Claritatea este o calitate mult subestimată a unui act artistic. Evidența necesității ei ne face, de multe ori, să trecem cu vedere importanța preciziei; a formei, a intenţiilor şi a convenţiei. Libertăţile creative de tot felul divaghează de la drumul drept spre o receptare limpede a unei poveşti accidentate voit pentru a deveni mai spectaculoasă. Firul logic, însă, indiferent de cât de încâlcit sau scămoşat ar fi, e de preferat să existe. Şi în cele mai alambicate universuri fabulate e nevoie de un cod uşor de urmărit; de statornicie în alegeri şi simboluri relevante care să construiască o lume comprehensibilă.
Spectacolul „Romeo şi Julieta” de William Shakespeare, în regia lui Eugen Gyemant, montat la Teatrul Bulandra propune o convenţie ambiguă ce se împotmoleşte între faldurile ţesăturii spaţio-temporale. Într-un decor sugestiv imaginat de Nina Brumuşilă ca ruinele unui for roman cu statui decapitate şi coloane frânte, personajele par a aparţine unui timp post-apocaliptic nedefinit, intuit doar din costumele semnate de Maria Miu. Această antiteză dintre spaţiul acţiunii şi timpul ei subliniază posibilitatea plasării acţiunii într-un prezent generic, însă această generalizare vagă sacrifică claritatea conflictului. Cele două familii rivale nu au o miză reală pentru şirul de înfruntări sângeroase; tineri teribilişti se bat cu ce le cade la mână în lupte scenice coregrafiate aproximativ şi executate demonstrativ doar din plăcerea de a vărsa sânge în praful arenei cu pietre vechi. Majoritaeta interacţiunilor dintre personaje par a fi subsumate aceleiaşi note de reprezentare superficială a unor intenţii – de la formalismul stângaci al unui Capulet ce marchează, doar, ipostaze ale unor atitudini în interpretarea lui Georghe Ifrim şi până la autoritatea declarativă şi diminuată a Ducelui mereu abia trezit din somn, în pijamale şi halat, interpretat de Radu Amzulescu.
Amestecul spaţiilor de joc la adăpostul convenţiei citate prin prologul expus de Romeo pierde şi mai mult din precizia firului logic. Pare că suntem martorii unei reconstuiri a unor întâmplări deja ştiute, însă naturalismul interpretării actorilor mizează pe un „aici şi acum” clasic. E greu de intrat în convenţia spaţiului comun transformat doar prin tranziţii de lumină doar uneori folosite pentru a delimita locurile, atâta timp cât relaţiile dintre personaje se încadrează în altă cheie de joc. Julieta întreabă cine e Romeo la câteva replici distanţă după ce tatăl său l-a numit în prezenţa ei. Trezită din somnul otrăvii Julieta se întreabă unde e Romeo, el fiind plasat fix în faţa ei. Chepengul din podeaua scenei e folosit pentru a intra în chilia lui Lorenzo, însă la plecare personajele nu ies mereu prin aceeaşi trapă.
Amestecul dintre viaţă şi moarte e frumos redat prin imaginea celor ucişi care marchează nefiinţa prin gesturi simbolice – o soluţie cunoscută, dar care primeşte în această montare o nuanţă personalizată prin ritualurile de trecere ce aduc solemnitate. E mai greu de acceptat, însă, în scena finală ca Tybalt şi Paris cei morţi şi Julieta cea care doar pare a fi murit să coexiste cu aceleai gesturi şi ritm al mişcărilor. Aceste imprecizii şi incongruenţe în alegeri se amestecă într-un ghem de posibilităţi de receptare greu de descâlcit. Universul sonor alcătuit din remixuri uneori suprapuse pare a fi cheia ce desluşeşte voinţa generatoare a acestui Turn Babel – universuri paralele ce se suprapun în aceleaşi greşeli, indiferent de timp, într-un spaţiu anacronic comun; istoria ce se repetă dintr-un de demult antic până spre un viitor distopic, inevitabil. Pare că Romeo şi Julieta sunt condamnaţi să moară la nesfârşit fără a opri, de fapt, vărsarea de sânge.
Interpretările actorilor sunt inegale şi creează, uneori, umor involuntar. Daniela Nane (Doica) încearcă o compoziţie ostentativă de vorbire precipitată şi gesturi agitate pentru a ne sublinia obositor clasa socială inferioară a personajului, combinată cu trimiteri la ştiinţa ocultă pe care o posedă, sugerată de ritualurile „magice” abia citate. Întregul său parcurs e demonstrativ şi nesusţinut de motivaţii interioare solide. Mihai Bisericanu (Paris) joacă într-o cheie de pantomimă exagerată, cu gesturi comice şi dublează orice reacţie în mod formal şi artificial. De multe ori se face referire le „frumosul Paris” sau „tânărul Paris”, iar efectul comic e îngroşat excesiv până la ridicol. Manuela Ciucur (Lady Capulet) are atitudinea unei femei egoiste, ce pare mai interesată de idila sugerată cu Tybalt şi joacă o tinereţe de care abuzează prin tonuri stridente şi lamentaţii crispante. Cornel Scripcaru (Lorenzo) menţine o frazare explicativă în mod monoton şi jocul său inteligent cu punctarea cuvintelor cheie devine obositor, chiar dacă intenţiile interioare pot fi intuite.
Matei Constantin (Tybalt) reuşeşte cu puţine replici, printr-o atitudine bine susţinută prin prezenţă, să construiască un profil clar acestui personaj cu masculinitate războinică. Iosif Paştina (Benvolio) este un martor cu bune intenţii care îndeplineşte funcţia de raisoneur cu măsură şi sens. Vlad Ionuţ Popescu (Mercuţio) este cel mai spectaculos şi intens în interpretare şi devine punctul de interes în scenă; cu voluptate şi sensibilitate parcursul său este cel mai consistent şi bogat în nuanţe. Ana Avram (Julieta) are o abordare vivace a personajului, dar independenţa curajoasă a adolescentei rebele e prea avântată pentru a fi mai mult decât o demonstraţie de încredere în sine. Postura neglijentă şi eludarea voită a feminităţii stereotipe e împinsă într-o atitudine certăreaţă şi un răsfăţ prea puţin elegant. Ştefan Radu (Romeo) nu epatează şi încearcă să menţină o cale de mijloc între avântul emoțional şi necesitatea scenică pretinsă de situaţiile de joc; reuşeşte un parcurs articulat, fără vârfuri de performanţă, dar se lasă ghidat de un gând interior coerent.
„Romeo şi Julieta” în regia lui Eugen Gyemant este o experienţă spectaculară ce amestecă prea multe încercări într-o convenţie inegală. Povestea îşi păstrează emoţia, însă imaginea generală rămâne una imprecisă, denaturată şi de unele neputinţe personale ale actorilor. Câteva imagini frumoase şi încrederea tinereţii unor actori carismatici sunt insuficiente pentru a acoperi lipsa clarităţii unei convenţii cu structură şubredă.
Teatrul Bulandra
Romeo și Julieta
de William Shakespeare
traducere și adaptare scenică EUGEN GYEMANT
Distribuție:
ȘTEFAN RADU/ TIBERIUS ZAVELEA – Romeo
ANA AVRAM/ ILINCA NEACȘU – Julieta
CORNEL SCRIPCARU – Lorenzo
DANIELA NANE/ ANCA SIGARTĂU – Doica
GHEORGHE IFRIM – Capulet
MANUELA CIUCUR – Lady Capulet
PROFIRA SERAFIM – Lady Montague
RADU AMZULESCU – Ducele Veronei
MIHAI BISERICANU – Paris
VLAD IONUȚ POPESCU – Mercuțio
IOSIF PAȘTINA – Benvolio
MATEI CONSTANTIN – Tybalt
CĂTĂLIN VÎLCU – Gregory
FILIP POPESCU – Sampson
TIBERIUS ZAVELEA/ ȘTEFAN RADU – Balthasar/ Fratele Ioan
Regia: EUGEN GYEMANT
Decor: NINA BRUMUȘILĂ
Costume: MARIA MIU
Lightning Design: FLORIN MANU
Sunet: VLAD STAN/ ANDREI AMARIEI
Motion design: IRINA BAKO
Regie tehnică: ALINA MANU
Sufleor: MĂDĂLINA IGNAT
Photocredit: TWO BUGS
d'E-pîn-geac 