d'E-pîn-geac

Sunt teatrolog, deci sunt fericită

Fericirea e amintirea unei clipe; nu e nici scop, nici drum, nici premiu. Când ești cu adevărat fericit, când trăiești concret acest miracol, nu te dai un pas în spate să analizezi cuantumul în care bifezi conștiincios toate căsuțele din lista factorilor ce contribuie la marele eveniment. Dacă ai timp să faci asta, nu ești fericit; doar reproduci ce ai învățat în cărți de duzină care te mint că te pot învăța în câțiva pași simpliști ce ai de făcut pentru a deveni cea mai bună versiune a ta. Manualele de fericire au priză la public și „dezvoltarea personală” duduie întru performanţă şi auto-depăşire. Când chiar eşti fericit nu mai vrei să dai nici explicaţii, nici să găseşti definiţii, nici să demonstrezi nimic nimănui. Eşti şi atât.

Memoria, acest regizor genial, care transformă în blockbuster toate episoadele vieţilor nostre, alege pentru noi când anume să ne amintim că am fost fericiţi. De la izbânzi profesionale aplaudate public şi până la pâinea prăjită unsă cu unt dintr-o seară friguroasă, gama de fericiri contorizate în stop-cadre atent selecţionate e foarte largă. Fiecare ştim să numim exact un moment pe care îl identificăm a fi reprezentativ pentru ce anume înseamnă fericirea personală. Ne-am antrenat să stocăm asemenea fotograme pe care le revizităm emoţionaţi, subiectiv, ori de câte ori avem nevoie de un strop sintetic de serotonină. Credem că ştim precis ce ne face fericiţi. Sau cine anume. De multe ori e acelaşi cu cel care ne poate răni şi cel mai adânc. E paradoxală şi profund umană această ambivalenţă a percepţiilor filtrate prin atâtea site fine ale deprinderilor sociale, comportamentelor exersate, teoriilor asimilate şi experienţelor definitorii. De fapt, punând sub microscop şirul întâmplărilor prin care am trecut şi extrăgând felii pe care le etichetăm în dosarul „Fericire”, sau „Eşec”, sau „Furie”, sau „Depresie” sau, sau, sau… suntem doar arhivari sârguincioşi care triază şi ordonă o viaţă de om nuanţată şi cu mult mai bogată decât o poate arăta un glosar scris caligrafic în care definim şi sintetizăm emoţii.

Limbajul fericirii e diferit pentru fiecare şi expresia lui poate însemna pentru cineva echilibru perfect, iar pentru altul entropie estetică. Important nu e neapărat să identificăm anume când am fost fericiţi, cei mai fericiţi, cât a durat, cum anume să păstrăm această stare, cine e răspunzător şi ce trebuie să facem pentru a ne asigura că factorii perturbatori nu ne ameninţă direct fericirea. Dacă practicăm o matematică a fericirii e foarte posibil să fim experţi în procesul dobândirii sale, dar niciodată fericiţi noi înşine.

Nu ştiu dacă aş spune că sunt fericită pentru că sunt teatrolog dacă m-ar întreba cineva. Ştiu, însă, că sunt fericită în profesia mea. Când am devenit studentă în anul I şi foşti colegi de liceu se mirau când le spuneam că am intrat la Teatrologie: „Cum, teologie? Parcă voiai la Teatru?” mă şi amuza, mă şi descumpănea că trebuie să le explic cu multe cuvinte ce urma să fac în carieră. Dar enumerând posibilele scenarii profesionale mă şi motivam şi căpătam şi mai multă atenţie de la cei care aflau ceva nou. Explic cu mult drag şi răbdare şi acum ce presupune a fi teatrolog, atunci când am ocazia.

Când am primit confirmarea, cu Ordin de Ministru, că am devenit „Doctor în Teatru şi Artele Spectacolului” ştiu sigur că nu am fost fericită. Uşurată, da, la capătul unor ani care m-au costat fericire. Titlul îmi pare în continuare străin şi abrevierile universitare care îmi precedă numele în contexte academice mă responsabilizează, mai degrabă decât mă onorează. Dar trecând prin aceste vămi am ajuns la fericirea de a fi profesor. Întâlnirea cu studenţii, an de an, este şansa de a învăţa constant, de a-mi cultiva curiozitatea, de a descoperi alte sensuri ale aceloraşi informaţii, de a fi pur şi simplu alături de cei care îmi devin colegi. Încrederea în viitorul apropiat al breslei înseamnă fericirea pe care doar speranţa o poate da.

