„Livada de vişini” din umbrele unui sfârşit sublim

Trăim în culori. Unii dintre noi au şi visele colorate. Şi ne emoţionăm în faţa unui cer albastru sau a degradeului roşiatic al unui apus cumpătat. Aşa arată realitatea pentru cei mai mulţi dintre noi. Vie, pigmentată cu stropi de curcubee căzuţi din pensule mai mult sau mai puţin talentate şi luminată de raze mai darnice sau mai zgârcite. Atunci, însă, când viul se topeşte încet-încet odată cu timpul ce schimbă haine, idealuri şi suflete, culorile se cojesc şi lasă loc unui alb-murdar plin de amintiri.

            „Livada de vişini” de A.P. Cehov, montat de Yuri Kordonsky la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca este un spectacol al ultimelor pulsiuni dintr-o viaţă ce s-a scurs. În decorul monocrom propus de Dragoş Buhagiar, personajele livezii din care a mai rămas doar dorul de un trecut irecuperabil îşi precipitează repiraţiile numărate, parcă, de un destin prea puţin sensibil şi trăiesc cu intensitate sentimente copleşitor de dureroase; frica, deznădejdea, speranţa, fericirea, vina, cu toate sunt corzi plesninde ale unor suflete crăpate de vreme.

            Yuri Kordonsky aduce pe scenă prin aceste vieţi-etalon o lume al cărei numitor comun e sfârşitul. Finitul, punctul terminus, finalul care aduce cu sine un început nu neapărat fericit şi nu neapărat dezatruos, dar cu siguranţă altfel decât viaţa aşa cum era ea de generaţii întregi – această ameninţare a ruperii brutale a unei tradiţii pe care săraci şi bogaţi laolaltă o celebrau prin viaţa tihnită într-un prezent continuu se schimbă acum cu graba unei ere în care banul devine stăpân absolut. Candoarea moare odată cu trunchiurile livezii ciopârţite. Acest sentiment pluteşte în aer. Aşteptarea sperioasă construită pe scenă, caruselurile de fugi în suită pentru câte un accident anunţat cu zgomot par a deveni motive de încă o secundă în plus de folos, de viaţă trăită între pereţii bătrâni care nu peste mult timp vor deveni moloz ce atârnă greu.

            Tragi-comicul susţinut, peticele de umor inserat din gagurile filmelor mute, supapele dese de râs mocnit oferite spectatorilor sunt parte din această lume care îşi caută ultimele forţe pentru a reactiva resorturile de a se minţi încă un moment în plus că trecutul se mai poate prelungi. Mărturisirile sincere ale personajelor care îşi strigă neputinţele, fricile şi vina au intensităţi care dor ca o rană vie pe care se toarnă un medicament ce ustură mortal înainte de a vindeca acea carne deschisă de o lamă fără sentimente. E intens şi dens acest spectacol în care râdem de mici trucuri simple care bucură şi un copil pentru a uita, odată cu personajele, că livada, totuşi, se va vinde. Lungimile maratonului de aproape patru ore vin din tăcerile ce construiesc acele momente în care adevărul e privit în ochi. Actorii şi personajele au nevoie de mult timp pentru a putea reda spaima unei condamnări fără drept de apel. Iar aceste secunde dilatate lungesc, poate, şi diluează din efectul de arc ce stă să ţâşnească ucigător.

            Locul acestei lumi muribunde e pe cât de frumos estetic şi adecvat cu golul ce se lărgeşte în sufletele ce nu ştiu cu ce să înlocuiască acest spaţiu idealizat moştenit, pe atât de comun. Salonul cu pereţi scorojiţi ce se luminează pentru a descoperi un plan secund, mormanul de scaune vechi şi candelabrele de efect şi-au epuizat metafora prin reciclare şi re-re-refolosire. Ai impresia e că ai mai văzut undeva spectacolul, că seamănă cu ceva ce ştii deja. Abia odată cu venirea gălăgioasă a suitei de blănuri purtătoare de cufere şi geamantane ca într-un alai de nuntă, ce se schimbă la final, făcând drumul invers, într-un cortegiu funest, acest spaţiu recognoscibil preia amprenta unei energii personalizate.

            Emoţia acestui spectacol nu este una copleşitoare. Nu suferi cu larcimi în ochi, ci cu o părere de rău ce îţi aduce lacrimile în gât în câteva momente regizorale presărate fără exces. Decrepitudinea unui Gaev ce serbează făcând echilibristică stângace pe scaune un dulap de 100 de ani, umbra livezii ce îi cuprinde pe toţi dintr-o machetă făcută ca de un copil, dansul frenetic pe acorduri de acordeon numai de ei auzite, în timp ce ambientul real e un plâns scos din buze de pahare atinse fin, un Grişa vesel dintr-o altă lume ce bate mingea împreună cu profesorul său, Ranevskaia ce îi curăţă, aproape biblic, din nou rănile unui Lopahin matur. Şi multe detalii ale unui plan doi mereu bogat şi bine articulat care întregesc acest tablou încă viu.

            Cea mai puternică scenă a spectacolului rămâne monologul lui Lopahin (Lóránd Váta) care îşi dezvoluie în crescendo natura moştenirii genetice pe care până atunci face eforturi să o educe mimând felul de a fi al celor pe care ştie că trebuie să îi respecte. Vria sa nebună, fuga, transa în care intră de fericire şi spaima gestului de care nici el nu se credea capabil, acest triumf nesperat care răscumpără secole de micime ale întregului său neam, sunt celebrate în cel mai rudimentar mod, cu o explozie de energie ce pare inepuzizabilă. Un tur de forţă fără cusur al lui Lóránd Vát care îşi construieşte ca pe o mandală în nisip personajul – de la umilul, aproape invizibilul Ermolai şi până la stăpânul gălăgios Lopahin care nici nu ştie cum să se bucure.

