Gelu Niţu

Gelu Niţu nu e Făt-Frumos

Trăim printre metafore şi ne place să ne închipuim vieţile a fi scenarii de filme cu mulţi fani. Măcar o nuvelă, măcar o strofă de poem cu vers alb şi tot ne visăm a fi eroi ai unui colţ de ficţiune inspirată. Dar ştim că nu orice viaţă bate, totuşi, filmul. Există, însă, oameni pe care e uşor să îi vezi în chip de personaje legendare. Poartă la vedere calităţile feţilor-frumoşi, ale cosânzenelor ori ale unui hidalgo exotic sau ale unui zeu din Olimpul Greciei Antice.

Despre Gelu Niţu s-au făcut comparaţii şi s-au găsit epitete multe. E un prinţ, e un erou, e un lord, e un frumos, dar în câte şi minunate feluri nu s-a mai tot spus că ar fi. Şi, totuşi, oricât de flatante ar fi aceste multe epitete-clişeu, prinţul erou, nobil şi frumos e doar o imagine unidimensională care îl încremeneşte stângaci pe cel a cărui calitate magică e tocmai aceea de a nu fi într-un singur fel.

E comod şi evident să îi observi trăsăturile şi carisma. Are o prezenţă greu de ignorat pe scenă. Dar talentul lui depăşeşte cu mult farmecul şi personalitatea. Intensitatea pe care o construieşte cu multă răbdare pentru a rafina detalii şi ritmuri are impactul unei lovituri în bărbie. Acest domn rafinat, cu aer princiar surprinde prin alternanţa înţelesurilor pe care le scoate din pagină într-o formă geometrică inventată de un inginer-artist. Ochii lui caută fără să obosească intenţiile din spatele fiecărui cuvânt. Mintea îi macină fin sensuri şi le transformă în reacţii care erup cu efectul dorit.

Gelu Niţu este şi erou şi prinţ şi Făt-Frumos. Ar fi, însă, prea puţin. E mai ales concentrarea de arc ce stă să elibereze o săgeată ucigaşă pe care o lansează fix în centrul emoţiilor spectatorilor captivi în densitatea de fire pe care le ţese în jurul personajelor sale. Priveşte doar, răspunde cu o respiraţie, ascultă mai emoţionant, poate, decât cel care îşi spune monologul egal şi datorită privirii, respiraţiei, tăcerii sale, partenerul de scenă se transformă dintr-un rostitor cinstit într-un erou pe potriva sa. Nobleţea lui nu e doar o decoraţie pe care să o poarte pe pieptul bombat de mândrie. Nobleţea lui constă în atenţia, grija, ascultarea şi comunicarea pe care le pune la baza relaţiilor pe care le conduce fără efort, cu răbdare şi niciodată ostentativ în scenă.

Şi ce dacă a fost frumos? Poate mai rău i-a făcut această frumuseţe citată pe care a trebuit să o smulgă de pe chip pentru a-şi arăta calităţile cu mult mai de preţ. Şi frumos este în continuare. Are acea frumuseţe matură a experienţei rafinate în ani de profesie onorată cu seriozitate şi iubire netrâmbiţată fanfaronard. Gelu Niţu are frumuseţea discreţiei unei vieţi artistice nepurtate la rever. Smerenia faţă de scenă, migala rolurilor, grija faţă de personaj şi preocuparea profesionistă nu i-au devenit subiecte de discuţie şi motiv de apariţii spectaculoase. Nu îşi e sieşi panou publicitar şi e, poate, mai puţin vedetă decât ar merita a fi. Confuzia dintre valoare şi notorietate îi răpeşte din faima pe care meşteşugul său ar trebui să i-o confere.

Gelu Niţu e în profesie mai degrabă un chinez bătrân care construieşte o mandală din nisip decât un prinţ care trece în galop şi seduce de-a valma. Are acea preocupare autentică, acel neastâmpăr ca un bici pe care şi-l azvârle peste spinare. Neîmpăcarea pe care o poartă de la rol la rol, ambiţia şi dorinţa de a fi bun, şi mai bun, cel mai bun, într-atât încât să nu îşi poată reproşa nimic, acest chin al actorilor aflaţi pe drumul spre a deveni cu adevărat mari, e o calitate pe care o foloseşte cu voluptate. Interogaţiile, nesiguranţele, frământările, nemulţumirea – le păstrează pentru sine şi le spovedeşte doar el ştie cui, pentru a putea arăta pe scenă rezultatul vertical, limpede şi şlefuit prin retortele acestei nelinişti.

Şi frumosul, prinţul, eroul se dă de trei ori peste cap şi se transformă în urâtul, meschinul, strâmbul, chinuitul, răul – aşa cum o cere rolul. Contele Obolianinov din „Casa Zoikăi” era şi rasat şi decrepit totodată, iar farmecul unui frac purtat impecabil se murdărea ca de noroiul unei firi slabe şi decădea regal în derizoriu. Aceste contraste îi sunt definitorii lui Gelu Niţu: de la calvarul emoţional-intelectual din „Poveste despre tatăl meu” la abulia alcoolizată din „Funcţionarii”, de la tragi-comicul unui Piscik care conţine în câteva replici toată drama apusului cehovian în „Livada de vişini” la actorul stupid-infatuat şi serios-comic din „Linişte! Sărut. Acţiune!”, de la un episcop contorsionat-malefic cu statură de personaj principal în „Paganini” la bărbatul măcinat de regretele unei vieţi risipite din „Vârstele lunii”. Indiferent cum e rolul, interpretat de Gelu Niţu capătă acea intensitate care îl umple de viu, de un fel de a fi autentic pe scenă, de acel firesc artistic greu de interpretat şi definit.

Făt-Frumos e o tipologie standard din basme. Eroi sunt destui în filmele Marvel. Prinţii stau în castelele lor de piatră şi par destul de anoşti. Gelu Niţu nu e nici Făt-Frumos, nici erou, nici prinţ. E mai degrabă un zmeu furios, un bufon trist, un chip cu o mie de feţe, o siluetă dreaptă în aşteptarea unui Godot al actorilor, un stol de fluturi în stomac, o voce care nu şovăie niciodată şi gâlgâie vibrat, o şoaptă care picură o lacrimă în gât, o privire care îţi povesteşte o existenţă de-o viaţă, un rid adâncit în durere, o mână care alintă, un pumn care striveşte, o tăcere care îţi devine univers sonor al propriului gând, o energie care te izbeşte sau o stare de spirit care te copleşeşte, sau, sau, sau.

Gelu Niţu este. Iar a fi pe scenă e cea mai mare dintre minuni.