Bucuria – un mit urban, un basm, o realitate

A fost odată Bucuria – o zgâtie zglobie, rumenă, cu cel mai cald zâmbet pe care îl oferea cu inima deschisă oricui avea norocul să i se ivească în cale, cu râs hohotit şi nişte ochi…nişte ochi limpezi şi buni care gâlgâiau de lacrimi de drag şi dor şi frumos şi bunătate. Bucuria, generoasă şi inocentă, s-a împărţit în fărâme cât să ne locuiască pe toţi; s-a cuibărit în sufletele de copii şi de acolo şi-a aşteptat cuminte timpul cel rodnic pentru a creşte odată cu ei. Şi tare grozav mai înfloreşte în culori pastelate şi mirosuri cu iz tropical şi zumzet şi zvon de luminiş ori ploaie de vară atunci când i se dă voie.

            De prea multe ori, însă, e pusă în lanţuri grele de doamna Frică. Stă ca o cenuşăreasă pedepsită şi resemnată câtă vreme trufaşă, egoistă şi rea, Frica îşi întinde rădăcinile de ură în minţile înfrigurate. Şi i se ofilesc Bucuriei mugurii şi îi păleşte sănătatea din obraz şi încet-încet, flămânzită şi tăcută, îşi risipeşte toate minunile pe care le ştia cândva, când doamna Frică încă nu o ţintuise cu ghiulele grele de spaime. Şi chiar şi aşa, plăpândă şi uitată, păstrează în rotundul perfect al ochilor mari speranţa; acel ultim licăr de frumuseţe care, din când în când, ne dă picătura de apă vie pentru sufletele năpădite de griji.

            Patetic? Desigur. Pueril? Poate. Fals? Deloc. Aparentul începutul de basm stângaci şi melodramatic e doar o schiţă a unui exerciţiu de stil ce vorbeşte, de fapt, despre noi; noi cu toţii cei care ne trezim dimineaţa şi amânîm cu încă cinci minute realitatea. Noi cei care atunci când inevitabil dăm ochi în ochi cu oglinda nu ne zâmbim. Noi cei care executăm proceduri standard inventate de noi înşine pentru proria viaţă. Noi – toţi care credem că e normal să nu fim fericiţi, că e firesc să ne conformăm, care ne învelim în blazare şi ne găsim motive să rostogolim sisific cariere întregi de bolovani de frustrări, tristeţi, mânii şi resemnări. Când nu te mai bucură mai nimic din viaţa pe care o trăieşti, când uiţi motivele care până mai ieri te făceau să bubui de entuziasm şi pilotul automat neîndemânatic trăieşte în locul tău o existenţă inertă şi previzibil de plicticoasă, poţi avea norocul de a simţi cum cremenele tocit al speranţei mai scapără încă o scânteie. Şi preţ de câteva clipe cade un colţ din zgura depusă pe simţuri. Şi pare că ai regăsit un pic din tine, cel de dinaintea fricii şi a fricilor. Pentru acel colţ merită să tot cauţi resurse care să îţi alimenteze fuga sua lupta cu bau-baul hulpav ce ne revendică timpul şi viaţa, numit generic frică.

             În artă, în teatru, comoditatea şi plafonarea sunt primele trâmbiţe ale extincţiei Bucuriei. Când miza e strict centrată pe subzistenţă, când ştacheta calităţii vizează doar bifarea unor căsuţe strâmte, când plăcerea de a fi, de a juca şi a te juca e înlocuită exclusiv cu nevoia de cifre crescătoare trecute deasupra liniilor punctate din dreptul contului personal, când foamea de faimă şi recunoaştere virtuală, contorizată tot în sume crescânde, ţine loc de interes pentru profesia pe care tu însuţi ai ales-o – căci te costa şi îţi păsa, la început, şi ardeai şi te măcinai şi îţi doreai să ajungi pe scenă mai mult decât orice – ei bine, când Bucuria se transformă în Frica zilei de mâine, la propriu, în frica zilei de azi, chiar, nu prea mai sunt multe de zis.

            Frica e, poate, cel mai uman sentiment dintre toate. Şi îl cunoaştem prea bine. Dacă îi dăm, însă, voie să ne curme cu sânge rece şi bucuria de a fi artişti şi ne transformă în zombie executanţi de servicii artistice, speranţa îşi dă şi ea obştescul sfârşit. Dacă depunem resemnaţi armele fie în faţa gloriei derizorii a mirajului faimei aducătoare de profituri consistente – unii, fie în faţa rutinei şi a delăsării întru gust de fiere şi dezgust – alţii, suntem direct răspunzători pentru scurtimea alarmantă a viitorului cultural pe care îl condamnăm la tristeţe.

            Şi, într-o zi, Bucuria, din temniţa ei umedă, cu ziduri îngheţate, aude o îngânare de refren de demult. Şi o rază de soare se iţeşte prin geamlâcul înalt, străjuit de zăbrele ruginite. E semn bun adus de o primăvară timpurie zorită de o inimă ce bate întru drag de oameni – un menestrel, cu lăuta lui dezacordată şi corzi rupte, cântă. Şi cântecul lui risipeşte norii şi soarele năvăleşte prin coridoare, pe sub arcadele de piatră, direct în pântecul doamnei Frică. Iubirea unei balade iţite din pieptul sincer al unui suflet de artist pribeag eliberează iarăşi Bucuria cea rumenă, cu cel mai cald zâmbet…