            „Livada de vişini” de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj nu are personaje secundare. Nu există roluri de fundal. Prezenţa în scenă în cea mai mare parte a timpului a majorităţii actorilor din distribuţie nu lasă loc pentru ascultări civile sau decuplarea de la lumea livezii. Pişcik (Miklós Bács) care se îndrăgosteşte febril de oricine îl poate împrumuta şi salva de la ruină – un personaj alcătuit din schimbări de stări şi jonglări precise cu sentimente care se sparg ca bulele la suprafaţa unui lichid acidulat, pentru ca la final să rămână doar şoapte şi tăcere din acest fermecător norocos fără noroc. Charlotta Ivanovna (Melinda Kántor)  un strigăt de ajutor al însingurării ce asistă discret cu speranţa găsirii unui sine niciodată cunoscut. Duniaşa (Eszter Román)  gingaşa, visătoarea şi naiva servitoare care iubeşte şi aşteaptă salvarea din acest sfârşit ce nu îi aparţine. Iaşa (Gábor Viola) plictisit de lumea cea eche, pregătit pentru noua viaţă, cu ochi pentru orice nevoie a celei care crede ă îi poate oferi şansa acelui început pentru care se pare că e singurul pregătit. Ania (Zsuzsa Tőtszegi)  abulică, obosită deja de o viaţă pe care nu o înţelege, lasă tinereţea să îi treacă într-un somn pe care îl prelungeşte până când coşmarul realităţii va fi trecut.

            Varia (Éva Imre) îşi urlă frustrarea de a fi lucidă, exagerat uneori, ca o fiară care nu îşi poate salva cuibul din faţa unei calamităţi. Epihodov (Ervin Szűcs)  clovn fără voie, cu un tragism pe chip şi stânjeneala ghinionului ce îi e pecete pe chip, are candoarea unui uriaş blând care aduce un zâmbet de îngăduinţă şi prilej de uitare a fricii. Trofimov (Balázs Bodolai)  demagog al unei ideologii pe care nu o crede dar al cărui partizan e nevoit să devină pentru a putea păşi în lumea ce îi refuză descendenţa. Gaev (Zsolt Bogdán) dezarmat şi neputincios, o alegerea poate prea neutră, lipsită de personalitate pentru un personaj ce rămâne funcţional, dar lipsit de panaş.

            Firs (Áron Dimény)  e simbolul încă viu al livezii – un bărbat încă în putere, dar vlăguit de apusul lumii aşa cum o ştia el alege de bună-voie să rămână sub pereţii ce va fi să cadă ai casei în care şi-a îngropat viaţa – la fel precum livada ce încă rodeşte, dar cade sub sunete de topor neauzite, dar simţite în corpul fiecărui om al său. Liubov Andreevna (Imola Kézdi) femeia plin de farmec ce cucereşte cu o privire, dar care e incapabilă să accepte o realitate pe care nu o poae înţelege din mătăsurile ce o învăluie şi care îi şi orbesc simţurile; trăieşte ispăşindu-şi vinile şi se minte cu mici cochetării că e deajuns un zâmbet pentru a primi ajutor. Apoi cu lacrimi în ochi îşi spovedeşte sufletul şi îi vezi drama în toată durerea ei.

            Yuri Kordonsky a adus pe scenă o lume, un gând deplin cu toate frumuseţile, emoţiile, comicul, neajunsurile, împlinirile şi stângăciile lui. E foarte sincer aest spectacol. Are o viaţă autentică, un ritm alternant care oricât ar obosi în lungul său parcurs rămâne fidel spiritului acestei lumi în spendidă prăbuşire. Are un tâlc, are substanţă, e autentică şi stă dreaptă în picioare această „Livadă de vişini”. Iar la final, ca într-un vers shakespearian, scurta viaţă a umbrelor se topeşte în aer – tinereţea şi bătrâneţea se joacă vesel şi chicotesc; timpul îşi continuă viaţa.

Teatrul Maghiar de Stat Cluj Napoca

Livada de vişini

de A.P. Cehov

Traducerea în limba maghiară: András Kozma | Cu poeziile lui Rainer Maria Rilke și Imola Kézdi

regia – Yuri Kordonsky

scenografia – Buhagiar Dragoș

dramaturgia – Noémi Vajna

asistent de regie – Veres Emőke

consultant magician – Belloni (Béla Ledniczky)

consultant musical – Domokos Csergő

hairstylist – Bence Mányoki

regia tehnica – Pál Böjthe

Distribuţie:

Ranevskaia Liubov Andreevna – Imola Kézdi

Ania – Zsuzsa Tőtszegi

Varia – Éva Imre

Gaev Leonid Andreevici – Zsolt Bogdán

Lopahin Iermolai Alexeevici – Lóránd Váta

Trofimov Piotr Sergheevici – Balázs Bodolai

Simeonov-Pișcik Boris Borisovici – Miklós Bács

Charlotta Ivanovna – Melinda Kántor

Epihodov Semion Panteleevici – Ervin Szűcs

Duniașa – Eszter Román

Firs – Áron Dimény

O femeie – Andrea Vindis

Iașa – Gábor Viola

Un băiat – Venczel Lőrincz-Szabó

Durata: 3h40m

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: