Joker e „Don Juan”  

Vedeta și trupa sa – timp de secole aşa a funcţionat entertainmentul iubit de public. Cumpărăm, încă, bilet pentru a-l vedea pe un anume actor; aproape că nici nu mai contează în ce rol. Devenim fani uşor şi pe el şi nu ai pe el vrem să îl vedem. Şi suntem indulgenţi şi îi aplaudăm cu admiraţie sinceră şi reuşitele şi mai-puţin-izbânzile. Iar ea, vedeta, uşor-uşor se cuibăreşte confortabil în acest statut şi repetă inepuizabil aceleaşi grimase, aceleaşi tonuri, aceleaşi gesturi, aceleaşi sertare şi buzunare din care scoate ca din pălărie cubuleţele de zahăr ciondănite cu poftă de publicul său. Există, însă, din fericire, şi vedeta necomercială; mai puţin răsfăţată de fanclubul fidel, mai puţin recognoscibilă de lumea largă. Vedeta care susţine un întreg repertoriu al unui teatru, vedeta pentru care se aleg textele ce urmează a fi montate, vedeta care munceşte mai mult decât toţi colegii la un loc şi care, dincolo de succes şi admiraţie, atrage şi respectul profesional datorită calităţii şi profesionalismului; vedeta care nu face rabat de la corvezi, care nu se cruţă, care nu punctează doar la capitolul „imagine” şi record de reprezentaţii bifate, ci cu răbdare şi consecvenţă îşi onorează profesia.

            Teatrul Nottara are o asemenea vedetă devenită rara avis în trupele din ce în ce mai eterogene, mai ad-hoc şi mai fluide, a căror alcătuire nu pare a urmări nicio strategie nici artistică, nici managerială. Şerban Gomoi este acest actor pentru care merită să propui un text, care dă curajul regizorilor să rişte, pentru care merită să cumperi biletul. Distribuindu-l în rolul titular din „Don Juan”, Cristi Juncu a ştiut exact pe ce mizează, pe ce se poate bizui: un trunchi solid pe care poate altoi fel de fel de floricele. Partea bună este că, într-adevăr, pariul uşor de intuit e câştigat. Partea mai puţin fericită e că odată ce a găsit cheia pentru eroul său, regizorul pare să fi pierdut din inspirația de a construi un univers la fel de consistent şi împrejurul său. Spectacolul pare un deşert destul de monoton, cu câteva oaze răzleţe şi o cetate Bagdad în mijloc.

            Don Juan este un puşti răsfăţat – aşa cum o arată nu doar pijamalele, papucii și ursulețul de pluș, dar şi energia şi curiozitatea. Păcatele sale sunt curiozitatea şi spiritul rebel ca de copil plictisit de lecţiile plicticoase ale unei lumi ce îi ţine inteligenţa în loc cu toate canoanele şi rigorile sale depăşite. E seducător pentru că e liber Don Juan. E pervers pentru că e mai viu decât toată societatea pietrificată la propriu şi la figurat din jurul său. E spontan, e obraznic, e teribilist şi îşi ascunde emotivitatea în spatele bravadelor adolescentine, dar are prilejul de a-şi devoala umanitatea şi nobleţea cu un iz de candoare şi chiar onoare. Nu e rău şi nu face rău din vocaţie acest Don Juan închipuit ca o figură desprinsă de la Curtea Regelui Soare de la brâu în sus şi din sala de fitness de la brâu în jos – nu întâmplător această natură duală, această simbioză de trecut vetust şi prezent cultivat egocentric funcţionează cu efect de imagine comică, dar merge şi mai profund în caracterizarea personajului aflat în cumpănă între plăcere şi păcat.

            Spectacolul din jurul acestui personaj totemic, aproape omniprezent în scenă, nu e la fel de bogat. Personajele secundare sau episodice defilează spunându-şi monologurile cuminţi, după morga clasicismului dojenitor sau cu spuma comică a aceleiaşi perioade. Şi oricât de cuceritoare ar fi povestea acestei seducătoare figuri de legendă, spectacolul oboseşte sub greutatea multor intrări şi ieşiri din scenă, a multor personaje schematice care subliniază, doar, redundant aceleaşi situaţii şi acelaşi tip de relaţii cu personajul principal. Păstrând toate intervenţiile din piesa originală de acum aproape 400 de ani, ritmul devine plicticos şi impactul iniţial se diluează în scene mărunte care amână un final amputat, astfel, de strălucire.

