
Am început ediția FNT35 cu un gest de mulțumire, cu mâinile împreunate, pe Scena „Ion Caramitru” a TNB, în fața a 950 de oameni și am terminat festivalul, după 10 zile mulțumind cu același gest adresat unui singur om – actorul Miklós Bács în rolul lui Jenő Janovics, în Sala Pictură a aceluiași teatru. Am tot repetat atunci când am fost întrebată ce am vrut să transmitem cu îndemnul tematic „TE PRIVEȘTE!” intenția de responsabilizare, asumare, implicare, luciditate… cuvinte care să inspire la o atitudine activă, demnă, implicată dincolo de declarații de dragoste. Și, fără să îmi dau seama, mi-am însușit foarte personal participarea la festivalul din acest an; m-a privit într-atât încât pare că odată terminat FNT35, dincolo de oboseala inerentă, am rămas orfană de scop imediat și entuziasm centrat precis.
Dacă despre experiența din ipostaza de curatoare alături de colegii Raluca Cîrciumaru și Ionuț Sociu am avut ocazia să detaliez, să explic și să mulțumesc deja, despre experiența umană, de bucuria acestor zece zile vreau să povestesc acum. Cu sufletul deschis, recunoștință și sinceritate mai degrabă romantică decât morgă profesională. Amintirile de peste ani nu vor contoriza merite analitice ale spectacolelor, performanțe încadrate în parametri sau standarde de calitate raportate în procente. Pentru feedback, critici constructive sau trageri la răspundere individualizate de așteptări personalizate neîndeplinite există un alt context. Acum, după câteva ore de somn, o rundă de cumpărături care să rezolve goliciunea frigiderului neaprovizionat de o săptămână, două ture de rufe puse la spălat și gătitul unei tocănițe cinstite după dieta-minune cu covrigi, merdenele și felii de pizza care m-a ajutat să slăbesc 3 kilograme în zece zile, altceva pare mai important: ce rămâne când închid ochii și privesc în mine.
Rămân emoțiile paralizante din timpul cuvintelor de la deschidere pe care conștientizam că le gândesc și le rostesc eu însămi, dar care aveau sonoritate străină amplificate, parcă, nu doar în difuzoare, ci și în importanța mesajului purtat și responsabilitatea aferentă. Apoi energia ultimei scene din „Gro(o)ve” a lui Radu Afrim, când performerii-dansatori acompaniați de vocea hipnotică a Anei Everling au dat tonul entuziasmului pentru tot ce avea să urmeze. Și au tot urmat: frumusețea emoției de a fi încă și mai încântată, mai impresionată de a doua vizionare a spectacolului „Casa dintre blocuri” în regia lui Radu Afrim; e pentru prima dată când mi se întâmplă și e minunat să fiu surprinsă așa de un spectacol. Apoi, după 13 ore petrecute între evenimente din festival, când credeam că după aplauzele de la „Richard III”, când am cântat împreună cu rock-starul FNT35, Zsolt Csongor Nagy, „Break on through to the other side” voi căuta cel mai rapid taxi spre casă, m-am trezit cântând și pe bulevard și cotind stânga spre clubul neoficial al festivalului unde să pot împărtăși toată energia înmagazinată ca după un super-concert.

Și catharsis a fost pentru mine – ca de manual: „curățare prin milă și teamă”; la „Canin”, în regia lui Botond Nagy, unde am mai făcut pace cu ceva episoade din amintirile din copilărie deloc asemănătoare cu titlul omonim din manualele școlare. Și apoi au fost cele mai mari emoții de susținere, pe care țin minte să le fi avut vreodată ne-egoist, cu două ore înainte de ora începerii; pentru „Lungul drum al zilei către noapte” în regia lui Timofei Kuliabin, pe care pot să îl mărturisesc acum, după festival, a fi spectacolul meu de suflet din stagiunea trecută. Cel mai inspirațional, tonic și încurajator moment al festivalului a fost, pentru mine, șansa de a fi martora întâlnirii din Sala Media a TNB dintre Radu Afrim și elevii din trupele de teatru, moderată de Mihaela Michailov. Am stat „studențește”, pe mocheta verde, sprijinită de placajul de lemn și am ascultat cu o bucurie imensă un dialog între spirite pereche, tinere – respectul, normalitatea, generozitatea acelei după-amieze sunt memento-ul care îmi dă încredere că merită să credem în viitorul frumos al meșteșugului ce se reinventează continuu, creativ și curajos.
Inevitabil, era nevoie și de un reality check brutal, cu prezentul neromanțat al realității – dezbaterea pe marginea crizei din domeniul artelor spectacolului a fost prilejul de a-mi reconfirma egoismul și neputințele breslei, solidaritatea încă necoagulată, lipsa putinței unei priviri de ansamblu benefice și a încrederii în reprezentați competenți; un sentiment cunoscut de splin și amar, necesar, însă, pentru a putea păstra un azimut realist. Seara am pornit în căutarea frumosului care să atenueze greutatea zilei și am îmbibat receptarea cu „puterea de a îndura” sublimată în ultima scenă din „Nijinski. Agonie și extaz” în care Răzvan Mazilu, alături de partenera sa, bara de balet, compune imaginea transfigurată în dans a condiției artistului. Iar târziu în noapte, am respirat primele tăceri, aplauze, priviri în sala de la Grivița53 – am fost acolo la nașterea primului act artistic din noul teatru clădit din visare și nu aș fi ratat asta niciodată. Și am râs hohotit la „Teatro Lucido la malul infinitului” împreună cu prieteni, și am plâns, tot umăr la umăr cu prieteni, la „Janovics” în ziua următoare. Și cu greu am plecat din sală.

Între amintirile concrete ale spectacolelor și întâmplărilor artistice din FNT35 sunt multe priviri ochi în ochi, cuvinte între suflete, îmbrățișări mai lungi sau mai scurte, mâini strânse cu drag, prietenie, mulțumiri, dojeneli, întâlniri, râs, șoapte, pahare ciocnite, cafele, așteptări prelungite, grabă, fugă între săli, supărări, bucurie – viață. Singurul mod în care știu să exist în profesie: cu umanitate, sinceritate și iubire. Iar la finalul provizoriu, până la următorul prilej de bilanț, le mulțumesc colegilor artiști, teoreticieni, practicieni, care mi-au devenit prieteni de-a lungul timpului și, dacă îmi este permis, dedic implicarea mea în FNT35 studenților teatrologi, viitori colegi și, poate, prieteni, care vor avea șansa de a profesa cu umanitate, sinceritate și bucurie!