Bucuria de a fi spectator, de a sta în sală, fără aşteptări, la începutul spectacolelor şi de a trăi foarte personal dezamăgirea sau încântarea de la final, este, cu siguranţă, fericirea constantă adusă de ipostaza care am ales să mă definească. De multe ori mă prezint, adăugând după nume, „critic de teatru”. Cu încrederea sinceră în aportul benefic pe care actul critic onest şi profesionist îl poate avea în sistemul de ecuaţii al vieţii teatrale. Nu mă simt „bau-bau”, nu dau verdicte, nu judec, nu urăsc, nu răzbun, nu mă cert. Seninătatea pe care doar expresia argumentată a opiniei dublate de experienţă, cultură generală , bun simţ, etică şi teorie bine stăpânite mă feresc de îndârjire, axiome sau parti-pris-uri. A fi corect, sincer, asumat şi vertical nu sunt calităţi excepţionale – sunt expresia respectului pe care îl acorzi, la fel ca într-o relaţie de iubire, profesiei tale.

Din când în când avem nevoie să facem bilanţul amintirilor fericite pentru a putea pipăi măcar fericirea cea adevărată. Cea mai recentă fericire pe care mi-o amintesc este legată de momentul aplauzelor la un spectacol pe care îl revedeam a patra oară; cu lacrimi în ochi sentimentul de a fi contribuit, cumva, la celebrarea unei performanţe pe care, din nou, după un an, o recunoşteam şi mi-o reconfirmam, a devenit unul dintre diapozitivele din clasorul ordonat al memoriei afective. Îl mai răsfoiesc, recunosc, şi aşa am ajuns la concluzia că sunt fericită să fiu teatrolog.

lhttps://admitere.unatc.ro/teatrologie-jurnalism-teatral/

TNT – Întâlnirea care dinamitează destine

Întâlnirile sunt nodurile care leagă destine. Fie că le planificăm sau ni se întâmplă, fie că e mâna destinului sau liberul arbitru în acţiune alegând conştient, vieţile ne sunt cartografiate de constelaţiile de împrejurări şi oameni pe care îi adunăm în jurul nostru. Ca într-un album cu instantanee, chipuri, priviri, respiraţii, cuvinte, strângeri de mână, îmbrăţişări, un amalgam de senzaţii şi cadre-detaliu devine colajul memoriei subiective ce ne defineşte în fiecare moment. Nu existăm suspendaţi în propria percepţie, nu plutim solitari prin viaţă; interdependenţele de un Celălalt generic sunt firele solide care ne ancorează în reaitatea configurată de coordonate nuanţate. Şansa unei întâlniri semnificative, recunoscute ca atare, poate deveni momentul declanşator al unei succes sau al unui eşesc pe termen lung.

În teatru norocul este una dintre calităţile pe care le poţi antrena: disponibilitatea de a crea premisele unei Întâlniri cu majusculă ţine de intuiţie, putere de adaptare, fler şi un al şaselea simţ al socializării profesionale eficiente. Nu e suficient să fii bun, talentat, carismatic şi serios. Trebuie să fii şi prezent, la prorpriu. Din sufrageria proprie e greu de crezut că poţi fi apreciat şi aplaudat. Iar această prezenţă antrenată nu înseamnă nici tupeu, nici expunerea ostentativă şi gălăgioasă, nici obrăznici insistenţei. De multe ori nu cei mai merituoși au câştig de cauză; poate din timiditate, poate din nesiguranţă, poate din bun simţ, multe voci mai puţin îndrăzneţe rămân neauzite în vacarmul rostogolit de cei care au înţeles repede că pot câştiga un avans considerabil speculând orice oportunitate de a se prezenta.

Theater Networking Talents, evenimentul Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, a devenit un safe space al Întâlnirilor relevante pentru tinerii regizori cu potenţial. Ajunsă la cea de-a şasea ediţie, această iniţiativă de a aduce împreună pe cei care tocmai intră în profesie pentru a se cunoaşte reciproc şi pentru a fi cunoscuţi de breaslă, a căpătat relevanţă, amploare şi împlineşte cu brio sensul pe care şi l-a propus. TNT este, poate, cel mai rotund şi eficient concept de festival din peisajul teatral actual. Timp de patru zile, toţi participanţii au fost, cu adevărat, o comunitate. Au jucat spectacole, şi-au fost reciproc spectatori, au petrecut timp împreună, au discutat, s-au distrat şi s-au bucurat de un timp comun dedicat cunoaşterii nu doar formale. Ideea lui Bobi Pricop de a oferi un context prietenos şi relaxat de interacţiune în jurul echipelor de creaţie ale celor şapte spectacole selecţionate, pusă în practică de echipa de organizare cu generozitate şi resurse de energie aparent inepuizabile, s-a concretizat într-o atmosferă caldă, în care dialogul s-a legat de la sine.

Calitatea producţiilor de licenţă sau disertaţie prezentate a fost destul de unitară în producţiile selecţionate de la facultăţile de teatru din Bucureşti, Cluj-Napoca şi Târgu-Mureş: ,,10”, regia Nagy Norbert, „Afară, în fața ușii”, regia Alexandru Ianăși, ,,Auch!”, regia George Zamfir, „Expuşi”, regia Vlad Bălan, ,,Lucruri mici și extraordinare”, regia Rebeca Crețu, ,,Memoriile unui Lolo”, regia Mark-Cristopher Demeter, ,,Peste cadavrul meu”, regia Alaska. Participanţii-spectatori au plecat de la Craiova cu un sentiment optimist pentru viitorul apropiat al creativităţii regizorale şi al posibilităţilor actoriceşti etalate de tinerii absolvenţi. Dacă aşa va arăta teatrul românesc în următorii ani, media e bună. Există, parcă, o maturitate a esteticilor personale, un interes real pentru teme profunde, o interogare artistică a subiectelor grave, curiozitate, bucuria jocului inventiv, o paletă largă de expresii subiective ale unei teatralităţi actuale viguroase.

Cele mai consistente propuneri, din trei zone estetice total diferite, sunt spectacolele „Expuşi”, regia Vlad Bălan, „Lucruri mici şi extraordinare”, regia Rebeca Creţu şi „Afară, în faţa uşii”, regia Alexandru Ianăşi. Violenţa ideologică şi subiectivitatea receptării actului artistic, supravieţuirea inocenţei şi dezrădăcinarea dictată de factori socio-politici şi consecinţele intime şi universale ale traumei războiului au fost direcţiile de cercetare estetică din aceste trei spectacole care au surprins, emoţionat şi impresionat la fel de puternic, dar prin mijloace teatrale autentic-personale.

„Expuşi”, scenariul semnat de Ionuţ Sociu şi Vlad Bălan a pus în discuţie o formulă de teatru „in your face”, care poziţionează receptarea într-o zonă de responsabilizare. Cum anume te raportezi la abuzul bestial şi absurd exercitat de câţiva indivizi feroce asupra unor artişti a căror vină e însăţi arta lor? Într-o convenţie controlată perfect, cu un joc echilibrat al planurilor ficţionale, care se întretaie abrupt dezvoltând o dinamică atractivă, discursul regizoral al lui Vlad Bălan are forţa de impact a unui statment matur şi consistent. Folosindu-se de clişee, de fragmente de ideologii care se ciocnesc şi implicând vitalitatea interpretativă a actorilor, acest spectacol-manifest nu are nimic din preţiozitatea gratuită a demonstraţiilor goale ce se rezumă la citarea temei. Eşti constant provocat să te poziţionezi ca spectator, să îţi re-evaluezi opţiunile şi, la final, pleci din sală cu teme pentru acasă la materia „Empatie şi receptare în teatru”.

„Lucruri mici şi extraordinare” de Daniela Arroio și Micaela Gramajo spune povestea unei fetiţe refugiate în imaginaţie şi candoare din calea unei realităţi dure. Creativitatea Rebecăi Creţu de a construi lumea Emmei din acţiuni ludice inserate într-un fir narativ bine împletit cu temele extra-scenice a instaurat o convenţie lejeră, ce permite nu doar impresionarea emoţională, ci şi o delectare estetică rafinată. Jocul bogat al Denisei Dutcovschi şi a lui Costin Stăncioi, alegerea caracterizării personajelor printr-o corporalitate bine determinată a întregii distribuţii au adus pe scenă o realitate ficţională seducătoare, care combină eficient emoţia cu sensurile conotative ale textului.

„Afară, în faţa uşii” de Wolfgang Borchert a fost alegerea ambiţioasă a lui Alexandru Ianăşi; o piesă cu accente simboliste, pe care a montat-o cu multă maturitate într-un spaţiu al expresionismului reinterpretat. Personaje arhetipale se perindă ca într-un cabaret subteran la graniţa dintre viaţă şi moarte a unui soldat generic, supravieţuitor al războiului, dar fragil în ecuaţia finală a existenţei. Convenţia complicată, dar bine strunită, forţa de expresie şi nuanţele fine din interpretarea lui Costin Stăncioi (Beckmann), carisma de showman a lui Nicholas Bohor (Directorul de cabaret) şi voluptatea ludică a lui Marcel Veselu (Moartea) sunt punctele de sprijin ale acestei construcţii bine ponderate între teatralitate şi realism.

Theater Networking Talents a fost, şi în acest an, Întâlnirea fericită la începutul unor drumuri ce s-au intersectat în mijlocul Craiovei. La final, toţi cei şapte regizori au primit, în loc de premiu, invitaţii un dialog aplicat în perspectiva colaborării din partea managerilor de teatru care au făcut parte din #PeopleofTNT. Stagiunile teatrelor din Bucureşti, Sibiu, Târgu-Mureş, Oradea, Bacău, Reşiţa, ar putea să îşi asume un risc calculat, producând spectacolele de debut ale acestor regizori care par a face chiar mai multe decât promit.

„Angela (o buclă în timp)” sau (fascinanta forţă a formei)

Comunicăm şi pare că ne înţelegem destul de bine între noi. Vorbim, gesticulăm, ne mişcăm, privim şi suntem priviţi, pare că ne ascultăm şi ne descifrăm mesajele codate câteodată şi doar de câte o respiraţie sau amânarea ei. Avem o părere destul de bună despre capacitatea noastră de a exprima ideile care ne populează lumile interioare ce doar prin limbaj se pot intersecta; indiferent de ce natură ar fi el. Forma de expresie artistică este una dintre cele mai seducătoare modalităţi de a reconfigura limbaje complementare sau antagonice; punem laolaltă pe scene părţi disjuncte, care datorită convenţiei se mariază într-o imagine reconfigurată a lumii pe care credem că o cunoaştem şi pe care o redescoperim filtrată prin sensibilitatea şi prisma intelectuală a creatorului investit cu încrederea receptorilor curioşi, dornici să fie provocaţi de realităţile inventate.

Spectacolul „Angela (o buclă în timp)”, spectacolul semnat de Susanne Kennedy & Markus Selg, prezentat de Ultraworld Productions, Germania, în cadrul celei de-a 31- ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu supune obişnuinţele spectatorului de teatru unei repoziţionări strategice. Discursul cronologic, structura aristotelică, povestea spusă cu variaţiuni pe aceeaşi temă de secole, elementele recognoscibile şi îmblânzite sunt dinamitate într-un eseu vizual-poetic frust, al unui limbaj teatral feroce în ermetismul său. Existenţa unei fiinţe umane e pusă sub lupa esteticii contemporane care esenţializează aproape chirurgical fibra relaţiilor interumane. Angela e femeia-prototip; multiplicată în fiinţă, risipită în eu-ri şi fragmente de relaţii semnificative cu mama, prietena şi iubitul său. Actorii pe care îi vedem nu sunt neapărat aceiaşi pe care îi auzim. Replicile înregistrate şi prelucrate sonor sunt rostite monocord, neutru şi egal de alte voci, iar corpurile celor de pe scenă descriu atitudini la fel de schematice. Fără entuziasme, fără interpretări, fără conotaţii, fără nuanţe. Alb şi incredibil de precis e acest dialog dintre gurile care se mişcă mut şi sunetele pe care le auzim în difuzoare. Precizia este calitatea cea mai tulburătoare a acestui spectacol; o coregrafie de gesturi măsurate şi sincronicităţi care frustrează emoţia. E o lume plastifiată, umanitatea reprimată de cele mai sterpre clişee, oameni ca oricare dintre noi – imaginile lor, maidegrabă, carcase care imită ceea ce ştim că ar trebui să însemne viaţa. Nu există sentimente: „Doar mor, atâta tot” – ca un refren stricat, singura certitudine pe care o conţine viaţa e reamintită ca o banalitate secătuită de sens.

Într-un spaţiu delimitat de proiecţii 3D, într-un garaj/cameră de depozitare/ bucătărie oarecare – interstaţii ale existenţei în care nu zăbovim decât în scop funcţional – personajele secundare intervin în viaţa încercată de boală a unei Angela generice. „Inflamaţia”, această condiţie medicală vagă, ce îşi pune pecetea pe relaţia cu lumea a unei femei constrânse de realitatea biologică a unui corp fragilizat de simptome dureroase, e sintagma concretă care acoperă şi planul ideatic. O lume inflamată de stimuli, în care eşti constrâns să rămâi relevant în aparenţele virtuale indiferent de cât de fărâmată ţi-ar fi viaţa reală. Angela face streaming şi content din boala sa şi doar după ce apasă butoul de REC pare că prinde viaţă sub impulsul urmăritorilor-fani, avizi de a-l cunoaşte pe un Celălalt aleatoriu mai degrabă decât pe sine însuşi. Această evadare din intimitate, această fugă de introspecţie pare a fi morbul secolului care alcătuieşte fantoşe umane cu comportamente reductibie la algoritmi. Supra-marioneta lui Craig e întrupată în binomul voce-corp armonizat perfect în simfonia mută a însigurării absolute.

Metafora naşterii şi a morţii Angelei e condusă de supra-eul transpus într-o persoană creativă, singura prezenţă calină şi emoţionantă din scenă, spre pădurea întunecată, labirintică, a descoperirii adevăratei naturi. O ciocnire a elementelor, asemeni unui Big Bang personal o ghidează către naşterea prematură a unui fetus de limbaj autonoom, pentru ca la final moartea simbolică să fie cea a mamei sale, clonate în identitatea furată a fiicei. Nu e deloc confortabilă experienţa acestui spectacol voit lipsit de orice valenţe emoţionale. Imaginea dublată a fiicei oglindite în mama care îşi arogă egoist (sau, dimpotrivă, generos) destinul fiicei şi moare în locul ei, un dans ritualic în jurul unui totem al singurătăţii, un avort al cunoaşterii aflate în stadiu embrionar – sunt instantanee care provoacă inteligent capacitatea de receptare a unui limbaj estetic eliptic, cu o dramaturgie plasată în centrul de greutate al unei sfere imperfecte structural tocmai pentru a oferi libertatea perspectivei.

Ce vezi e seducător, vria imaginilor proiectate, universul sonor, efectele de lumină, suma aparatului scenic setează premisele unei atmosfere ce oboseşte exponenţial atenţia şi sleieşte curiozitatea. Creatorii acestui spectacol îşi propun, parcă, să interogheze cu bună ştiinţă convenţia şi să testeze noi modele cognitive de raportare la actul scenic. E foarte teatral acest joc lipsit de volute interpretative; şi fascinează ca un metronom hipnotic.

„Angela (o buclă în timp)” nu e neapărat un spectacol plăcut; sau „de plăcut”. Iritanta întrebare „Ţi-a plăcut?” e total irelevantă de această dată. Plăcerea nu are prea mare legătură cu acest demers autentic de reinventare a unui limbaj funcţional, care să transmită coerent un mesaj, altfel decât pe căile de comunicare bătătorite. Mai degrabă respecţi, apreciezi, aplauzi, te instigă şi te inspiră profesionalismul şi creativitatea celor care au asamblat o formă narativă funcţională şi imresionantă estetic din clişee şi locuri comune. Are şi umor, şi are şi candoare, şi are şi căldură – dacă ai răbdare să asimilezi experienţa dincolo de aparenta rigiditate a unui colaj ce are de-a face puţin cu reveria, transa, hipnoza, zonele gri ale experienţelor ieşite din sfera unui „aici şi acum” confortabil. „Doar mor, atâta tot”. Iar deasupra tuturor planează inextricabil „EXIT”: repetat de trei ori, scris într-un roşu aprins, cu font brutal; un posibil escapism exacerbat ca ultimă soluţie pentru ponderarea stimulilor nervoşi, traduşi în culori fluorescente, ce ne devin, din ce în ce mai alarmant viaţa aşa cum e ea.

