Suferinţa şi doliul sunt mine de aur pentru artă. E cinic şi, poate, nedrept să storci inspiraţie din cele mai grele sentimente. Dar e la fel de adevărat că premisele unei drame bine articulate în jurul unui eveniment cu magnitudine de proporţii oferă o materie primă de calitate pentru un artist sensibil ce le poate transforma într-o poveste de succes. În teatru cele mai dificile emoţii dau naştere şi celor mai împlinite provocări; o situaţie inconfortabilă pune la încercare posbilităţile de expresie ale actorilor şi rafinamentul regizoral. Cum vorbeşti despre moarte pe scenă, cum joci o mamă care şi-a pierdut copilul într-un accident stupid, cum, cum, cum… iar asta abia după ce răspunzi la o listă lungă de „de ce”uri.
Spectacolul „Universuri paralele” de David Lindsa-Abaire, montat de Radu Iacoban la Teatrul de Stat din Constanţa are luciditatea simplităţii şi decenţa de a spune cu tandreţe o poveste despre moarte; moartea unui copil, a unei relaţii şi a unui micro-cosmos familial. Textul ca o lamă de ras oferă actorilor întâlnirea cu personaje deloc banale. Nu poţi juca detaşat şi tehnic acest spectacol. Nu ai cum. Emoţia brutală a situaţiei şi a realţiilor poate aluneca foarte uşor pe panta exagerărilor crispante care alungă fiorul tragic din sală. Cizelarea artistică e cea care impune punctele de sudură bine plasate pe acest teren minat. Iar Radu Iacoban pare a fi ţinut în frâu cu mână forte orice tentaţie de a lăsa preaplinul să inunde scena.
Minimalismul poate fi foarte bogat. Acel „less is more” bagatelizat, pe care prea ni se pare că îl ştim cu toţii, e motoul foarte precis al spectacolului. Muchia de cuţit periculoasă devine firul întins al empatiei pe care echilibrul e dereglat în anume momente construite ca atare. După o scenă de început coregrafiată care nu îşi mai găseşte apoi pandantul în spectacol, ci doar ilustrează convenţia impusă de scenografie, povestea intră pe un tobogan măsurat cu precizie, căptuşit de sentimente şi gând consistent. Miza cea mare pare a fi nu emoţionarea cu orice preţ, ci introspecţia. Cât de miloşi suntem sau cât de egoişti, de fapt? Acuzăm, judecăm, etichetăm, ne lăsăm copleşiţi de durere şi paralizăm cu neputinţa căprioarei din faţa farurilor sau primim pumnul în plex şi ne luăm durerea acasă pentru a-i reda sănătatea? Spectacolul vorbeşte despre o familie în aceeaşi măsură în care vorbeşte despre nevoia noastră de a ne simţi vinovaţi, de a ne auto-pedepsi, de a critica, de a ne furişsa din propria viaţă. Arta de a fi simplu pe care o testează Radu Iacoban conferă spectacolului acea sinceritate de puritate ridicată ce resonsabilizează spectatorul.
Dacă spectacolul funcţionează ca o lupă asupra relaţiilor traumatizate de pierderea unui copil, Becca, mama, este privită sub lentila unui microscop electronic. Forţa acestei femei de a suferi cu voluptate neîmpărtăşită, de a rămâne punctul fix al tuturor celor din jur e miza principală a mecanismului de tortură instaurat subtil. Mihaela Velicu îşi pune sensibilitatea la un loc cu mintea limpede şi expresivitatea atât de nuanţată şi le struneşte pe toate în aşa fel încât să umple conturul bine delimitat de voinţa regizorală. E limpede că cinismul e doar aparent. Distanţa pe care o pune între sine şi ceilalţi, sarcasmul, auto-ironia, arţagul, aerul defenisiv şi crud uneori, puseurile de egoism, toate accentele mereu controlate de un gând interior constant ce dublează de sens orice cuvât ori reacţie, totul e subsumat unei suferinţe demne şi vinovăţiei supreme. Tot jocul său e asemenea strigătului mut al unei Mutter Courage contemporană. E figura prelungită din tabloul lui Munch care îngrozeşte şi fascinează cu forţa unui uriaş care mângâie cu candoare un pui de căţel, dar se mutilează cu toată puterea pe sine însuşi. O priveşti în ochi de aproape în sala studio şi nu doar îi crezi povestea, ci înţelegi continuu de ce aşa şi numai aşa poate supravieţui: reprimându-şi lacrimile pe care doar în discuţia cu străinul care i-a lovit mortal copilul le topeşte în cea mai profundă, emoţionantă, frumoasă şi sinceră tăcere. Iar umorul bine drămuit salvează de orice patetism acest rol atât de fragil, interpretat cu toate cărţile pe masă.
Lucian Iftime, Howie, soţul şi tatăl care încearcă cele mai banale soluţii pentru a-şi recăpăta viaţa ucisă odată cu fiul său foloseşte pârghii tehnice pentru a accesa emoţia. E foarte consistentă viaţa interioară a personajului, gândul care alimenatează acţiunile şi interacţiunile sale e bine definit, iar expresivitatea devine un efect al acestei sume de mici detalii bine gestionate. Ecaterina Lupu (Izzy) sora cea imatură, care e constant contrapunctul de vitalitate în acest deşert sufletesc, are energia necesară pentru a oferi imboldul fiecărei relaţii. Deloc descriptivă, cu încredere şi prospeţime, joacă asumat şi fără ostentaţii. Lana Moscaliuc (Nat) are gravitatea necesară acestei prezenţe feminine paradoxal contrastante şi complementare. Are aceeaşi răceală defensivă pe care o compune din pauze bine căptuşite de subtext ori priviri care merg direct a ţintă. Cătălin Bucur, Jason, tânărul vinovat care a avut ghinionul de a se afla la locul nepotrivit la momentul nepotrivit, joacă foarte conţinut şi cu multă grijă pentru dozarea aproape parcimonioasă a gândurilor pe care le decantează sugestiv şi cu sens.
„Universuri paralele” e un spectacol în care toate elementele spectaculare devin mai mult decât un puzzle îmbinat isteţ. De la decorul funcţional-simbolic, ce pare a fi o prelungire în concret a cheii regizorale, semnat de Tudor Prodan şi până la exploziile controlate cu maximum de efect, scenă cu scenă, cu răbdare şi ritm generos, cu un plan minuţios pus în practică, totul e aşa cum ar trebui să fie pentru a fi cu mult mai mult decât o poveste tristă; e o promisiune îndeplinită.
Teatrul de Stat Constanţa
Universuri paralele
de David Lindsay-Abair
Traducere: Adina Oniciuc
Regia artistică: Radu Iacoban
Scenografia: Tudor Prodan
Muzica: Aida Šošić
Lighting design: Alexandru Bibere
Distribuţie:
BECCA: Mihaela Velicu
IZZY: Cătălina Mihai ,Ecaterina Lupu
HOWIE: Lucian Iftime
NAT: Lana Moscaliuc
JASON WILLETTE: Theodor Șoptelea, Cătălin Bucur
Durata: 1h30m
d'E-pîn-geac 