Masca ne-a devenit realitate. Cu feţe pe trei sferturi acoperite, cu ochi ce rămân sigura cale de comunicare a expresivităţii, ne dibuim unii pe alţii în spatele peticelor de hârtie în straturi suprapuse ce ne apără sănătatea. Masca-simbol şi-a extins sensul şi ne ascunde nu doar sensibilităţile, fricile, jumătăţile de adevăruri, ci şi plâpânda stare de sănătate a unui corp mai puţin infailibil decât ni-l credeam, aşa antrenat şi suplimentat cu panacee. Masca pe scenă, însă, masca-metaforă îşi păstrează în continuare fascinaţia, misterul, ameninţă la fel de crud să devoaleze neputinţe şi minciuni şi nu se demonetizează în faţa lamentaţiilor zurlii.
„Henric al IV-lea” de Luigi Pirandello este una dintre cele mai dense piese în care aparenţa şi profunzimile se ciocnesc în tirade filosofice cu reverberaţii mereu actuale. Rolul acestui ne-nebun care preferă minciuna sinceră adevărului mincinos al unei lumi hâde, acest nefericit care ia chipul unei fantoşe pentru a-şi salva lumea lăuntrică de lumea reală mult mai schimonosită decât întunecimile nebuniei, Henric al IV-lea cel auto-excomunicat din viaţă într-o închisoare de mucava este unul dintre cele mai bogate roluri pe care şi-l poate dori un actor. Faţetele atât de minuţios nuanţate ale unui destin tragic cu statură de erou sunt atât prilejuri pentru resorturi de interpretare ofertante, dar şi capcane în care e uşor să te laşi ademenit.
Spectacolul regizat de Vlad Cristache la Teatrul Odeon e construit pe o structură solidă, foarte sigură, ce nu îşi asumă prea multe riscuri. Drumul cel mai drept e şi cel mai scurt, iar conştiinciozitatea parcurgerii pas cu pas a instrucţiunilor de folosinţă a textului e răsplătită. Cu respect pentru un soi de naturalism modern, fără prea multe intervenţii spectaculoase, cu o poziţionare destul de statică a personajelor în semicerc atât cât să se vadă frumos toată lumea pe scenă, cu câteva idei bune şi două imagini de impact, tabloul privit în ansamblu nici nu impresionează, nici nu deranjează. Greşeli flagrante nu sunt, dar nici culmi. Ambianţa sonoră pe care Cezar Antal o creează live pigmentând replici şi momente cheie contribuie consistent la crearea atmosferei din care nu lipseşte nici puţin fum şi un lighting design funcţional. Imaginile teatrale sunt amânate pentru finalul spectacolului, atunci când întreaga construcţie scenică e controlată, parcă, de voinţa unui Henric cu adevărat suveran peste o trupă de actori ce se transformă din angajaţi în supuşi. Până atunci promisiunea unor oglinzi ce rămân doar citatul semnalat al unui simbol şi prezenţa masivă a unui ventilator care doar arată spectaculos rămân elemente care seduc şi abandonează imaginaţia spectatorilor.
Ritmul acestui text cu multe planuri, nume de personaje încâlcite şi uşor derutante şi o glisare perpetuă între un trecut de demult, un prezent cinic şi un alt trecut mai puţin îndepărtat e bine dozat şi ferit de lungimi periculoase. Începutul expozitiv e bine pus în mişcare de o hârjoană energică în care se instalează subtil emoţia ratării unor actori care îşi deplâng irosirea talentului pentru un job lipsit de glorie – acest insert lipsit de orice ostentaţie are consistenţă şi o sinceritate scenică deloc de neglijat. De cealaltă parte există şi exagerări şi acţiuni care par forţate, doar marcând ideea animării unor scene: momentul în care accidentul de călărie de acum douăzeci de ani e povestit trântind tronul pentru a crea puţină dramă nu e doar lipsit de necesitate, dar şi crispant. Şi nici tronul însuşi nu e realizat prea izbutit încât să fie pus în prim-plan atât de insistent.
Distribuţia oricărei montări a textului pirandellian e împărţită inevitabil între Henric şi toţi ceilalţi. Pe cât de excepţional e rolul principal, pe atât e greu de pus în valoare sunt majoritatea partiturilor. În cea mai mare parte a timpului mulţi actori din scenă trebuie să treacă proba ascultării. Iar poziţionarea lor cu faţa la public face diferenţele de calitate a acestei concentrări mai mult decât evidente. Ioana Bugarin (Frida) are o hărnicie demonstrativă a încasării fiecărei informaţii, iar Eduard Trifa (Carlo) are o relaxare civilă pe care o compensează cu o energie nejustificată atunci când interacţionează cu partenerii de joc. Relu Poalelungi (Ordulfo) are o mină continuu deznădăjduită la graniţa credibilului, Ionuţ Kivu (Arialdo) păstrează o postură corectă şi nu oboseşte să îşi joace rolul, Ioan Batinaş (Bertoldo) are şansa de a fi pe muchia dintre ficţiune şi realitate şi foloseşte mirarea pentru a construi un personaj asumat, iar Gabriel Pintilei (Landolfo) aduce energia jovială şi o concentrare bine stăpânită, ambele foarte necesare pentru a conduce grupul acestor patru sfetnici de taină/actori angajaţi.
Elvira Deatcu (Marchiza) are eleganţa şi emoţia unei prezenţe cu foarte putţine accente prea ascuţite. Ionel Mihăilescu (Doctorul) e singurul care încearcă să îşi coloreze personajul astfel încât să îl facă viu, îţi atrage mereu atenţia şi îşi găseşte gesturi şi intenţii care să îl individualizeze. Dan Bădărău (Baronul) e antagonistul depăşit de sarcina sa în scenă; se admiră, parcă, la fiecare pas, îşi ascultă sonoritatea fiecărei replici şi forţează un aer ludic ce nu îi e, în mod evident, propriu. O apariţie formală, desprinsă din punerile în scenă încremenite de operă, în care şi moartea e pre(a)lungită anulând efectul punctului culminant.
Marius Stănescu (Henric al IV-lea) alege să abordeze personajul privindu-l în ochi. Concentrat, vulnerabil şi cu mintea mereu atentă la sensul conotativ al monoloagelor, construieşte un parcurs în care nu mizează pe nebunia jucată, ci pe sinceritatea dezolantă a acestui anti-erou. Are duioşie şi sensibilitate acest Henric a cărui frică de lume ne este înfăţişată emoţionant. Nu doar îl crezi, ci regăseşti cioburi ale propriilor frici în acest om care alege lucid nebunia. Forţa pe care o stăpâneşte mocnit, gândul filtrat de sentimente şi fragilitatea pe care o apără sperios, izbucnirile controlate şi râsul căznit, amar, convertit din lacrimă pe care şi-l impune ca un refren afon sunt mijloace prin care Henric nu rămâne doar o imagine rostitoare de vorbe înţelepte, ci un om pe care vrei să îl asculţi, să îl crei şi să îl înţelegi, cu tristeţe, drag şi respect.
„Henric al IV-lea” în regia lui Vlad Cristache e un spectacol în care măştile nu sunt doar simboluri ambigue cu sensuri rezervate doar celor iniţiaţi. Montarea de la Teatrul Odeon are acel spirit serios al unui spectacol ce spune o poveste cu tâlc, fără a face paradă de profunzimile sensurilor. Un personaj de legendă din istorie şi dramaturgie se dă jos din ramă şi ne vorbeşte la persoana I despre comoditatea noastră de a face parte dintre cei mulţi şi despre frica noastră de a ne asuma nebunia de a fi noi înşine.
Teatrul Odeon
Henric al IV-lea
de Luigi Pirandello
Traducerea: Ion Frunzetti
Regia: Vlad Cristache
Scenografia: Mădălina Niculae și Andreea Tecla
Muzica originală și interpretarea live: Cezar Antal
Light-design: Cristian Niculescu
Distribuţie:
Henric al IV-lea – Marius Stănescu
Marchiza Matilde Spina – Elvira Deatcu
Baronul Titto Belcredi – Dan Bădărău
Doctorul Dionisio Genoni – Ionel Mihăilescu
Fiica Marchizei, Frida – Ioana Bugarin
Tânărul marchiz Carlo Di Nolli – Eduard Trifa
Cei patru falşi consilieri secreţi:
Landolfo (Lolo) – Gabriel Pintilei
Bertoldo (Fino) – Ioan Batinaș
Arialdo (Franco) – Ionuț Kivu
Ordulfo (Nono) – Relu Poalelungi
Servitorul Giovanni – Cezar Antal
Durata: 2h10m
d'E-pîn-geac 