Teatralitatea teatrului – un joc de cuvinte cu sens evident. Aparent, doar. Secole la rând formele mereu noi, din ce în ce mai noi, au căutat să definească şi redefinească, să potrivească şi să drămuiască măsurile cele mai juste în care viaţa trebuie să fie imitată, sublimată sau imaginată de arta spectacolului. Cât de mult teatru e bine să conţină teatrul? Să mai conţină, mai ales acum când mizele par a se orienta spre idealuri mai alarmante, din alte fibre decât cele culturale? E ciudat să contestăm tocmai calitatea care defineşte un fenomen şi să amendăm însăşi firea originară a lucrurilor. „E prea tearal!” – pare o remarcă absurdă atunci când e spusă în sens peiorativ despre un spectacol de, culmea, teatru.
„Livada de vişini” de A.P. Cehov în regia lui Dumitru Acriş de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu este un spectacol teatral. În cel mai firesc, bogat şi deplin înţeles al cuvântului. Lumea în descompunere a personajelor cehoviene îşi găseşte o expresie filtrată printr-o convenţie clară, în care motorul acţiunilor e frica. Liubov Andreevna şi toţi ai ei fug de realitate, de responsabilitate, de trecut, dar nu spre viitor. O alergare pe loc continuă, o agitaţie bezmetică a unor trupuri epuizate de greşeli şi remuşcări umple spaţiul gol al scenei. Imposibila reconciliere cu sinele a tuturor celor care populează o casă golită de viaţă e tema pe care gesturile o reiau în diverse ipostaze. Fiecare relaţie, fiecare interacţiune, fiecare acţiune se supun docil acestei voinţe creatoare deliberate – e uşor de urmărit firul roşu al intenţiilor, dar nu la fel de uşor de înţeles povestea dacă nu cunoşti deja piesa.
De la bun început abulia febrilă a celor care aşteaptă o rezoluţie odată cu întoarcerea fiicei risipitoare de la Paris demarează în ritm alert bulgărele de emoţii care se rostogoleşte ca un bolovan sisific peste spectatori preţ de două ore. Intrând ex-abrupto în această atmosferă de încleştare psihică şi emoţională nu ai timp să înţelegi cine sunt oamenii care aleargă surescitaţi în scenă şi aproape că nici de ce nu e clar. Omiterea deliberată a aducerii în scenă a minimului de informaţii biografice despre personaje creează un dezechilibru în structură. Întregul concept e centrat concentric pe Ranevskaia (Ofelia Popii) – despre ea aflăm tot ce ne spune şi Cehov. Povestea ei este cea care contează, iar ceilalţi devin aproape un cor din care, pe rând, se desprind individualităţi ce interacţionează cu trama ei. Gaev (Adrian Matioc) devine un bufon stângaci încercând să îi distragă atenţia cu efuziuni infantile, Varia (Diana Fufezan) e fiica de suflet doar în mod declarativ, în fapt fiind rivala în amor la inima unui Lopahin (Marius Turdeanu) îndrăgostit de mamă. Reorganizarea materialului dramatic astfel încât personaje precum Duniaşa (Antonia Dobcan), Iaşa (Ali Deac), Epihodov (Andrei Gîlcescu) sau Pişcic (Ştefan Tunsoiu) să rămână doar pioni ce jalonează drama personajului central e o alegere care funcţionează în interiorul convenţiei stabilite, însă diminuează miza. Dacă doar Ranevskaia suferă, dacă doar pierderile ei contează, e obositor să existe atâta gălăgie pe care o fac personaje ce îţi rămân aproape indiferente pentru că îţi rămân străine. Trofimov (Horia Fedorca) şi Firs (Pali Vecsei) sunt singurii cărora li s-a păstrat un schelet mai consistent. Niciunul, însă, nu depăşeşte statura unui adjuvant; eternul student e un pătimaş violent care îşi strigă idealurile învăţate pe de rost cu ostentaţie şi furie, dar pierde controlul în timpul monologului şi devine crispant şi doar agresiv. Iar valetul cel devotat căruia îi aparţine finalul pune un punct mult prea civil acestui şuvoi de destine distruse.
