Fiţi actori! Nu mai fiţi trăirişti

Şi dacă moda „firescului” înfloreşte ghiocei de banlitate, tradiţia formalismului ne umple, încă, scenele de supra-marionete care împânzesc clişeele ca iedera. Cu titlu de glorie purtat la revere, aşa joacă mulţi dintre cei care vorbesc despre sine la persoana a III-a sau povestesc, mimând nonşalanţa, cum mai ieri un oarecare de pe stradă le-a spus: „Maestre…”, nemaicontând restul frazei.

            „Eu nu joc. Eu sunt personajul”. „Mă las pătruns de rol”. „Mă uit pe mine”.  Aşa, îmbătaţi de aburii importanţei acestei nobile misiuni spirituale, trupurile în care personajele sălăşuiesc preţ de câteva ore sunt purtate pe scene pentru a fi arătate expozitiv, demonstrativ, în forme exagerate, lipsite de prea mult gânduri. Ori minciuna „triăristă” e uşor de intuit. Cei „posedaţi” de rol au o voluptate în a sinelui. Le place să se audă, se admiră în timp ce joacă, caută tonuri care să impresionaze, frazează „spectaculos”, fac gesturi căutate. Aşadar, nu personajul îi mână pe scenă, ci propriul orgoliu.

            Exagerările de orice fel sunt stânjenitoare. O formă supradimensionată devine o caricatură a personajului care abia mai pâlpâie pe undeva pe sub egoul gonflat. A fi organic, a-ţi putea asuma un rol  nu înseamnă să depui tot efortul pentru a arăta cât de mult munceşti, cât e de greu să construieşti. „Mimimul de efect cu maximul de efort” – cam aşa se rezumă sforţările de mimică îngroşată, vocalize eşuate şi mişcare scenică haotică. Interpretarea unui rol nu începe din stomac sau alte organe. Îndemnurile de a juca mai dintr-o parte sau alta a corpului sunt demult trecute la capitolul inside jokes şi nu mai pot fi luate în seamă.

            Mintea e cea care controleaz şi actorul şi personajul. Dacă e un loc de unde ar trebui jucat, acela e capul. Cine e personajul meu, ce vrea, cum acţionează, de ce aşa, ce gândeşte despre ceilalţi, cum se raportează la situaţiile în care e pus, cum poate reacţiona, de unde vine, unde pleacă (nu în culise, nu la cabină) ce gânduri îi trec prin cap, ce alege să nu spună, de ce o face? Şi încă o mie şi una de întrebări. care trebuie aduse în mintea acestui rol ce trebuie umplut, în primul rând, cu gânduri. Dacă semnele de întrebare se transformă în afirmaţii coerente, ce se pot înşirui pe un fir logic, atunci forma pe care o va lua structura ţesută cu acest fir nu va mai trebui căutată de împrumut.

            O minte ordonată şi antrenată profesionist, dublată de multiplele calităţi ale talentului greu de definit te ţin departe şi de relaxarea fleşcăită a unui firesc civil total neinteresant şi plicticos şi de exagerările trăiriste ale unei expresii scăpate de sub controlul bunului gust. E la fel de crispant şi să te plictiseşti la teatru şi să te dezguşti de prea-plinul unor fantoşe animate doar de dorinţa de a se arăta pe sine a unor actori cu prea puţine mijloace. Spectatorii veniţi în căutarea mesajului vor să îl audă spus altfel decât la un Ted Talk. Spectatorii veniţi în căutarea poveştii vor să o poată urmări fără a se împiedica de orgoliile interpreţilor deveniţi mai importanţi ei înşişi decât rolurile pe care declar, doar, că le resimt mult după ce părăsesc scena.

            Echilibrul dintre ce gândeşti şi ce exprimi e dat ce simţi. Pentru că nu poţi fi indiferent în timp ce eşti pe scenă. Sau poţi, desigur, dar e păcat. Şi total anti-teatral. Unii îşi fac un titlu de glorie din asta. De cele mai multe ori e mai interesant discursul lor decât performanţa lor artistică. De cealaltă parte, o simţire simulată în încercarea de a demonstra mai mult decât o cere bunul simţ artistic e la fel de toxică. Alţii îşi fac un titlu de glorie din lipsa oricărei judecăţi, din pierderea totală a controlului şi felul aleator în care se lasă trăiţi de personaj. Greu de crezut că în spatele cuvintelor pompoase stă altceva decât propriul ego şi dorinţa sinceră de a se arăta în toată splendoarea artei lor.

            Nici „fireştii civili”, nici „trăiriştii” nu sunt mari actori. Epoca marilor actori pare a se îndrepta spre o extincţie datorată timpului care nu le mai dă voie actorilor buni să îşi exerseze meşteşugul şi să se gândească suficient la fiecare rol. Dar actori buni există. Din belşug. Pentru că există din belşug actori. Şi dintre ei se cern suficienţi care să poată echilibra ce simt cu ce gândesc într-o expresie artistică calitativă estetic. Păcat că nu ei sunt neapărat cei mai vizibili. Discursul isteţ al celor care îşi ascund lipsa de mijloace în spatele mesajelor serioase e de multe ori mai vizibil. Sau carisma şi volubilitatea simpaticilor omniprezenţi ne iau ochii şi nu mai lasă loc şi pentru cei serioşi cu profesia şi nu doar cu persoana lor.

            A deveni actor mare e aproape imposibil. A fi actor bun a devenit o chestiune de şansă. E greu să nu te laşi ispitit de forme, de gloria celor 15 minute de faimă, de câteva câştiguri materiale atât de necesare, de vizibilitatea câştigată prin compromis şi câte şi mai câte tentaţii, şicane şi intrigi ale unei bresle caracterizate de excese – fie de firesc, fie de trăirism. Dar, dacă ai şansa de a te strecura prin hăţişul de probleme extra-scenice şi odată ce eşti pe scenă gândeşti şi simţi şi exprimi ca un actor, nu ca un civil – firesc sau cabotin – poţi fi foarte bun. Make your choice!