(In)dependenții – fals tratat despre libertate în artă

Libertate și independență – idealuri dintotdeauna, vorbe mari, dorințe legitime; nimic mai firesc decât să îți poți hotărî singur soarta. Să te simți stăpân pe alegerile tale, pe concepțiile tale, să poți decide singur și fără constrângeri ce și cum să faci – nimic mai frumos și mai plin de optimism decât un tablou îmbibat de sănătate mintal-socială în care omul armonios are drepturi în perfectă armonie cu obligațiile asumate cu fruntea în soare. Sloganuri ițite din piepturi plesnind a emoții găsesc rime și jocuri de cuvinte în jurul acestor două concepte care merită sacrificii și sânge vărsat. Și? După secole de evoluție și avânt suntem la fel de neștiutori atunci când libertatea își face cuib pe acoperișul nostru. Iar independența numai o fericire nu se dovedește a fi, atunci când, de fapt, e doar o metaforă.

Spectacolul ”(In)dependenții”, eseul performativ semnat de Catinca Drăgănescu, celebrează/amendează condiția artistului independent, denumit atât de neinspirat și chinuit lucrător cultural independent. Un scenariu în care umorul inteligent e sursă de entertainment amar, devine demonstrația artistică foarte condenstă și bine articulată a unei realități în care râsu’-plânsu’ neaoș ține din ce în ce mai puțin de foame sau cald. Mozaicul de scene care trece de la fabulă post-modernă, la schetch, song, monolog și colaj descrie un parcurs sinusoidal prin câteva tipologii de manifestări artistice din spațiul independent ”înfierate” superior de mainstream-ul artificial și anchilozat în formele în care fondul își găsește tot mai puțin sens. Sintagmele ireverențioase rostologite de ani buni din vârful buzelor de ”mari doamne ale teatrului” și ”monștrii sacri” precum ”teatru din debara” sau ”actorași” sunt folosite cu semn schimbat și primesc atuu-ul autoironiei smart.

Experiența vizionării acestei radiografii apparent lejere, dar extreme de pertinent, de fapt, poate fi ori o seară de relax & chill pentru neofitul care doar se amuză de interpretarea Florinei Gleznea și a Mihaelei Rădescu, ori motiv de emoții intime precum vinovăție, părere de rău, teamă, de ce nu, frustrare și neputință pentru cei care își regăsesc condiția de artist printre râsetele sincere iscate de replici inteligente. Râzi, îți place, e fun, dar pe dedesubtul bunei dispoziții simți fiorul rece al adevărului unei stări de fapt pe care o deplângem, o recunoaștem la nivel politic, o pavăm cu bune intenții, dar o perpetuăm cu neputință de ani la rând. A fi artist independent poate părea un moft, poate părea cool poate părea o alternativă de lux; dar e, de fapt, un stil de viață – așa cum o afirmă spectacolul. ”Puterea de a îndura” pe care Cehov a clasicizat-o în secolul trecut e continuată în secolul 21 de acest lucrător cultural independent umilit să pedaleze din greu, mereu în gol, pentru a atrage atenția unui stat în care se stă la umbra umerilor ridicați a neputință/nepăsare.

Meritul acestei ore și jumătate e tocmai echilibrul dintre grotesc și sublim; sârma bine întinsă pe care extremele fac echilibristică fără a cădea nici în derizoriu, nici în irelevanță. Între versurile copilărești din debutul spectacolului, în care ograda teatrului românesc e trecută în revistă cu toate orătăniile ei recognoscibile, și caricaturile supradimensionate în monologuri se creează un spațiu eterogen, bine speculat, pentru nuanțe și detalii. Desigur că ambele actrițe sunt savuroase când folosesc spumos arma ascuțită a (auto)ironiei și construiesc două momente cu potențial de râs frenetic. Dar la fel de adevărat e și că drama conținută în spatele performanței actoricești e pe măsura replicilor istețe. Nu e tocmai laîndemână să vorbești despre tine însăți, cu zâmbetul pe buze, atunci când frustrarea te așteaptă la ușa cabinei să te ia la întrebări.

Conceptul acestui eseu performativ, în care mai multe formule de manifestare artistică sunt asambalte într-un parcurs inegal, desigur, dar unitar în mesaj, își revendică atât impactul în afara scenei, cât și calitatea în interiorul convenției. Chiar dacă regizorul Andrei Raicu nu poate fi cel mai dibaci actor, asumarea rolului de performer devine un statement de solidaritate și colegialitate pe care arta independentă îl probează cu succes și generozitate. Chiar dacă o scenă în care tehnologia devine personajul principal de dragul citării, în detrimentul necesității în cadrul construcției scenariului, frânează, deloc necesar, ritmul, bifarea acestui subgen în plină afirmare își găsește relevanța.

Becurile roșii aprinse de ”(In)Dependenții” – spectacol găzduit pe rând la Unteatru, Centrul de Teatru Educațional Replika și Green hours – folosește dubla mască a teatrului pentru a ne trage de mânecile care acoperă umerii cei ridicați. Prima dintre măști e cea a convenției teatrale la adăpostul căreia putem să ne simțim bine, să râdem, chiar, în fața unei drame care ne privește în ochi. Cea de-a doua e masca unei convenții de apartenență care ascunde un fond profund și legitim. Iar mesajul este cum nu se poate mai limpede, livrat ca de un clown ce își desenează lacrima pe obraz, pentru a le putea ascunde sub grimă pe cele adevărate.

(IN)DEPENDENŢII  

eseu performativ de Catinca Drăgănescu  

Cu: Mihaela Rădescu, Florina Gleznea şi Andrei Raicu

Muzica şi sound design-ul: Andrei Raicu

Orchestraţie vocală: Andrei Dinescu

Light design: Alexandros Raptis

Suport tehnic: Alexandru Medveghi

Grafică: Maria Drăghici

Photocredit: Alexandru Busuioceanu

Durata: 1h30m

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: