„Craii de Curtea-Veche” şi egoul de „teatru nou”

Originalitatea a devenit rarisimă. Când totul pare a se fi spus, când formele noi sunt doar reformulări ale celor vechi, iar noutatea absolută mai poate fi găsită doar de exploratorii spaţiului cosmic, e greu să inventezi mijloace artistice care să uimească autentic-inovator. Recitim, reciclăm şi dăm în răspăr ce ştim deja că a funcţionat pentru alţii, pretinzând preocuparea sinceră pentru afirmarea unei personalităţi artistice carismatice. Sunt prea puţini artişti real interesaţi de rafinarea propriei voci; prea puţină credinţă în forţa de expresie a unui fel subiectiv de a vedea lumea. Talentul s-a relativizat şi s-a amestecat de-a valma cu merite extra-estetice, iar relevanţa unui act de cultură s-a diluat în ecouri extra-scenice. Ne prefacem interesaţi şi interesanţi de dragul de a fi artişti în detrimentul artei.

Spectacolul „Craii de Curtea-Veche” după Mateiu Caragiale, purtând semnătura lui Dragoş Galgoţiu în dreptul dramatizării, regiei, decorului şi a coloanei sonore, de la Sala Pictură a TNB este o expresie a aceleiaşi tentaţii de revizitare egoistă a unei glorii din trecut. Unul dintre puţinele romane-cult ale literaturii române îşi găseşte în interpretarea ostentativ personală a lui Dragoş Galgoţiu imaginea deformată de dragul unui crez estetic ce forţează scenariile de joc pe un pat al lui Procust mereu prea strâmt. Pentru a servi unei structuri al cărei personaj principal e întotdeauna povestitorul sfătos, acţiunea, atmosfera, energia proprie tramei, ritmul şi personajele însele sunt sacrificate în numele unor monoloage intercalate cu scene de grup gălăgioase şi stridente, ce animă artificial o înşiruire poticnită de secvenţe alipite.

Nimic din savoarea, din lumea incandescentă a lumpănelor interbelice, nimic din mizeria febrilă, din seducţia carnală împletită cu decadenţă morală, nimic din viaţa pulsatilă a conştiinţelor îngenuncheate de înfrângerile destinelor neînţelese la timp, nimic din însuşi timpul stăpân peste suflete prea mici cu idealuri supradimensionate, nimic din lirismul ameţitor al frazelor dulcege cu damf de alcool şi fum de ţigară din culcuşurile năduşind de plăceri şi disperare. Nimic pur şi simplu. Nimic autentic, nimic credibil, nimic emoţionant, nimic consistent. Spectacolul e doar o defilare demonstrativă, pusă cu mâna, de poveşti recitate conştiincios printre scene de grup crispante, cu umor involuntar. Şocul ce pare scontat prin voinţa regizorală nu e acela în faţa unei estetici care să te uimească, nu are nicio legătură cu mirabila plăcere în faţa unei imagini pe care să o tezaurizezi în spatele retinei sau cu emoţia răscolitoare a unui monolog care să îţi apropie personajele de suflet. E şocant de stângaci, de stânjenitor şi plicticos acest amalgam de zbateri actoriceşti inutile în marasmul de ipostaze penibile cu pretenţii de teatralitate.

Femeile cu feţe machiate gros, aceste zombie cu încheieturi frânte ce râd isteric, urlă până la răguşire sau cântă afon par intenţionat descinse din castelul lui Dracula; mirese moarte şi supra-excitate, uzate şi abuzate, cu minţile aiurea, ce execută mecanic mişcări lascive. Dar de la intenţie la rezultatul propriu-zis parcursul unitar al acestor prezenţe spectrale are de parcurs o cale mult prea lungă. Pe scenă se perindă actriţe care nu ştiu cine sunt personajele lor, de ce intră şi de ce ies din scenă şi execută discutabil acţiuni pe care le accentuează inutil, repetitiv şi obositor, strident şi lipsit de orice sens. Toată agitaţia lor pare un gest voit de amplificare a defectelor unei trupe feminine osificate în excese ale expresiilor, care joacă di granda şi supralicitează formal orice indicaţie regizorală.

Tributară structurii de povestire în ramă, montarea perindă monoloagele personajelor centrale. Marian Râlea (Cara) e cel care pare ajuns aleatoriu în spaţiul depozitar al amintitilor, abandonat acum, într-un prezent marcat de sunetele unor ambulanţe care par a fi contemporane, şi readuce la viaţă, din memorie, un de demult schimonosit. Păstrează constant o părere de rău, îngână egal frazele şi plasează pauze ici şi colo, artificial, la fel cum apasă arbitrar pe un cuvânt sau altul. Intenţiile sale sunt puţine, rezumându-se la o candoare generală, o plângere de milă întru compasiune şi un aer cuminte de observator deloc potrivit cu lumea pe care o descrie prea puţin credibil. Claudiu Bleonţ (Pirgu) umple cu o energie debordantă toată amorţeala ritmului şi cade în excese personale încercând să suplinească de unul singur timpii morţi şi multele goluri de sens. E un bufon malefic ce seamănă mai degrabă cu The Pengiun decât cu The Joker, e inegal şi inconsistent, formal în expresie şi încarcă ostentativ cu gesturi agitate şi comentarii redundante scenele în care personajul său nu e în centrul atenţiei. Ioan Andrei Ionescu (Pantazi) pare a fi primit o singură indicaţie: „fii fermecător!” şi mizează pe cartea carismei impetuoase. A găsit, însă, un filon de sinceritate pe care îl exploatează cu măsură şi puţină emoţie în monologul despre iubirea cea mare eşuată într-o mare deziluzie, are un film interior vizibil, din care vedem doar câteva secvenţe salvate sporadic. Mihai Calotă (Paşadia) încearcă o  compoziţie a cărei alegeri e insuficient motivată regizoral. Nu e nici decrepit, nici depravat, nici bolnav – doar ni se spun toate acestea despre el, în discrepanţă cu ceea ce vedem. Apelează la toate resursele de sensibilitate, dar nu reuşeşte să stârnească nici empatia, nici simpatia prin expunerea cuminte, cu ochii mari şi ficşi, a unui monolog cu mult prea lung, rămânând, şi el, doar la stadiul unei interpretări corecte a unor indicaţii lipsite de consistenţă.

Teatrul Național „I.L. Caragiale” Bucureşti

Craii de Curtea-Veche

după Mateiu Caragiale

Dramatizare: Dragoș Galgoțiu

Regie: Dragoș Galgoțiu

Decor: Dragoș Galgoțiu

Coloană sonoră: Dragoș Galgoțiu

Costume: Lia Manțoc

Regia tehnică: Tudor Dobrescu

Distribuţie:

Cara:Marian Râlea

Pirgu:Claudiu Bleonţ

Pantazi:Ioan Andrei Ionescu

Pașadia:Mihai Calotă

Sultana:Magda Catone

Pena Corcodușa:Cesonia Postelnicu

Rașela:Fulvia Folosea

Maiorică:Dorin Andone

Mima:Erika Băieşu

Tita:Rodica Ionescu

Elvira:Costina Cheyrouze

Serghie:Carol Ionescu

Wanda, Ilinca:Maruca Băiașu

Costache:Petre Cheregi

Photocredit: Florin Ghioca