În data de 20 martie 2020, în faţa ecranelor din spatele uşilor închise de frică, lumea făcea cunoştinţă cu „Tiger King”; şi de atunci nimic nu a mai fost la fel. Serialul a devenit cel mai urmărit, apreciat şi, poate, cel mai cunoscut documentar al tuturor timpurilor, aşa cum a fost supra-numit în discuţiile din forumuri şi reţele de socializare. Titlul său original şi integral e „Tiger King: Murder, Mayham and Madness („Regele tigrilor: crimă, haos şi nebunie”) şi surprinde în trei cuvinte definitorii efectul de perplexitate pe care miniseria Netflix de şapte episoade a câte 45 de minute îl are asupra telespectatorilor săi. Serialul e rezultatul unei munci de teren de cinci ani în care Eric Goode şi Rebecca Chaiklin au avut răbdarea de a urmări câteva personaje cel puţin spectaculoase, legate de o pasiune comună: creşterea de feline mari. Pornind de la date statistice conform cărora pe teritoriul Statelor Unite ale Americii se află mai mulţi tigri cu statut de proprietate privată decât se găsesc tigri în sălbăticie în întreaga lume, cei doi realizatori ai show-ului devenit viral au încercat să spună povestea acestui fenomen.
De la un reportaj bine documentat, spus obiectiv şi cu miza autenticităţii bine consolidată, materialul adunat în timp şi desfăşurarea evenimentelor din viaţa de zi cu zi a personajelor centrale s-a auns la o serie care concentrează în cateva ore o tramă pe care orice scenarist de succes ar fi invidios. Urmăreşti povestea lui Joe Exotic – proprietarul unei grădini zoologice cu peste 270 de tigri, un cowboy gay, soţul a doi băieţi cu aproape 25 de ani mai tineri, care îşi poartă chica oxigenată cu mândrie, poartă un pistol încărcat în permanenţă în centură, filmează clipuri de muzică country pentru melodii a căror voce nu îi aparţine, are o emisiune on-line în care ameninţă în stânga şi în dreapta cu poftă şi talent de show-man şi îşi face timp să candideze chiar la Preşedenţie şi apoi obţine un procent de 19% din voturile pentru postul de Guvernator, pe care îl ratează de pe poziţia a treia în preferiţele electoratului– şi nu ai cum să nu rămâi fascinat de acest personaj ce nu ar fi putut fi conţinut între copertele niciunui scenariu.
Duşmanul lui de moarte e Carole Baskin – militanta pentru dreptul la libertate al animalelor, care deţine şi ea o proritate din care face profit, unde animalele stau în ţarcuri, cu singura diferenţă că ea nu îşi plăteşte angajaţii, ci atrage voluntari. O doamnă undeva între ultimele două tinereţi, rubicondă, cu ochi coloraţi şi exoftalmici, care surâde straniu indiferen de cât de lugubru e subiectul pe care îl dezbate, poartă coroniţe de flori şi e suspecta principală în cazul de dispariţie al primului său soţ despre care mulţi cred că ar fi devenit cina leilor, servită chiar din mâna ei; pe cel de-al doilea soţ l-a tratat cu mai multă dragoste atunci când, în fotografiile de nuntă, l-a pozat în chip de animal de companie în lesă îngenunchiat la picioarele stăpânei sale.
Avându-i în centru pe aceşti doi corifei ai marilor grădini zoologice, fauna umană care gravitează în jurul lor e atât de diversă şi uluitoare, încât constelaţia personajelor din serial se construieşte de la sine. Devine palpitant să îi asculţi, te surprind cu fieccare intervenţie, sunt, în mod evident, autentici dar în acelaşi timp nu poate să nu te mire atitudinea lor relaxată în faţa camerei de filmat, concepţiile lor, stranietatea bulei pe care ei o trăiesc drept normalitate, simplitatea unor replici absolut deconcertante şi impresia generală de univers paralel pe care o creează întâlnirea cu aceşti oameni care nu au fost inventaţi de nimeni, ci trăiesc în continuare dincolo de ecran. Montajul este punctul forte al seriei tocmai pentru că reuşeşte să surprindă cu umor, fără a eticheta sau a înclina balanţa în favoarea niciuneia dintre părţi, paradoxuri şi nonsensuri care la modul cel mai propriu will blow your mind. Cu rigoare, atenţie pentru detalii şi o aparentă libertate totatlă, realizatorii acestui freak show ad-hoc decupează piesele din puzzle cu atenţie pentru nuanţe, reglaje fine de subtilităţi şi detalii şi nu cruţă pe nimeni de ambele feţe ale monedei.
Sezonul 2, are doar cinsi episoade şi a fost de curând pus la dispoziţie de Netflix: De această dată, construcţia mizează pe curiozitatea tuturor şi pe fenomenul creat în jurul acestor personaje Disney villains din viaţa reală. Joe ne vorbeşte de la un telefon public de pe holul închisorii şi i se vede doar vârful capului filmat cu o cameră rudimentară. Carole ne zâmbeşte sinistru de calm, zilnic, citind pagini de jurnal intim pe YouTube şi mai adaugă nişte zerouri la milioanele deja agonisite. Presupusul soţ devenit hrană pentru leuţi are şi el un side story demn de un spin off doar al lui – puţin proxenet în prin Costa Rica, puţin şarlatan, poate, puţin traficant, cine poate şti.
În acest carusel de figuri exotice, în cel mai propriu mod, apar acele white collars spilcuite, cu limbaj bine lustruit: avocaţi şi oameni ai legii; unii la fel de scoşi din tipare precum clienţii lor, iar ceilalţi, încercând să păstreze decenţa şi profesionalismul în „ţircus”ul media şi vacarmul de supra-interes public. Lupta se duce cu legea în mână, dar cu limuzine şi avionae colantate care cer eliberarea inocentului Joe şi ponturi mai mult sau mai puţin anonime, demne şi ele de scenarii de succes. În continuare stilul flamboaiant, acest over the top specific american, lejeritatea între penibil, derizoriu şi bogăţie, atmosfera ireală, ficţională aproape, rămân ingredientele succesului unei poveşti care îţi devine plăcere vinovată. Crimă, minciună, înscenare, furt, trădare, mister – cuvinte demne de serii poliţiste uşurele, dar de succes. „Tiger King” le are pe toate şi, cu asupra de măsură, încă ceva în plus.
Într-o lume în care senzaţionalul a devenit banal şi cu toţii părem cu o secundă mai deştepţi, e greu să mai impresionezi cu subiecte pentru filme documentare. Diversitatea umană, însă, nu va conteni să ne uimească prin inventivitatea naturală pe care o probează în stilul de viaţă atât de eclectic pe care îl adoptă unii dintre semenii noştri. Într-un prezent în care consumăm repede, aproape devorăm, orice firimitură de orginilaitate, în care setea de noutate ne e din ce în ce mai greu de satisfăcut, întâlnirea cu personaje precum Joe Exotic şi Carole Baskin, ce polarizează o Americă întreagă, e un moment de graţie pentru orice telespectator curios şi greu de impresionat. Cel mai de succes documentar din lume, „Tiger King” este un prilej rar de fascinaţie în faţa realităţii cu asupra de măsură. Uiţi că nu există scenariu, personaje şi regie, ci oameni în carne şi oase cărora tocmai le-ai aflat povestea de viaţă, care au vorbit cu prorpiile lor cuvinte, fără nicio replică învăţată pe de rost. Şi, totuşi, nu ai cum să nu speri că nu peste mult timp îţi vei cumpăra bilet la filmul inspirat de ei, cu Michael Keaton, Juliene Moore, Chris Hemsworth şi special guest star Matthew McConaughey.
d'E-pîn-geac 