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu 2024

ANGELA (o buclă în timp)

Un spectacol de: Susanne Kennedy & Markus Selg

Ultraworld Productions

Germania

Concept, text și regie: Susanne Kennedy
Concept și scenografie: Markus Selg
Performeri: Diamanda La Berge Dramm, Ixchel Mendoza Hernandez, Suzan Boogaerdt, Tarren Johnson, Dominic Santia
Voci: Diamanda La Berge Dramm, Cathal Sheerin, Suzan Boogaerdt, Rita Kahn Chen, Rubina Schuth, Tarren Johnson, Susanne Kennedy, Ethan Braun, Dominic Santia, Ixchel Mendoza Hernández, Marie Schleef, Ruth Rosenfeld
Sunet și montaj: Richard Alexander
Soundtrack: Richard Alexander, Diamanda La Berge Dramm
Muzica live: Diamanda La Berge Dramm
Video design: Rodrik Biersteker, Markus Selg
Costume design: Andra Dumitrascu
Dramaturgia: Helena Eckert
Lumini: Rainer Casper
Colaborare artistică și coordonare turneu: Friederike Kötter
Asistent scenă & regie turneu: Lili Süper
Asistent artistic costume: Anastasia Pilepchuk, Anna Jannicke
Stagiar regie: Tobias Klett
Manager tehnic turneu: Hendrik Borowski
Operator video: Catalina Fernandez
Opetator lumini: Sebastian Zamponi
Operator sunet: Thorsten Hoppe

Mulțumiri pentru Nick Drnaso, Rikke Villadsen & David OReilly pentru inspirație și citate

Producție: ULTRAWORLD PRODUCTIONS
Management: Something Great
Management producție artistică: Philip Decker
Manager producție tehnică: Sven Nichterlein
Construcție scenă: Stefan Pilger
Distribuție internațională: Rui Silveira – Something Great, Cathal Sheerin – Something Great
Manager turneu: Niki Fischer – Something Great, Luca Napoli – Something Great

Co-producători: Wiener Festwochen (Vienna), Festival d’Automne à Paris & Odéon – Théâtre de l’Europe (Paris), Festival d’Avignon (Avignon), Holland Festival (Amsterdam), Kunstenfestivaldesarts (Brussels), National Theatre Drama / Prague Crossroads Festival (Prague), Romaeuropa Festival (Rome), Teatro Nacional de São João (Porto) and Volksbühne am Rosa-Luxemburg-Platz (Berlin).

Supported by Stichting Ammodo (Ammodo Foundation) and the Kulturstiftung des Bundes (German Federal Cultural Foundation) with funding by the Beauftragte der Bundesregierung für Kultur und Medien (German Federal Government Commissioner for Culture and the Media)

Photocredit: Julian Roder

Coldplay – catharsisul unei săptămâni de vară

Photocredit: Denisa Stoian şi Cristina Ionescu pentru iConcert.ro

Nici nu bănuim cât de multă nevoie avem de spectacol. Am străbătut secole lungi de la catharsisul amfiteatrelor până la postările aducătoare de satisfacţia vizibilităţii din „cetatea” virtuală. Nevoia de a fi parte a comunităţii, de apartenenţă la o emoţie participativă e aceeaşi dintotdeauna. Deşi nu seamănă aproape deloc ce ştim din cărţile de istorie a artelor spectacolului cu spike-ul de adrenalină al confirmării prin aprobare cu emoticons, experienţa pe care o recreem zi de zi când apăsăm butonul „publish” are de-a face cu acelaşi impuls de incluziune. Cetăţenii polysului se adunau pentru a trăi împreună contagiunea emoţiilor vindecate prin milă şi teamă; contemporanii vitezei ridicate la putere tastează la unison pe ecranele luminoase în căutarea aceluiaşi sentiment unanim de comuniune, alăturând singurătăţi speriate de un Celălalt real. Nevoia de a fi împreună, însă, chiar dacă mult redefinită de-a lungul timpului constant schimbător, a rămas la fel.

