Independenți sau abandonați?

Șomeri sau artiști liberi? Pasiune de cursă lungă sau maraton pentru actori tineri, cu spinarea încă nebiciuită? Și spectacolul o zice – curaj sau teribilism? Este teatrul independent o gură de aer proaspăt, sau o sentință pentru cei care țin de pereți să nu se prăbușească și care plătesc facturile? Și, oricum, e corect spus „independenți”*?!

Binomul libertății și al abandonului cochetează cu tragedia în cazul tuturor celor care își storc sufletele și își rup spatele în teatrul independent. Incontestabil, atât de multă zbatere și de ardoare nu poate proveni decât din menire (și puțină voluptate în suferință). Nu cred că mai alimentează nimeni mitul actorului colaborator care nu reușește să împuște un post la stat din lipsă de talent. Este demodat, dacă nu crud și ignorant, să dai vina pe artiști care, totuși, joacă pe rupte pentru înghesuiala și dezorganizarea din industrie. Și, oricum, dacă acești oameni n-ar avea menire și iubire încăpățânată pentru teatru, le-ar fi mai bine reprofilați decât pe scena independentă românească. Probabil că ar durea mai puțin. Iată o dovadă de putere de a îndura.

            Catinca Drăgănescu, Florina Gleznea, Mihaela Rădescu, Andrei Raicu – și, prin extensie, întregi echipe de oameni cu pasiune, de la Centrul de Teatru Educațional Replika, unteatru și Teatrul LUNI de la Green Hours – ne trag de mână în culisele necazurilor lor de artiste și artiști. Își spală, să zicem, rufele în public. Își fac pledoaria în fața înaltului judecător – spectatorul. Și foarte bine fac.„(In)dependenții” este spectacolul-conversație care reunește trei dintre marile forțe ale teatrului independent – mai mult rană deschisă decât regie. Este un performance undeva între teatru și forum, în care se lasă deoparte delimitările dintre instrumentist și instrument, și, în schimb, se face disecția chinurilor artiștilor care nu sunt susținuți de stat.

Montarea face o treabă fabuloasă cu atașamentul spectatorului. Aproape șantaj emoțional, sfâșietor de sincer. Dacă, în etapă incipientă, intră în sală o mână de oameni mai mult sau mai puțin familiarizați cu nișa, aceștia ies din negura sălii de la unteatru cel puțin indignați, dacă nu chiar aliați. Pot doar să-mi închipui echipa de intervenție, reunită de această durere comună, care a scris aplicația de finanțare. Inițiativa Catincăi Drăgănescu și a Idea77 a stârnit, probabil, un adevărat Avengers, assemble de la acești super-eroi cu super puterea de a îndura mâna întinsă la AFCN, call de call, oameni curajoși și neobosiți, care fac mult cu puțin în fiecare stagiune.

Florina Gleznea și Mihaela Rădescu, premiante care vorbesc în numele unui întreg fenomen teatral, sunt o demonstrație acută și incontestabilă a calității performerului feminin. Preconcepția prăfuită care atribuie umorul cabotinului masculin este total eradicată de cele două protagoniste, care au și puterea de auto-ironie, și forța de fier (crescută din firele de suferință sădite de sistem) să țină pe umeri un întreg spectacol fără timpi morți, din viscere și mușchi. Își spintecă of-urile și apasă pe rană cu îndrăzneală și aplomb dezarmant. Se completează, zelul fâșneț și umilința tăioasă a Florinei Gleznea, cu așezarea șireată și ascuțimea diafană a Mihaelei Rădescu. Ambele lasă loc pentru cealaltă și pentru momentul celeilalte de strălucire, în două partituri care le servesc, alimentate de ani de frustrare și agitație. Puțin contează aproprierea – se suprapune, chiar –  dintre interprete și ceea ce interpretează.

Spectacolul începe în ton de fabulă, cu cele două actrițe ca doi șoricei care dau la pedale în gol, spre nonsens, și încearcă să țină pasul cu chiriile, smerite de subestimări și obosite de ciclul nesfârșit al neajunsurilor. Estetica disco-nostalgică, cu windbreakere și athleisure din niște ani 80’ cosmetizați, din elastan și culori vibrante, intensifică senzația de petrecere consumată, de disperare care a început din inspirație și entuziasm. Într-un spațiu care trimite spre un veritabil backstage de petrecere cu muzică electronică de cândva, demult, se conturează impresia de laborator, de scenă încropită intenționat (cu tehnicul pe scenă, pe scurt).

Intervențiile lui Andrei Raicu, dozate atent și cu un umor deosebit de fin și de uscat, și, mai mult, prezența acestuia pe scenă amintesc că nu există numai actori independenți, dar și regizori, și scenografi, și echipă tehnică independentă. În măsura în care universul sonor al spectacolului este un mare merit al acestuia, creatorul lui își merită deplin aplauzele la rampă deschisă.

Sigur, montarea lasă cu generozitate loc de discuții pe axa „ce facem acum, ne plângem publicului că suntem amărâți?” – da. Chiar dacă „(In)dependenții” intră în niște intimități ale industriei, priveliștea unor artiști cu adevărat preocupați, care au ceva de spus, și care abordează o temă socială relevantă (chiar și doar pentru bula apartenentă) apropie planul spectatorului cu cel al creatorului de spectacol. Vulnerabilitatea – vulnerabilitatea reală, necenzurată – este un manifest pe care spectacolul îl semnează ca pe autograf.

A murit actorul vedetă, sau, cel puțin, nu ne mai păcălește confortul lui burghez, masca lui din butaforie și sclipici. După o astfel de performanță, chiar dacă brută ca un strigăt de ajutor, toată magia artificială a teatrului pălește. Chiar și în lumina reflectoarelor, cele două actrițe rămân oameni. Cred că e important să țipăm în gura mare despre lucrurile care ne sfâșie. Putem să mergem la zeci de versiuni de „Pescărușul”, cu tot cu monologul lui Treplev despre forme noi, și cu suferința ca artă poetică a Ninei Zarecinaia, dar abia aici, în săli mici și încropite, cu locuri neocupate, începe o conversație adevărată despre condiția artistului.

Industrializarea artistului independent, sărăcit (ca și cum ar fi fost vreodată altfel) și deziluzionat, cu contract de muncă doar la Glovo, este un fel de capitulare a visătorului – care, culmea, încă face, cu ultimele puteri, artă din această mâhnire. Este important, urgent și relevant pentru toată lumea, căci, chiar dacă n-avem autostrăzi, școli sau spitale, nici un loc de manifestare a acestor lipsuri nu prea avem.

* Independența nu se rezumă, totuși, la mândria de a nu da doi bani pe finanțări. Independența este abandonul, lipsa de siguranță, și singurătatea teatrului la privat. Că nimeni nu s-a îmbogățit din AFCN-uri, ci, din contră, s-a muncit pe brânci mai mult pentru aplauze și amor propriu decât că teatrul independent ar fi, vezi Doamne, un business.

(IN)DEPENDENȚII

homo sapiens non urinat in ventum

cu: Mihaela Rădescu, Florina Gleznea, Andrei Raicu

Muzică și sound design: Andrei Raicu

Orchestrație vocală: Andrei Dinescu

Light design: Alexandros Raptis

Suport tehnic: Alexandru Medveghi

Grafică: Maria Drăghici

Un eseu performativ de Catinca Drăgănescu

Photocredit: Alex Busuioceanu