Prelegere despre credinţă şi iubire

Sunt şaisprezece ani de când particip la Sesiunile de Shakespearologie susşinute sub egida Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru la Festivalul Internaţional Shakespeare Craiova. În 2008 eram studentă în anul I – atunci i-am ascultat pentru prima dată pe cei care ai căror nume le cunoşteam din bibliorafiile consistente de la cursurile teoretice – John Elsom, Maria Shevtsova, Stanley Wells, Margareta Sorenson, George Banu, Yun-Cheol Kim. La ediţiile următoare Ian Herbert ne-a fost coordonator la atelierele de teatrologie şi a devenit mentor pentru unii dintre noi, cei care am urmat profesia de critic de teatru. În 2018 am susţinut pentru prima dată o prelegere la aceeaşi masă rotundă cu ei şi am început astfel cariera academică. Acum, la ediţia aniversară a festivalului, cea cu numărul treizeci, am avut ocazia de a mulţumi pentru lecţiile profesionale şi de umanitate primite de-a lungul acestor întâlniri-borne. Cu emoţie şi recunoştinţă, redau mai jos textul scris cu această ocazie.

Cred că cel mai dificil este să vorbeşti despre iubire şi credinţă. Dacă eşti sincer. La fel de greu e să te poţi privi în ochi, în oglindă cu blândeţe. Nu ştiu dacă aţi încercat vreodată. E nevoie de puţin curaj. Şi tocmai asta încerc să fac acum: să vă împărtăşesc privirea mea ochi în ochi, prin oglinda Festivalului Internaţional Shakespeare, care pe mine m-a învăţat ce înseamnă iubirea şi credinţa în profesie.

         Am primit invitaţia doamnei profesor Ludmila Patlanjoglu de a participa la Sesiunea de Shakespearologie aniversară din acest an cu toată bucuria şi onoarea. În 2008, la primul asemenea eveniment de anvergură desfăşurat sub egida Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, am umplut o agendă întreagă luând notiţe de la dumneavoastră – eram studentă în anul I şi am avut privilegiul să vă consider pe fiecare în parte şi pe colegii dumneavoastră de la colocviul de atunci profesorii mei indirecţi. Şi pe lângă admiraţia pentru elocinţa şi amploarea teoretică de o remarcabilă ţinută, care ne-a oferit standarde înalte în profesie, am început să învăţ atunci, dându-mi seama abia mai târziu, ce înseamnă generozitatea, eleganţa, siguranţa de sine, carisma, personalitatea, prietenia, responsabilitatea, seriozitatea, respectul, o sumă de calităţi pe care le regăseam ediţie de ediţie în fiecare dintre dumneavoastră. Chiar dacă acurateţea informaţiilor s-a estompat în timp şi reţin frânturi de discursuri sau fraze, ce rămâne constantă e această rafinată purtare, această nobleţe a spiritului care denotă în primul rând iubire de oameni.

         Am fost şi sper să rămân mereu un om curios; un copil mirat, care descoperă lumea chiar şi cu preţul tristeţii, uneori; v-am promis sinceritate şi asta presupune să acceptăm că niciun drum care duce undeva nu e pavat doar cu flori. Curiozitatea e una dintre calităţile cele mai de preţ pentru un critic aş spune – să ai mereu posibilitatea de a vedea în spectacolul din faţa ta de pe scena din această seară o poveste căreia să îi dai toate şansele de a te surprinde şi a te emoţiona chiar dacă o ştii pe de rost. Aşadar, în numele curiozităţii la rang de virtute am căutat să învăţ şi de la colegii mei alături de care am participat la atelierele dedicate studenţilor teatrologi. Indiferent cât eram sau nu de inspiraţi, cât de naivi în interpretările pe care, poate, le consideram mai inteligente decât erau de fapt, niciodată nu am simţit altceva decât încurajare şi susţinere din partea mentorilor noştri. Am căpătat curaj în vocea de critic datorită întâlnirii cu Ian Herbert. Am înţeles că nu e nevoie de încrâncenare sau condescendenţă pentru a fi respectat în profesie, ci de răbdare, echilibru, blândeţe şi umor. Îmi permit să împărtăşesc şi acum sintagma „Well, you’ve done it again” ca pont pentru situaţia în care un prieten actor te întreabă ce părere am despre un spectacol nu tocmai reuşit în care joacă. Iubitul meu a auzit-o de câteva ori. Dincolo de orice glumă, însă, încerc să transmit mai departe cu fidelitate lecţia de generozitate primită de la el.

