„Mary Stuart” şi Elisabeth I vs umanitate şi monumentalitate

Dualitatea ne este mai proprie decât ne place să recunoaștem. Un pic de ipocrizie, un strop de dublă măsură, o urmă de invidie în spatele aprecierilor, yin şi yang, lumină şi întuneric, viaţă şi moarte – echilibrul nu poate exista decât între contraponderile antagonice ale destinelor imperfecte. Tema binoamelor ce ne dispută conştiinţele pe tabla de şah a strategiilor morale depăşeşte în profunzime lupta arhetipală dintre Binele şi Răul generice. Modelul microuniversurilor noastre interioare scindate de alegeri luate în numele liberului arbitru supus îndoielii reproduce la scară intimă macro-cosmosul pigmentat cu nuanţe întrepătrunse de greşeli şi virtuţi. Gândirea critică în interiorul acestui mecanism pare a fi singurul fir roşu călăuzitor printre capcanele inerente, iar piedicile odată depăşite deschid calea către cunoaşterea de sine necesară devenirii de sine.

Spectacolul „Mary Stuart” de Robert Icke, montat de Andrei Şerban la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti este centrat în jurul dualităţii explorate în multiple faţete. Cele două protagoniste au statură de eroine de tragedie antică supuse hybrisului, liberului arbitru şi vinei tragice. Două ipostaze feminine complementare îngemănate într-un destin supus unui patriarhat cu sânge rece stau faţă în faţă, despărţite de oglinda ceţoasă a istoriei. E monumentală această punere în scenă a luptei pentru putere – un parcurs intens şi aproape fără niciun răgaz de repliere în faţa ciocnirilor violente de orgolii şi personalităţi impozante în plină desfăşurare. Nu există respiro în bătălia pentru viaţă dusă sub roata dinţată a unui destin de neoprit. O atmosferă densă, în care demnitatea şi eleganţa sunt aliatul ambelor combatante, iar slăbiciunile fiecăreia conferă umanitatea necesară empatiei. Ambele victime, ambele vinovate – prin naştere şi prin rang, prin ambiţie şi prin pasiuni lumeşti; două regine, două femei se războiesc între ele, pentru a câştiga, de fapt, lupta cu o lume cu o voinţă masculină brutală şi injustă.

Decorul construit de Helmut Stürmer în jurul unei structuri piramidale aztece, sugerează elegant ascensiunea şi căderea la fel de bruşte către un tron situat pe un vârf instabil. Rotirile de turnantă ce schimbă căile de acces către acest pisc simbolic şi dinamismul traseelor din scena golită de elemente decorative oferă tablouri cinetice de impact, sub aceeaşi morgă a solemnităţii potenţată de lighting designul semnat de Cristian Niculescu. Costumele create de Corina Grămoşteanu au personalitate şi conferă prin rafinamentul materialelor şi croială un plus de prestanţă şi caracterizează precis personajele. Sound designul semnat de Liviu Stoica şi video designul conceput de Andrei Cozlac devin în câteva momente redundante, subliniind deloc necesar importanţa unor scene sau replici prin prezenţa prea ostentativă în raport cu intensitatea deja înaltă a jocului actoricesc. Picăturile ritmice cu sonoritatea unui joc de ping pong sau zgomotele industriale amestecate cu sunete de blitz căptuşesc suficient de relevant atmosfera încărcată, fără a mai fi nevoie de alte accente care să atragă atenţia ca semne de exclamaţie punctate în acvaforte. În aceeaşi categorie a exceselor se încadrează şi unele gesturi bruşte, executate formal de actori, care descriu exterior emoţii puternice care nu mai au nevoie de încă un strat de expresie scenică. Poate cel mai evident adaos ce supraîncarcă structura este inserţia naraţiunii din off; o voce feminină neutră (posibil aparţinând regizorului asociat Dana Dima) explică brechtian ce gândesc personajele sau comentează obiectiv precum un psihanalist contemporan acţiunile pe care tocmai le urmărim. Total anti-climatic, posibil voit pentru a contrabalansa paroxismul temperaturilor înalte din interpretarea actorilor, acest metalimbaj trunchiază emoţia şi diminuează efectul deznodământului impresionat construit prin acumulare.

Andrei Şerban a optat fericit pentru un joc actoricesc lipsit de plasă de siguranţă; în plin, vulnerabili în faţa propriei expresivităţi, cu ferocitate şi o tehnică ce necesită multă motivaţie interioară pentru a susţine o monumentalitate altfel artificială, actorii reuşesc performanţa unei interpretări unitare, fără excese personale, cu o intensitate neobosită, păstrată în parametrii credibilului şi necesarului, perfect acordaţi la situaţiile de joc asamblate ca suită de implozii controlate la intervale atent calculate. De la vria fricii paralizante a lui Ciprian Nicula (William Davidson) la frustrarea explozivă a lui Marius Bodochi (Lord Talbot), de la omenia revoltată a lui Mihai Călin (Paulet) la sârguinţa ambiţios-energică a lui Conrad Mericoffer (Lord Burleigh) – o panoplie complexă de expresii virile ale voinţei masculine se desfăşoară deplin. Emilian Oprea (Contele Leicester) are carisma rasată a dualităţii între interes şi pasiune – dansul său triumfal este expresia eleganţei pe care o foloseşte pentru a glisa între sentimentele feminine ce îi sunt dedicate c devotament, pe care le domină cu o răceală auto-impusă. Tudor Cucu Dumitrescu (Mortimer) dispune de o voluptate ludică pe care o investeşte fără rezerve în bipolaritatea exprimată plenar. Transformarea sa din devotul obedient care exultă afirmându-şi credinţa cu prea mult zel redat de clipirea spasmodică exagerată în bruta scelerată orbită de patimă carnală echilibrează o interpretare ce stă sub semnul aceleiaşi dualităţi cu sens peiorativ.

În versiunea de distibuţie în care rolul Mary Stuart e interpretat de Raluca Aprodu şi cel al lui Elisabeth I de Ofelia Popii raportul de forţe este just atribuit. Raluca Aprodu, stăpână pe feminitatea sa, glisează uşor între fragilitate şi forţă. Monologul rostit la microfon în care demască vina rivalei sale cu patos, curaj şi demnitatea neştirbită de anii lungi de temniţă conţine revolta asumată a unei luptătoare ce nu îngenunchează, revendicându-şi propriul destin. Cu o energie brută şi o fizicalitate ce conţine organic motorul supraturat al preaplinului emoţinal, mizează pe această descătuşare fără rezerve. Ofelia Popii aduce în scenă nuanţe şi contrapuncte de linişte pe care le inserează în filmul interior accidentat al personajului. Îi oferă complexitate acestei Elisabeth I aflată la întretăiere de vini şi alegeri inevitabil greşite. Instituţia Coroanei ca temniță a voinţei este exprimată prin constanta dualitate a sinelui cu profunde calităţi morale versus statutul ce dictează implacabil şi nu iartă slăbiciunea. Cu multă căldură şi rafinament, jalonează printre sentimente contradictorii pentru ca la final să se transforme în efigia regalităţii pretinse de istorie. Confruntarea scenică dintre cele două regine este punctul culminant incandescent ce respiră vulnerabilitate apărată cu armura precară a ironiei din spatele ochelarilor de soare ce ascund ochi temători. Două voci, două voinţe, două corpuri, exprima, de fapt, o singură conştiinţă scindată de un destin dinainte hotărât. Scrisoarea citită cu lacrimi în glas de Ofelia Popii acompaniată de privirea sticlind de aceleaşi lacrimi ale Ralucăi Aprodu este momentul de graţie ce redă imaginea iconică a unui spectacol monolitic.

„Mary Stuart” în regia lui Andrei Şerban este un spectacol peste care nu poţi trece cu uşurinţă; e totodată un statement politic elegant, un mesaj extrascenic despre feminism şi feminitate transmis cu măsură şi sens, o artă poetică regizorală pusă în slujba performanţei actoriceşti şi o experienţă spectaculară complexă ce provoacă spectatorii la concentrare, participare intelectuală şi gândire critică în lipsa unei emotivităţi convenţionale. Dual până la capăt, conceptul e însuşit şi fructificat pentru a pune mai multe întrebări decât oferă răspunsuri; moneda care decide arbitrar pică pe cant şi oferă dubla perspectivă necesară îndoielii în numele echilibrului dintre umanitate şi monumentalitate.

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti

Mary Stuart

adaptare de Robert Icke după Friedrich Schiller

Traducere: Irina Velcescu

Regie: Andrei Şerban

Regizor asociat: Daniela Dima

Versiune scenică: Daniela Dima

Decor: Helmut Stürmer

Costume: Corina Grămoşteanu

Muzica: Alexei Țurcan

Video design: Andrei Cozlac

Lighting design: Cristian Niculescu

Asistent regie: Corina Mihaela Predescu

Asistent scenografie: Șteff Chelaru

Sound design: Liviu Stoica

Asistent lighting design: Daniel Mateescu

Grafică afiș: Two Bugs

Producător delegat: Mădălina Ciupitu

Regia tehnică: Costi Lupșa, Adrian Ionescu

Sufleor: Angelica Manciu

Distribuție:

Mary Stuart: Raluca Aprodu/ Nicoleta Lefter/ Ofelia Popii

Elisabeth I: Raluca Aprodu/ Ofelia Popii

Paulet: Mihai Călin

Mortimer: Florin Aioane/ Tudor Cucu Dumitrescu/ Ştefan Mihai

Lord Burleigh: Conrad Mericoffer

Lord Talbot: Marius Bodochi

Contele Leicester: Emilian Oprea

Lord Aubespine: Mihai Calotă

William Davidson: Ciprian Nicula

Kent/ Melvil: Florin Călbăjos

Foto: Florin Ghioca