brack: Marius Manole
Eilert Løvborg: Alexandru Potocean
Foto: Florin Ghioca
d'E-pîn-geac 