         Şi îmi permit să adaug ca într-o ladă de zestre, ca pe obiecte de preţ, şi alte exemple din aceeaşi familie nobilă a generozităţii: doamna Ludmila Patlanjoglu şi domnul Emil Boroghină. Până acum nu am avut niciodată prilejul de a-i mulţumi public, pe-ndelete, doamnei profesor pentru purtarea de grijă şi încrederea pe care nimeni nu a mai avut-o aşa în mine. Şi nu doar declarativ, ci câteodată chiar împotriva voinţei mele care se încăpăţâna – pentru că ştim cu toţii cum copiii nu sunt doar curioşi, ci şi obraznici, uneori – se încăpăţâna, aşadar, să se grăbească, să se supere şi să fie în pragul de a depune armele prematur. Vă mulţumesc, doamna profesor, pentru că m-aţi făcut să ajung mai aproape de ceea ce sunt şi încă nu am devenit şi m-aţi ţinut de mână pe drumul cel bun! Aşa cum aţi făcut cu mulţi norocoşi studenţi ai dumneavoastră!

         Iar domnul Emil Boroghină este omul de la care am simţit întotdeauna ce înseamnă a iubi necondiţionat. De la primul salut, în foyerul teatrului am avut impresioa că noi, studenţii de anul I de acum 16 ani, suntem la fel de importanţi în festival precum marii regizori şi invitaţii de marcă la care ne uitam cu ochii mari. Şi aşa a fost an de an. Nu ştiu dacă domnul Boroghină ştie să şi refuze – nouă de-a dat impresia că poate orice, că e un Prospero din acest oraş al perfectului simplu şi are un suflet mare tocmai pentru că iubeşte atât de simplu – adică perfect.

         Am să vă rog să îmi permiteţi să vă mai fac o ultimă mărturisire sinceră; despre credinţa mea în profesie. Am avut îndrăzneala de a vorbi a vă vorbi astăzi pentru a împărtăşi în mijlocul acestei familii întru profesie menirea pentru care cu smerenie cred că criticul de teatru mai poate rămâne relevant în aceste nisipuri mişcătoare din nanoparticule şi globule roşii ale istoriei. Timp nu mai avem – aproape deloc. Cea mai de preţ resursă a noastră o cheltuim haotic şi ne risipim aproape pe gratis în conturile platformelor virtuale care monetizează vieţile noastre ce se scurg în sclavia ecranelor. Teatrul rămâne un safe space al timpului nostru sufletesc. Iar în ecosistemul acesta fragil e nevoie nu de judecători, nu de autorităţi care să dea verdicte exhaustive, dar nici de panouri publicitare care să mângâie pe creştet bunele intenţii de calitate relativă sau să povestească sfătos acţiunea pe scurt. E nevoie mai degrabă de ghizi, de călăuze. Acele minţi agere, atente la pericole, gata să apere, gata să se sacrifice la nevoie, care să ocrotească, dar şi să lupte la nevoie, pentru binele celui pe care îl însoţesc.

E nevoie de critici super-eroi care să ştie când să pună mantia colorată şi să zboare purtând în braţe un creator sau un spectacol, dar şi mantia neagră de anti-erou atunci când teatrul devine un Gotham city al păcatelor artistice. Aşa cum va fi mereu nevoie de poveşti spuse de teatru, cred că e nevoie şi de critici-modele; nu doar de erudiţie şi prestanţă intelectuală, dar şi cu o statură impozantă a umanităţii lor. Critici care să iubească teatrul neobosit şi care să aibă curajul de a fi sinceri – asta cred eu şi, cu iubire şi credinţă – sper să pot transmite binele din aceste gânduri celor cărora am bucuria de a-i avea studenţi. Cei de la şi alături de care învăţ în continuare, în care am încredere şi cărora le mulţumesc pentru speranţa pe care o primesc în binele, frumosul şi adevărul teatrului de mâine.