Tragicomedia este cel mai ofertant context pentru performanță actoricească. „Carnea” personajelor puse în situaţii ambigue, zonele gri de suferinţă şi umor, îmbinarea firelor întrepătrunse de gravitate şi haz fac posibilă întâlnirea actorilor cu relaţii şi situaţii bogate; „ai ce juca”! Cu cât e mai simplă în aparenţă povestea, cu atât e mai contorsionat interiorul unei trame în care şi râzi şi plângi de nişte destine uşor recognoscibile. Nu e deloc uşor de ponderat o asemenea structură, dar devine extrem de consistentă odată ce autorul găseşte cheia potrivită a tonurilor căzute la pace şi acel ceva, acel twist care să o individualizeze relevant.
„O casă deschisă” de Will Eno este o piesă cu potenţial; un moment de cumpănă al unei familii măcinate de sentimente tocite, frici personale, neputinţe generaţionale – un tablou dramatic al unei realităţi uşor de replicat, redat fidel şi sensibil. Odată ce tensiunea relaţiilor nerezolvate ajunge în punctul culminant, dramaturgul alege să exploreze o modalitate originală de rezolvare – înlocuirea succesivă a personajelor cu versiuni solare, neutre, aproape plastifiate. Ies din scenă rând pe rând aceste suflete chinuite şi intră înapoi nişte carcase vesele desprinse din reclamele la detergenţi şi pastă de dinţi. Pe cât de pluristratificate erau emoţiile şi gândurile celor din familia stereotip-disfuncţională, pe atât de unilateral e universul optimist şi obositor de banal al celor care vin să trăiască în casa devenită vacantă. Capcana acestui text seducător ca propunere e tocmai trecerea de la o primă parte îmbibată de planuri secundare, de sensuri dublate de intenţii nespuse, de o densitate crescută de interdependenţe şi gânduri sofisticate la un deznodământ tern, politicos, populat de personaje sterile, lipsite de o interacţiune reală şi de un scop. Pare o promisiune abandonată de dragul interesantului care de fapt rămâne o formă ce nu duce nicăieri, ci doar amplifică sentimentul de neîmplinire.
Teodora Petre a mizat just pe impactul relaţiilor din prima parte şi a oferit actorilor un safe space în care să dezvolte acele vieţi interioare detaliate şi cu adevărat interesante. Păstrarea aceluiaşi stil realist pe tot parcursul spectacolului şi alegerea de a nu sublinia stranietatea intruziunii suprarealiste are o eleganţă care evită suprasolicitarea structurii dramatice, însă nu e suficient de creativă pentru a îmbrăca scheletul propu, doar, de dramaturg. Dacă în prima parte relaţiile dintre personaje sunt atent observate şi bine ancorate în reacţii, comentarii, priviri, pauze, gesturi, o întreagă coregrafie emoţională a cuvintelor nespuse şi a sentimentelor reprimate, finalul devine o linie dreaptă şubredă care cade brusc nealimentată de suportul spectacular. Cu mai mult curaj, poate, acest ultim sfert de spectacol nesusţinut din scriitură de personaje le fel de solide, ar fi avut nevoie de sprijin exterior pentru a rămâne la nivelul construcţiei foarte solide reuşite până atunci.
Distribuţia funcţionează precis, ca o echipă bine antrenată, cu reuşite personale deloc surprinzătoare, însă, mereu îmbucurătoare. Adrian Titieni (Tatăl) are o paletă complexă de nuanţe ale comentariilor; e ludic şi stăpân pe mijloacele sale, alternează fluent intensităţile şi îşi jalonează construcţia personajului ca pe un teren accidentat pe care îl parcurge cu siguranţa unui atlet de performanţă. Frica şi neputinţa unui bărbat căruia boala i-a amputat spiritul sunt mascate de hachiţele unui bolnav răutăcios, alintul unui copil mare care dă vina pe familie pentru spaimele proprii. Îl urăşi şi îl compătimeşti totodată şi, cel mai important, îl înţelegi; îţi oferă toate motivele să empatiezi cu el, dar şi să îl dispreţuieşti; e haios, dar şi înspăimântător de egoist – această ambivalenţă constantă e cea mai frumoasă nuanţă a interpretării lui Adrian Titieni.
Elvira Deatcu (Mama) are cea mai grea partitură din spectaol. E punctul fix, locul de intersecţie al tuturor reproşurilor, fricilor şi resentimentelor celor din familia sa. Nemişcată de pe canapeaua din centrul scenei, gestionează cu zâmbet aproape profesional, ca o soră medicală, ca o însoţitoare de zbor, toate conflictele ce stau să izbucnească. Poartă interiorizat cicatricile tuturor anilor în care a stat ca o căptuşeală groasă între ai săi, pentru a încerca să prevină catastrofe familiale. Pare că i s-a consumat iubirea; vrea să simtă, vrea să răspundă cu drosgoste, dar tot ce mai poate face e să reproducă formal ce îşi mai aduce aminte că a trăit cândva. Cu eleganţă, cu economie de mijloace, atentă la ceilalţi, reacţionând just şi cu un plan secund alimentat continuu, poartă o lume întreagă de emoţii interioare pe care doar din priviri şi tăceri ne dă voie să le intuim în spatele clişeelor şi politeţei haioase.
Ioana Bugarin (Fiica) are multă prospeţime în reacţii, însă e foarte tehnică în ascultarea sa; nu are suficientă concentrare asupra sensurilor replicilor şi, de multe ori, frazarea sa nu denotă nţţelegerea exactă a intenţiilor. În monologul în care împărtăşeşte cu ceilalţi frica sa are cnadoare şi reuşeşte să emoţioneze tocmai datorită sincerităţii artistice pe care o accesează controlat şi cu gând limpede. Niko Becker (Fiul) e foarte concentrat şi atent la parteneri; îi urmăreşti şi atunci când îi ascultă pe ceilalţi sau când în mod voit se distanţează în prorpiile gânduri, tocmai pentru că are o prezenţă scenică dublată de o temă personală urmărită fără abateri, cu o intensitate ce îl individualizează. Ioan Batinaş (Unchiul) are o cumsecădenie blajină şi joacă fără artificii de prisos; clad, cu măsură, ponderat şi firesc, acest frate cu destin blazat e o prezenţă recognoscibiă în orice familie şi devine un martor activ indispensabil.
„O casă deschisă” în regia Teodorei Petre la Teatrul Odeon este un spectacol care, în primul rând, spune o poveste; emoţionantă, stranie, în care te poţi recunoaşte pe tine însuţi. Tranziţia de la acest micro-cosmos găunos, dar plin de emoţie la versiunea optimistă general-valabilă atât de sterilă şi crispant de artificială e mesajul clar la care putem reflecta – ne dorim, oare, o existenţă „fericită” în binecuvântarea sărăciei întru duh sau preferăm viaţa complicată, aşa cum e ea, cu sentimente greu de tranşat, dar cu mult mai vie? Casa rămâne deschisă, la fel şi opţiunile pe care aceste întrebări le oferă generos spectatorilor.
Teatrul Odeon
O casă deschisă
de Will Eno
Regia și Traducerea: Teodora Petre
Scenografia și light design: Ioana Pashca
Muzica: Cezar Antal
Distribuție:
Tatăl: Adrian Titieni
Mama: Elvira Deatcu
Fiica: Ioana Bugarin
Fiul: Eduard Trifa / Niko Becker
Unchiul: Ioan Batinaș
Photocredit: Bogdan Catargiu
d'E-pîn-geac 