Febra porcului – boală sezonieră lipsită de leac

Ruladă de porc cu ciuperci, caltaboş, sarmale, piftie, ciorbă de burtă, plăcintă cu carne… şi în general „nu e floare cum e varza şi nici pasăre ca porcul”. Noi, românii, parcă nu simţim că e sărbătoare dacă nu mâncăm tradiţional. Iar tradiţia ce înseamnă? Carne de miel la Paşte şi carne de porc la Crăciun. Dacă la miei sunt suficienţi care au rezerve, când vine vorba de porc, varietatea produselor derivate satisface mai toate gusturile.

            Ce înseamnă, dar, Crăciunul la români? Undeva între chiolhan şi party, depinzând de statutul social, manifestarea e aproximativ aceeaşi: se umple o masă cu de toate (ca la shaorma), se adună în jurul ei toţi ai casei şi, ca atmosfera să fie completă, se bea invers proporţional cu bugetul familiei. Urmarea e previzibilă: câteva kilograme în plus pe termen lung şi dureri de stomac, balonare şi senzaţie de prea-plin pe termen scurt.

Ce ne facem, însă, când toate s-au scumpit peste noapte? Dăm din colţ în colţ, ne lamentăm, dar nu pentru că nu am avea bani să cumpărăm brad sau cadouri pentru copii, grijile astea sunt secundare, nu… Problema stringentă e: la ce să renunţ – la jumări sau la piftie? Hypermarketurile iarăşi se vor hyperaglomera; pe rafturi zac mormane de jucării, bomboane şi ornamente de pom, nu cu greu găseşti umbra unui lebăr şi damful rămas în urma cârnaţilor de casă. Inutil să menţionez că după ce pândeşti căruciorul liber trebuie să faci slalom cu dibăcie prin aglomeraţie şi să aştepţi la casă răbdător. Şi distanţat. Toate astea pentru că întreg oraşul s-a mutat, deja, ca în fiecare an, în Carrefour, Lidl, Kauffland şi Mega.

Deşi ne grăbim să importăm toată gama de obiceiuri comerciale şi învăţăm să gătim turkey şi gravy de la Jamie Oliver, în privinţa Crăciunului nu-mi fac nicio grijă că va deveni vreodată, la români, prilej de linişte, bucurie în familie, fericirea de a face şi a primi daruri; fiţe americăneşti. E atât de împământenită foamea mioritică încât sărbătoarea e momentul când, în sfârşit, avem motiv să recuperăm mesele pierdute în timpul anului: mic-dejunurile pe care nu avem timp să le luăm la masă, ci la volan, în traffic, sub formă de “covridog”, prânzul de la Mc sau burgerul gourmet devenit cea mai de lux preferinţă culinară şi cinele pe care suntem prea obosiţi să le gătim şi le schimbăm pe comanda de pizza pe care o savurăm uitându-ne la Masked Singer/ Asia Express.

Suntem atat de supăraţi că “ni s-a furat Crăciunul” din nou; că nu avem access decât pe bază de documente şi certificate în târgurile prost luminate şi înghesuite. Iar înăuntru, căsuţă lângă căsuţă, grămezi de carne friptă, sarmale, kurtos colaci, felii gata uscate de cozonac la supra preţ, porc franjurat inundate de sos barbeque, desigur, munţi de cartofi prăjiţi de la pungă şi vin din pastile fiert cu mult zahăr – aşa arată sărbătoarea la care tânjim indignaţi că ne-ar fi fost furată. La asta poftim; ăsta ne e dreptul încălcat: cel de a ne ghiftui la grămadă cu alimente mai mult sau mai puţin de calitate, în condiţii mai mult sau mai puţin igienice. Nu ne dezminţim; tradiţia e tradiţie şi trebuie onorată. Sfânta salată de boeuf cu pui şi mazăre şi ţuica în ţoi cu boabe de piper sunt bune de aninat în brad în loc de globuri. Atât ne e fericirea: lungă cât durează să înfulecăm trei sarmale la preţ cât pentru o oală întreagă.

În India vaca e animal sacru; la noi e porcul. Doar că le celebrăm diferit – ei o idolatrizează şi i se închină, iar noi îl ingerăm şi îi preluăm din carcteristici în timp ce îi ronţăim şoriciul. Şi îl şi călărim, tradițional se pare, după ce îl pârlim cu paie. Obicei strămoşesc ce nu pare a se pierde, ci doar se urbanizează. Colinde nu mai ascultăm că ne facem de râs, “linul” tot lin rămâne an de an, alte tradiţii în afară de întinderea iar şi iar repetată a meselor între 30 noiembrie şi 7 ianuarie, pare că am uitat. Măcar de ne-ar rămâne bucuria unui Împreună celebrat cu sufletul sincer. Dar obligaţiile îşi spun cuvântul şi ne epuizăm gătind pentru invitaţi pe care îi întâmpinăm cu masa ca de nuntă dar cu strângere de inimă că ne calcă pragul. Şi mergem îmbrăcaţi frumos pe la cunoştinţe, colegi, rude şi şefi cărora le comandăm coşul standard cu Panetone şi vin spumant.

            Frumos e în decembrie la români!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: