D’E-pîn-geac în listă

            Nici nu bănuiam, măcar, că ar putea să îmi placă listele. Dar tot înşir una sub alta diverse cuvinte care au câte ceva în comun, de la o vreme. De-ale gurii, drumuri, locuri, titluri, fel şi fel. Iar la final de an, parcă şi mai şi balanţa din mine trage a echilibru şi concluzii. Aşadar, o listă cu articole din geac parcă nu putea lipsi din lista cu liste. Nici cele mai cititie neapărat, nici cele mai bune (căci nu ştiu a le contoriza calitatea), nici cele mai „de bine”, nici cele mai „de rău”. Cele mai dragi, poate.

            „Poezia acestui spectacol, frumuseţea metaforelor rostite ca o rupere de nori ce nu răcoreşte, ci înfierbântă atmosfera, e pusă în valoare de jocul actorilor care au înţeles că nu e loc pentru jumătăţi de măsură în această încleştare de cuvinte şi sens. Ca un amănunt, pe care apropierea tangibilă de personajele care trăiesc, iubesc şi mor la câţiva centrimetri de tine îl face relevant, e expresivitatea mâinilor care descriu foarte concret relaţii, caracteristici şi calităţi: mâna mică, delicată, cu piele fragilă, degete ce tremură în căutarea sprijinului şi izbăvirii în iubire a Mariei – Ana Bianca Popescu – palmele cu degete longiline, puternice, gata să ocrotească, dar şi să ameninţe ale unor bărbaţi ce îşi intersectează destinul întru pasiune şi moarte – Lucian Ionescu – şi articulaţiile osoase ale mâinilor trecute prin vreme, ce au pipăit tristeţea şi vina ale unui Spirit rătăcitor – Gheorghe Visu.”

            „Performanţa de a transmite substratul uneori dureros, uneori acid, alteori dezarmant de trist, din spatele cuvintelor convenţionale se datorează unui joc actoricesc foarte conţinut. Gândul de pe dedesubtul dialogurilor e spectacolul nevăzut care ni se adresează ca un prieten bun ce ne ţine de guler în timp ce ne ceartă pentru a ne trezi din amorţirea unei tristeţi îndelungate. Nu există personaje negative în povestea iubirii ratate dintre mamă şi fiică. Doar greşeli mai mici sau mai mari care se adună într-un ghem încâlcit şi dor din ce în ce mai mult. Şi multă vină şi multe regrete şi, peste toate, frica de a rămâne singură a unei femei la a doua tinereţe şi frica de a deveni o femeie singură odată ajunsă la a doua tinereţe a fiicei sale. Mama se agaţă cu ultimele speranţe de tinereţea fiicei, iar fiica vrea să fugă speriată, cu inconştienţa dată de curajul vârstei într-un cât mai departe iluzoriu. Dar nu se urăsc, în ciuda reproşurilor. În spatele certurilor e o neputinţă cu strigăt mut care deplânge ratarea unei iubiri refuzate.”

            „Noapte bună, mamă!” e un spectacol care pune oglinda în faţa celor care se alintă cu nefericiri de o zi. Poate avea efectul cathartic pe care îl credem pierdut – acea putere de a vindeca prin milă şi teamă gânduri şi emoţii. Dar cum evul contemporan ne-a învăţat câte ceva despre neologisme, probabil că astăzi efectul unei astfel de întâlniri artistice deloc comode, dar autentice întru totul, este acela al unui chatarsis prin empatie şi asumare.”

            „O lumină de seară cu aer încins de multele grade ale verii se topeşte în noaptea care nu se grăbeşte să cadă peste ţinutele de gală. Pe treptele Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti foşnesc rochii din materiale delicate şi gâturile domnilor stau drepte în strânsorile caravatelor şi papioanelor. Arată frumos acest alai. Se zâmbeşte mai cu drag, chiar şi pe sub măşti, în foaier. În sală exclamaţii entuziaste însoţesc reîntâlniri încântate. Gala UNITER din vara lui 2021 pare a ne arăta mai dornici de un drag reciproc de care avem nevoie dincolo de orgolii şi tristeţi.”