Cei care dau consistenţă şi sens acestor coregrafii bine antrenate de grup care creează imagini de impact şi invenţii teatrale ce compun un angrenaj solid de emoţii sunt Ofelia Popii şi Marius Turdeanu. Filmele interioare ale celor două personaje par a merita câte un Oscar. E atât de bogată realţia lor, atât de multe rămân nespuse, dar intuite între privirile suspendate, atât de elegant sunt evitate adevărurile care nu pot coexista, încât urmărindu-i devii parte din povestea pe care ei o spun. Îţi pasă de ei, îi înţelegi şi poţi empatiza cu amândoi. Marius Turdeanu nu e doar coleric sau doar nevrotic; nu se agită pentru că aşa a primit indicaţii de la regizor. Lopahin e mai mult decât ţăranul îmbogăţit care cumpără cea mai frumoasă livadă din tot ţinutul. E cel care o iubeşte pe Liubov Andreevna şi se vede încă o dată nu doar refuzat, ci ignorat de ea. Drama sa e cea a neputinţei de a-şi depăşi condiţia indiferent de merite. Cumpără livada nu din orgoliu, nu din răzbunare, ci ca ultima încercare de a obţine acea privire pe care o tânjeşte. Şi abia când eşuează iar, definitiv, izbucneşte instinctiv, primitiv şi necontrolat. E foarte prezent, foarte concentrat, ardent, foarte bogat în microgesturi şi atent la tot ce e în jur Marius Turdeanu. În privire, însă, păstrează acea mirare, acea implorare, acea căldură; caută constant o cât de insignifiantă confirmare din partea singurei care contează pentru sufletul său.
Ofelia Popii e un veritabil magnet scenic. O urmăreşti oriunde ar fi în scenă, iar cu statura sa fragilă are atâta carismă, emoţie şi prezenţă încât umple bogat, de una singură, o scenă goală, fără să rostească un cuvânt, stând cu spatele. Imaginea spatelui său la intrarea în scenă e indicaţia de cod cea mai simplă şi cea mai emoţionantă din tot spectacolul: pedeapsa acestei risipitoare de iubire e singurătatea în mijlocul celor mulţi care doar fac zgomot, doar strigă declamativ, neputând să îi ofere un colţ de suflet. Iar singurul care îşi pune sufletul la picioarele sale rămâne invizibil pentru ea; din obişnuinţă, din conformism şi nevederea mai departe de cutumele moştenite. Reacţiile sale, alinturile, izbucnirile, tăcerile, mirările, toate multele schimbări de registru şi fluenţa fără nicio perturbare a curgerii acestei vieţi clocotind de frică şi regrete sunt cântecul de sirenă prin care spectacolul nădește emoția publicului.
„Livada de vişini” de la Sibiu nu e o plimbare în primăvara florilor albe şi nici o urgie a cioturilor retezate în gerul iernii. E, mai degrabă, singurătatea a ce va fi fost să fie cândva umbra unei livezi. Pe o scenă goală mulţi oameni aleargă spre nicăieri încercând să alunge frica şi moartea. O singură femeie suferă cu adevărat, doar ea ştie ce înseamnă pierderea absolută şi singurătatea în mijlocul celor mulţi. Din trecut nu a mai rămas nici măcar amintirea unui dulap vechi de 100 de ani, ci doar speranţa că imaginaţia evocării lui mai poate amâna cu viitor ce nu mai are răbdare.
Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu
Livada de vişini
de A.P. Cehov
Regia: Dumitru Acriş
Distribuție: Ofelia Popii, Marius Turdeanu, Mariana Mihu – Plier, Adrian Matioc, Diana Văcaru-Lazăr, Pali Vecsei, Diana Fufezan, Horia Fedorca, Antonia Dobocan, Gabriela Pîrlițeanu, Ioana Cosma, Ali Deac, Ștefan Tunsoiu, Andrei Gîlcescu, Fabiola Petri
Photocredit: Andrei Văleanu
d'E-pîn-geac 