Credința este, încă, un subiect delicat. Sau, poate tocmai acum mai mult decât oricând, în plin multivers al oportunităților și alegerilor e încă și mai greu să crezi; nu doar să bifezi, ci să crezi cu adevărat. Subiectele pe teme de spiritualitate pot crispa şi sunt destul de greu de ponderat într-o echilibristică atentă între demagogie şi prozelitism. De cele mai multe ori instituţile reprezentative pentru religii servesc drept pretext pentru intrigi umbrite de păcate şi devin catalizator pentru polemici mai degrabă sociale decât artistice. Cum anume abordezi o poveste despre biserică fără a o diviniza sau demoniza?
Sânziana Stoican a găsit un filon solid pentru a evita această capcană montând „Agnes, aleasa lui Dumnezeu” de John Pielmeier la Teatrul Nottara. Axul central pe care se sprijină confortabil întreaga construcţie este umanitatea personajelor adăpostită de relaţii cât se poate de bine conturate şi o actriţă care joacă nuanţat rolul principal. Fără niciun iz moralizator, fără complicaţii sau trimiteri extra-scenice, spectacolul spune o poveste crudă despre inocenţă şi pierderea ei. Amestecul de candoare şi traumă este liantul cel mai eficient care leagă natural firele narative ale celor trei femei în confruntarea lor cu violenţa şi abuzul. Nu e nicio morală aruncată în faţa spectatorului, niciun comentariu la adresa sfinţeniei locului în care se petrece acţiunea, niciun subtext strecurat abil cât să arate cu degetul. O tragedie recompusă retrospectiv, un mistery cu final deloc fericit şi paşii descendenţi care transformă o copilă lipsită de apărare în criminal – un parcurs foarte fluent, bazat în mare parte pe relaţiile dintre personaje şi sinceritatea artistică a interpretării unei partituri complexe.
Scenografia imaginată de Valentin Vârlan descrie simplu şi elegant metafora acestui destin dintr-un bol de sticlă, între pereţi transparenţi, în spatele cărora se întâmplă orori. Ca într-un acvariu ermetic, Agnes (Cristina Juncu) îşi trăieşte drama vizitată de prezenţele austere ale celor două conştiinţe antagonice – Stareţa Miriam (Victoria Cociaş) şi medicul psihiatru Martha Livingstone (Luminița Erga). Delimitarea eficientă a spaţiilor de joc şi decupajul realizat din ecleraj funcţionează ca un labirint în mijlocul căruia stă enigma unei pruncucideri. În inima acestor drumuri libere, între alegerile unor atitudini tranşante, stă Agnes cea lipsită de apărare, expusă continuu în faţa voinţelor ce nu îi aparţin Iar când ea însăşi acţionează sângeros, o face privată de putinţa de a alege, stăpânită de o credinţă acompaniată de posibilitatea unei afecţiuni psihice.
Frisonant maidegrabă decât emoţionant, drumul către adevăr îţi revendică atenţia datorită multelor zone gri din povestea lacunară a memoriei inconsecvente şi a jumătăţilor de informaţii pe care le primim în porţii mici. Te întrebi constant cine minte, cine e bine intenţionat, de partea cui e dreptatea – iar la final răspunsurile rămân ferite de aceiaşi pereţi de plastic ce par a-ţi arăta totul, etanşeizând, însă, putinţa unei mântuiri. Într-o atmosferă tensionată continuu, fără momente de respiro, dialogul dintre autoritatea clerică şi cea laică se construieşte cu răbdare, cu băgare de seamă, ca într-o tatonare strategică în care miza e sufletul unei copile. Poţi alege tu însuţi să crezi în minuni precum Stareţa sau să cercetezi ştiinţific şi metodic precum psihiatra. Dar între aceste două extreme există Agnes – ea însăşi; cu toată umanitatea ei, cu fragilitatea ei, cântând cu voce subţire pe note înalte imnuri de slavă. Acest contrast între brutalitatea realităţii şi imaginarul său bogat mobilat cu viziuni luminoase e redat subtil şi menţinut de alternanţa scenelor şi schimbările de ritm.
Cele trei actriţe funcţionează ca un triunghi dreptunghic în care Agnes, ca o ipotenuză, e baza unui conflict al cărui vârf se ascute ameninţător. Victoria Cociaş e metronomul spectacolului, e cea care menţine tonurile în matca unui ritm cât mai constant. Cu răbdare şi intonaţie aproape exclusiv împăciuitoare, spune replicile cu o detaşare complice sub care amână mereu informaţiile pe care le livrează cu parcimonie. Cu un aer grav şi multă stăpânire de sine, dar şi un strop de umor şi un fel voit colocvial care caracterizează viaţa de dinainte de mănăstire a acestei Miriam, mamă, soţie, fumătoare înrăită, actualmente călugăriţă, aproape că nu se abate de la jaloane prestabilite şi rămâne un punct fix al întregului spectacol. Mirările sale sunt palide, transformări nu există, doar certitudini şi obiectivitate rece.
Luminiţa Erga este inchizitivă şi uneori stridentă în forţa pe care o atribuie unui doctor psihiatru cu veleităţi de detectiv. Constant încrâncenată, acuză fără să obosească şi accentuează doar latura egoistă a personajului – doar motivele ei sunt importante, iar empatia pentru Agnes cade pe un loc inferior. E greu să îi mai accepţi bunele intenţii când energia pe care o atribuie personajului e una destructivă şi unilateral orientată spre interes personal. Ascultă doar pe jumătate şi pare că ştie dinainte ce va spune indiferent ce urmează să audă, dâdu-şi prea puţin timp să încaseze şi să construiască reacţii căptuşite de intenţii altfel decât superficiale.
Cristina Juncu este cea care aduce emoţia atât de necesară pentru a contrabalansa răceala aplicată prin tehnică de partenerele sale. E solară, foarte atentă şi curioasă în felul în care ascultă, mirările îi sunt conturate în linii fine şi colorează portretul lui Agnes cu lumini şi umbre într-o perspectivă multifaţetată. Surprinde în scenele de forţă cu un auto-control pe muchie de cuţit şi evită să îşi deraieze personajul în exagerări crispante. Performanţa pe care o reuşeşte e aceea de a juca „nebunia” inedit şi sincer, fără clişee sau trucuri; dar cu atât de multă umanitate şi grijă pentru personajul său.
„Agnes, aleasa ui Dumnezeu” este un spectacol foarte curat, fără efecte care să te impresioneze distrăgându-ţi atenţia de la poveste. În lumina rece dintre pereţii de plastic stă o poveste tristă despre moartea unui nou-născut şi a unui suflet de copilă inocentă. E intens şi dur acest parcurs, e frust şi foarte congruent în articulaţiile sale artistice; fără alte „clauze” scrise mărunt, fără să spună altceva decât spune atât de răspicat.
Teatrul Nottara
Agnes, aleasa lui Dumnezeu
de John Pielmeier
Traducerea: Bogdan Budeș
Regia: Sânziana Stoican
Scenografia: Valentin Vârlan
Distribuția:
Agnes – Cristina Juncu
Martha Livingstone – Luminița Erga / Isabela Neamțu
Stareța Miriam – Victoria Cociaș / Crenguța Hariton
Photocredit: Andrei Gîndac
d'E-pîn-geac 