            „Sentimentul de a face parte din ceva important, de a fi prezent, de a primi o emoţie copleşitoare dinspre scenă, de a oferi, la rândul tău, odată cu bătăile accelerate al inimii, tăcând, reflectând la ceea ce auzi, propria ta emoţie, a densificat aerul. Calitatea ascultării într-o sală de spectacol variază în infinite nuanţe. Actorii ştiu cel mai bine să povestească despre ce au primit într-o seară anume din partea publicului. Şi publicul poate fi mai mult sau mai puţin talentat. „Regele moare” de vineri, 8 octombrie, a potenţat talentul publicului său. Spectacolul a oferit atât de mult, încât publicul, prin conştientizarea acelui Aici şi Acum, prin prezenţă autentică, a avut, la rândul său, o calitate premium.”

            „câine cu om. câine fără om” e un spectacol ce îţi amplifică toate sentimentele din cotloane, pe care prea rar le scoţi la lumină. După această întâlnire cu un personaj principal canin multiplicat în multe oglindiri ale umanităţii sale, te simţi mai puţin om, tu, cu toate meritele, manierele, procedurile tale inteligente şi gadgeturile care îţi ies din buzunare. Şi când ţi speli ruşinea odată cu mâinile şi faţa, îţi iei inima în dinţi şi clăbuceşti şi măcar câteva din straturile de piei sintetice pe care ţi le-ai lipit sârguincios peste simţiri şi nu îţi mai e atât de frică de visele, putinţele, neliniştile şi slăbiciunile tale.”

            „Şi, cumva, de această dată nu te simţi vinovat că ai devenit fan pe loc şi că abia aştepţi să încerci şi tu să scoţi forma din zahăr topit dintr-o dalgona dacă ai avea ocazia. Nu ai sentimentul că eşti unul dintre muuultele milioane „păcăliţi” de o franchisă. Nu ai spaima, nerecunoscută prietenilor, de comercial. Ţi-a plăcut, te-a pus pe gânduri, a fost entertaining, te-a emoţionat, te-a făcut să râzi, ţi-a deschis curiozitatea pentru o cultură despre care cunoşti prea puţine, l-ai revedea încă o dată cu plăcere. „Squid game” pare produsul perfect pentru cele mai distincte gusturi. Se vinde ca pâinea caldă şi împacă pe mai toată lumea.”

            „E greu de scris şi de spus Ion Caramitru „a fost” şi apoi să treci între virgule ipostaze şi cuvinte ce definesc statura unei figuri a lumii culturale pe care, încă, nu o cuprindem în toate faţetele interdependenţelor pe care nici nu ştiam că le avem. Ion Caramitru este, în continuare, punctul fix al unei bresle; încă ne uneşte în mirarea lipsei pe care de fiecare dată ne e greu să o credem. Şi, din când în când, îi auzim parcă vocea, îi surprindem, parcă, zâmbetul pe chipul unui necunoscut de pe stradă ori îi simţim mâna între palme, într-un ultim gest de rămas-bun. Cu bine!”

            „Există rare ocazii în care cel mai semnificativ gest pe care îl poţi face e să taci. După aproape două ore, o sală întreagă tace întru mulţumire pentru trezirea cu blândeţe artistică a conştiinţei. Iar când începem să vorbim, o facem puţin diferit. Mai cu băgare de seamă. Iar în priviri rămâne ceva din gândul viu primit în dar după ce am asistat neputincioşi, la fel ca în viaţă, la tragedia unei Mame. Mama-arhetip, Mama cu adevărat super-erou fără mantie, cu vânătăi pe trup şi branulă şi perucă ce îi ascunde urmele lăsate în corp de un tratament nociv, Mama-arc aşa cum Katia Pascariu o intrepretează fără niciun moment de respiro, de la început până la sfârşit. Nu e deloc uşor de asimilat această experienţă; ştii că ai văzut, poate, cel mai tulburător spectacol din ultimii mulţi ani.”

            „Lohengrin” nu e doar un eveniment la centenar care trebuie aplaudat pentru importanţa momentului în sine. Acest Împreună pe care îl aduce în prim plan, această generozitate simplă, renunţarea la fastul sărbătorii în favoarea unei celebrări a umanismului pierdut şi regăsit al artelor, acestea sunt motivele pentru care „Bravi!” poate răsuna repetat şi sonor din sală în ropote de palme care recunosc, tot laolaltă, frumosul estetic în toată splendoarea lui.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: