Se spune că nu e bine să îți cunoști „eroii”. Sau să nu păţeşti ce îţi doreşti; mare vorbă. Imaginile pe care le proiectăm, uneori, depăşesc în grandoare adevărul care poate deveni sinonim cu dezamăgirea. Orizontul de aşteptare este unul dintre cele mai subtile ustensile; pe cât de frumoasă şi dragă poate fi emoţia aşteptării, pe atât de tristă şi banală poate fi spulberarea iluziei. Statuile e bine să rămână pe soclurile lor, legendele în mitologii şi visele pe tărâmul lui Morfeu. Realitatea, privită de prea aproape, întinează ca o pată de cerneală speranţele în culori vii ale imaginarului bogat.
Goldoni e un nume de aur din Istoria Teatrului Universal. Michele Placido e un nume atribuit eternul masculin în memoria colectivă a televiziunii anilor 90’ în România. Întâlnirea cu spectacolul „Cafeneaua” de Carlo Goldoni, în regia lui Paolo Valerio, la Teatro della Pergola din Florenţa ar părea similară cu întruparea în carne şi oase a lui Superman pentru o iubitoare de teatru a cărei copilărie are drept coloană sonoră genericul serialului „La Piovra”. Experienţa în sine, însă, obiectivată prin receptarea onestă şi decupată de entuziasmul truistico-anticipativ seamănă mai degrabă cu o cafea lungă, nu la ibric, ci la filtru, făcută cu ultima linguriţă scuturată din pachetul golit. Senzaţia de praf gros depus pe o punere în scenă poticnit de clasică, lipsită, însă de parfumul dulceag vintage, şi îmbibată, în schimb, în damf de naftalină, îneacă orice plăcere.
Textul păstrat integral, schemele comice executate corect, un pic de „regie” inserată stângaci cât să reprezinte coperţi deloc necesare între scene, cu măşti veneţiene care ameninţă în spoturi de lumină ca nişte gargouilles, o mişcare scenică previzibilă în jurul unui punct central fix, la masa unde personajul principal stă şi vorbeşte mult, cât să nu obosească veteranul actor, o „agiaţie” formală, ruperi de ritm executate tehnic, mecanic, chiar, şi prea puţin susţinute de o interpretare actoricească deloc fluentă, un decor masiv şi cenuşiu, cu aer industrial, depare de orice ar putea avea legătură cu Veneţia pe care ne-o proiectăm citindu-l pe Goldoni – aceste minusuri flagrante se adună într-un mare oftat la finalul unui spectacol care pare jucat cu frâna de mână trasă.
Spectacolul nu e cu nimic mai presus ori mai prejos decât orice încercare provincială de punere în scenă a unei comedioare nevinovate. Are aceeaşi inocenţă, inspiră aceeaşi invitaţie la îngăduinţă din partea publicului, e cum nu se poate mai cuminte şi mai cumsecade – iar pentru teatru această „corectitudine”, această temperatură călâie, e cum nu se poate mai neinspirată. Aproape că îţi e ruşine să nu îţi placă. Îţi pare rău că e atât de neutru sentimentul în plină comedie. Replicile îngroşate, gesturile exagerate, citate doar à la Commedia dell’Arte, vocile preschimbate în căutarea unui efect comic, emfaza de secol trecut, vorbirea la rampă, lipsa oricărei relaţii între personaje, citarea rolurilor în cheie aproape operetistică, acest aer desuet şi calin, totodată, nu oferă nicio şansă performanţei. Tern şi egal, în ritm aşezat, spectacolul spune o poveste cel mult didactică despre vicii pe care le înrămează ca într-un muzeu aproape viu.
Michele Placido (Don Marzio) pare că joacă un personaj încă şi mai bătrân decât propria vârstă. Cu o răguşeală care îi scapă de sub control în voce, cu privirea căutând în sală, fără nicio atenţie la partenerii de joc, e departe de vreo efigie actoricească. În mod evident toată montarea a fost construită în julul său, iar această accentuare vădită a prezenţei unei vedete nu e susţinută de ce se întâmplă de fapt. Are intrarea lui pe centrul scenei; doar el intră prin porticul central, restul personajelor folosesc ieşiri laterale. Are momentele lui – decupate şi subliniate ostentativ. Are monologul lui final rostit în notă dramatică, presărat cu pauze şi vorbe apăsate. Calitatea interpretării sale, însă, din păcate, are prea puţină carismă, siguranţă de sine, rafinament sau eleganţă pentru a se ridica la rangul experienţei şi renumelui său.
Francesco Migliaccio (Ridolfo) are un suflu de naturaleţe şi sinceritate artistică, însă intră şi iese ca la comandă din stări şi exemplificări exagerate ce par indicate de propunerea regizorală. Vito Lopriore (Pandolfo) îşi joacă doar statura şi se arată la rampă. Emanuele Fortunati (Eugenio) e singurul care echilibrează forma şi gândul personajului şi joacă în cheie comică formală, fără a crispa, însă. Luca Altavilla (Trappola) pare un Arlequino căreia i s-au interzis gesturile şi mizează totul pe tonul prefăcut al vocii. Maria Grazia Plos (Placida) are umor şi auto-ironie şi reuşeşte să îşi caricaturizeze personajul într-o manieră ludică. Anna Gargano (Balerina) preia superficial mijloacele gonflate ale expresiei comice exterioare. Ester Galazzi (Vittoria) joacă demonstrativ şi pare că face paradă de mijloace mai mult decât ar avea personajul nevoie. Michelangelo Placido (Flaminio) nu e stăpân pe expresiile sale, măreşte ochii pentru a juca mirarea şi abuzează de un rârâit pe care nu îl stăpâneşte cât să îi facă şi amuzant.
„Cafeneaua” italienească nu e marele spectacol; nu e întâlnirea cu legenda, din păcate. E doar încă un spectacol drăguţ, clasic, aproape comic, ce pare născut bătrân, în care praful care se ridică de pe scenă la propriu se poate aşeza la figurat pe impresia de la ieşirea din sală.
Teatro Stabile del Friuli Venezia Giulia, Goldenart Production,
Teatro della Toscana
Cafeneaua
de Carlo Goldoni
Regie: Paolo Valerio
Decor: Marta Crisolini Malatesta
Costume: Stefano Nicolao
Lighting design: Gigi Saccomandi
Muzică: Antonio Di Pofi
Mișcare scenică: Monica Codena
Cu: Michael Placido, Luca Altavilla, Emanuele Fortunati, Ester Galazzi, Anna Gargano, Armando Granato, Vito Lopriore, Francesco Migliaccio, Michelangelo Placido, Maria Grazia Plos
Photocredit: Simone Di Luca
d'E-pîn-geac 