8268. Atâtea poze am în telefon. 987 sunt selfie-uri şi 682 screen shots. Şi eu încă sunt destul de reţinută în a-mi poza toate farfuriile cu mâncare; le pozez doar pe cele care par mai dish-uri decât aş fi eu un stare să aranjez pe farfurie. Nu orice grămăjoară de mazăre şi orice movilă de paste sunt motiv de click şi upload, hashtag şi react. Dar am trecut şi eu pe acolo. „Ciorbă de lobodă ca un tablou de Monet”, „Chifteluţe ca la bunica”, „Dinner time”. Şi mâncarea devenită model pentru lentila subţiată de pe spatele smartphone-ului e doar una dintre temele care au făcut să bubuie pereţii reţelelor sociale.
De ce pozăm atât? De ce pozăm tot? De ce preferăm să acumulăm haotic amintiri filtrate prin imagini de calitate nu tocmai high-end în loc să vedem ce e de văzut, să auzim ce e de ascultat? Ce ne face să ducem mâna automat la buzunar, să ne scoatem telefoanele şi să dăm rec la câte o fărămiţă de concert? Pădurea de ecrane luminoase pe care o văd artiştii de pe scenă ţine loc de ochi vii care îi privesc în timp real. Nu mai ştim cum a arătat pe bune evenimentul. Dăm scroll prin albume şi retuşăm şi filtrăm pozele care ajung în văzul urmăritorilor. Memoria noastră e din ce în ce mai deformată de imaginea pe care noi înşine credem că ne e favorabil să o creem din „minciunele nevinovate” – pomeţii mai pronunţaţi, buzele mai pline, năsucul mai mititel, muşchii mai sculptaţi, pielea mai bronzată, ochii mai mari şi mai puţin saşii.
Dar a ce mirosea în bucătăria copilăriei, cum arăta prietena ta care dădea din cap pe melodia ei preferată şi cât de larg îi era zâmbetul şi cât de strâns îţi ţineai iubitul de mână şi cât păr ţi-a lăsat pe hanorac pisoiul pe care l-ai ţinut în braţe şi ce gust avea pizza peste care se vărsase berea în geanta tipului de la Glovo şi ce poantă a făcut unchi-tu’ de s-a supărat mătuşă-ta şi cât de mari erau valurile pe furtuna aia care ţi-a zburat cortul şi cât de nemişcată era oglinda lacului la şase dimineaţa şi ce se auzea când v-aţi întâlnit prima oară şi cum te simţeai când ai făcut poza asta?
Ce mai ştim? Ce rămâne dacă închidem ecranele şi ştergem memoriile virtuale care ne păstrează amintirile în locul nostru? Dacă dispar prieteniile online şi aprecierile date de amprente care au atins o bucată de plastic, ce mai avem să ne spunem? Ce am trăit împreună, ce ne leagă, ce ne-a fost realitate neîncapsulată în dreptunghiuri lucioase? Mai ştim să despărţim imaginea amintirii de amintirea însăşi? Cu greu. Pentru că avem cel puţin 8268 de poze care au înţepenit secunde. Şi doar pe acele 8268 de secunde ne putem baza. Dar am trăit, cu siguranţă, mult mai multe clipe care să merite un loc în şirul de amintiri personalizate.
Automatismele şi noutatea unor device-uri pe care ni le-am dorit în viaţa noastră ne-au răpit de fapt autenticitatea vieţii. Vedem câteva postări în bula noastră care celebrează Ziua Copilului prin portrete de demult ale prietenilor. Şi ne bucurăm să îi recunoaştem sau nu şi ne distrează ideea. Postăm şi noi. Şi primim şi love şi care. Dar cât din copiii de atunci mai suntem cu adevărat? La un concert toată lumea are braţul transformat în selfie-stick şi îl ridică telescopic deasupra capului ca trepied pentru telefonul care înregistrează. Dar de câte ori chiar ai privit filmuleţele alea cu lumină proastă sau supra-expuse sau cu sunet fâşâit? Chiar ţi-au adus ceva autentic din experienţa de atunci? La sfârşitul unui spectacol de teatru în loc de aplauze apar licurici prin sală care se grăbesc să îi prindă pe actorii care se înclină în faţa publicului. De ce? Cu ce îţi întregeşti experienţa vizionării dacă ai câteva secunde de civilie a unor oameni aflaţi la sfârşitul programului lor din ziua respectivă şi care se bucură de împlinirea unui act artistic dus la bun sfârşit? Le arăţi prietenelor la brunch că ai respirat acelaşi aer cu Marius Manole şi asta te face mai special? Mai bine îi aplauzi efortul şi talentul.
Din cele 8268 de poze din telefonul meu 682 sunt de fapt notiţe. Am făcut o captură de ecran cu o adresă, un nume de serial, o listă de cumpărături sau medicamente. Dintre 987 de selfie-uri trei sferturi sunt rebuturi; am clickăit de patru ori la rând pentru a păstra doar una din patru fotograme. Şi nu le-am mai şters pe cele care au avut un fir de păr puţin mai reuşit decât cea „perfectă”. Iar din cele aproximativ 7000 de amintiri rămase, doar câteva sunt de pus în ramă. Dacă ar trebui să aleg doar 100 care să conteze cu adevărat cred că ar fi mai aproape de adevărul istoric şi de cel personal.
De fapt, amintirile cu adevărat de preţ nu au nicio urmă documentată. Sunt imagini care s-au transferat de pe retina mea în sufletul meu, trecând rapid prin filtrul minţii care le-a tunat suficient cât să mi le facă şi mai dragi. Ne suntem smartphone-uri cu mult mai performante decât au aplicaţiile cumpărate din app store. Mintea noastră are fişiere şi opţiuni mult mai creative decât plug-in-urile prestabilite. E un exerciţiu de voinţă să rezişti gestului automat deja de a scoate din buzunar capcana pentru amintiri. E o temă pentru voinţă. Dar, dacă evadăm controlat din cuşca aurită a tehnologiei isteţe, amintirile noastre ar putea avea din nou gust şi miros şi texturi şi am putea să ne fim pentru noi înşine mai mult decât purtători de bucăţele lucioase în care ne stau captive doar 8268 de secunde încremenite.
d'E-pîn-geac 