            Gabriel Răuţă (Sganarel) încearcă să ţină pasul cu resursele partenerului; prezenţa sa, însă, în contrapunct cu vioiciunea pe care o susţine cu atenţia, concentrarea şi promptitudinea sa, compun un portret oarecum stângaci, puţin dezechilibrat. E foarte tehnic, nu exagerează cu nimic, e calculat şi bine drămuit întregul său parcurs, însă există acest sentiment de traseu jalonat artificial pe care îl urmăreşte conştiincios. Diana Roman (Elvira) îşi tânguieşte întregul rol pe o singură notă. Vocea plângăreaţă şi gândul unic păstrat preţ de un monolog lung oferă cea mai obositoare scenă a spectacolului. Răzvan Bănică (Pierrot) reuşeşte să devină personaj principal în scena sa şi micile bufonade pe care le înnoadă foarte lejer, arsenalul de mijloace comice, funcţionează matematic cu efect imadiat. Rareş Andrici (Don Carlos) alege să îi dea o miză personajului său şi acţionează în numele unei uimiri perpetue care îi oferă posibilitatea de a juca mai aplicat decât partenerul său, Vlad Bălan (Don Alonso) care punctează doar foarte general un personaj aproape de prisos.

            Mihaela Subţirică (Charlotte) şi Sorina Ştefănescu (Mathurine) sunt un cuplu comic suficient de amuzant, însă fără niciun motiv de entuziasm în plus. Ion Haiduc (Un cerşetor) prelungeşte cu mult peste cât ar fi fost mai mult decât suficient prezenţa sa pe scenă şi miza momentului scade simţitor. Paul Chiribuţă (Don Jouis) e un tată care spune cu convingere o tiradă, fără, însă, prea multă emoţie. Sorin Cociş (Dimanche) arată foarte explicativ trecerea de la intransigenţă la nedumerire şi, apoi, la măgulirea pe care o traversează personajul său.

            Şerban Gomoi (Don Juan) are alura unui Joker à la Heath Ledger. Îi e foarte limpede de ce acţionează atât de absurd personajul său, ştie de ce minte când minte, de ce ţine lecţii de „anti-morală”; e condus de un gând care îl preocupă, are energia interioară ca o combustie care nu îi dă voie să rămână indiferent, e foarte ludic şi foarte liber. Pe lângă intenţii şi un proces personal care denotă migală şi concentrare, expresivitatea sa, sinceritatea sa artistică, vin din plăcerea evidentă de a fi pe scenă. Are o bucurie de a se juca, de a descoperi „aici şi acum” ce urmează să i se întâmple personajului său. E foarte bogat universul interior al lui Don Juan datorită sentimentelor pe care Şerban Gomoi le lasă amestecate de gândurile spontane ale unei minţi agere şi neconvenţionale aşa cum este cea a lui Don Juan. Carisma sa nu vine din culoarea ochilor sau forma feţei – blândeţea ochilor, mai degrabă, tristeţea pivirii care trădează însingurarea din spatele măştii de bufon răsfăţat şi cinic e motivul pentru care „te îndrăgosteşti” nu de bărbatul Don Juan, ci de arhetipul Don Juan.

            O comedie clasică poate fi „o seară plăcută la teatru” sau „o experienţă interesantă”. „Don Juan” în regia lui Cristi Juncu la Teatrul Nottara este câte puţin din fiecare şi încă ceva – întâlnirea dintre un actor şi un rol; un actor ce merită astfel de contexte, aflat, încă, în căutarea spectacolului care să îl merite, pe el, deplin.

Teatrul Nottara

Don Juan

de Molière

Regia și versiunea scenică a textului: Cristi Juncu

Scenografia: Carmencita Brojboiu

Light design: Cristian Șimon

Distribuția:

DON JUAN, fiul lui Don Louis – Șerban Gomoi

SGANAREL, valetul lui Don Juan – Gabriel Răuță

ELVIRA, soția lui Don Juan – Diana Roman

CHARLOTTE, o țărancă – Mihaela Subțirică

PIERROT, un țăran – Răzvan Bănică

DON CARLOS, fratele Elvirei – Rareș Andrici

DON LOUIS, tatăl lui Don Juan – Paul Chiribuță

DIMANCHE, un negustor – Sorin Cociș

MATHURINE, o altă țărancă – Sorina Ștefănescu

UN CERȘETOR – Ion Haiduc

GUSMAN, servitoarea Elvirei – Raluca Jugănaru

DON ALONSO, alt frate al Elvirei – Vlad Bălan

STATUIA COMANDORULUI – Alex Floroiu

O ALTĂ STATUIE – Claudia Moroșanu