Experienţa show-ului „Music of the Spheres” a trupei Coldplay, cu tot spectacolul mediatic aferent al ultimelor zile a întregit un catharsis de secol 21. Epurarea emoţională şi emoţionantă pe care a generat-o acest eveniment depăşeşte sferele citate în titlu. Catharsisul în trei acte al acestor zile păstrează ceva din vibraţia dyonisiilor mai mici sau mai mari care fascinează prin intensitate şi doar povestite peste secole.

Actul I – Spectacolul

Şi a fost lumină. Muzica iubită de milioane de oameni, faima, curiozitatea, anticipaţia întreg orizontul de aşteptare mamut creat în ajunul celor două ore de spectacol au generat o bucurie monolitică adunată într-o singură arenă. 50.000 de zâmbete şi 50.000 de dorinţe împlinite aduse împreună creează, inevitabil, un arc electric ce leagă strâns om de om într-un ghem de sentimente ce plutesc deodată cu sferele din spectacol. Şi-apoi se aprind câteva leduri pe o brăţară albă de plastic pe care o porţi la mână. Şi tu şi toţi ceilalţi. Şi luminiţele astea mici dansează într-o coregrafie care se traduce prin iubire şi incluziune. Eşti parte a acestei fabuloase imagini. Tu, cu beculeţele pulsând pe încheietura mâinii, faci parte din show. Fără tine nu ar fi la fel. Vezi de cealaltă parte a stadionului spectacolul lumnii create de Ceilalţi şi eşti parte din spectacol pentru ei. O metaforă atât de simplă, în sine, performantă tehnologic, transformă sutele de mii de leduri în expresia comuniunii. Te simţi inclus – de-adevăratelea; nu un citat dintr-un discurs, nu încă o declaraţie isteaţă. E copleşitoare prin anvergură această emoţie colectivă. Şi muzica se aude în continuare, mâinile se ridică, zâmbetele se lărgesc şi mii de ochi privesc acoperiţi de lacrimi spectacolul acestui togetherness fluorescent. Eşti o stea pe cerul coborât în arenă şi eşti important, şi eşti văzut, şi eşti relevant doar pentru că eşti într-un timp, un loc anume şi într-un singur fapt deplin, împreună cu atâtea alte bucurii personale, sentimente intime şi trăieşti propria experienţă aşa cum ai tu nevoie, cum o percepi tu şi numai tu, dar nu din spatele unui ecran, nu virtual, ci într-un „aici şi acum” al prezenţei pe care ne-am obişnuit să o anesteziem. „And it’s called yellow!”

Actul II – PR-ul

Cathartic a fost şi „spectacolul” realităţii sociale. O alegere în cunoştinţă de cauză a unui statement politic nu poate fi o simplă întâmplare când vorbim despre o imensă industrie de showbiz în spatele evenimentului în sine. Coldplay nu e doar o trupă care cântă două ore pe un stadion. Experimentul social care a polarizat nu doar publicul formaţiei britanice, nu doar „plătitorii de bilet”, ci întreaga opinie publică e mai mult decât consecinţa unei opţiuni fugitive la o căutare superficială în topurile muzicale din România. Paşii meticuloşi parcurşi în construcţia acestei metamorfozări a conştiinţei colective în nici 24 de ore sunt o mostră de artă a comunicării eficiente. Ideologiile nu se mai strigă, doar, în portavoci care distorsionează strident vocile ascuţite; se pot insinua şi cu iubire. Chris Martin a fost pentru o zi Batman-ul Bucureştiului – Gotham City: nu eroul pe care îl merităm, ci acela de care avem nevoie pentru a ne fi predată (nu neapărat şi învăţată) lecţia acceptării şi iubirii necondiţionate. Şi ca orice erou, a făcut ce trebuia făcut. Ca orice profesor cu har, a predat cu răbdare şi carismă preceptele din fişa de curs. Exerciţiul de PR a funcţionat exemplar. Structura narativei a urmat toate nodurile dramaturgice şi a mizat pe empatie, vină şi răscumpărarea păcatului. Ura s-a topit în iubire nu neapărat din credinţă; o societate întreagă nu a învăţat instant să accepte peste noapte. Discursul gradat matematic, cuvintele cheie, indicaţiile de cod presărate timp de două ore, emoţia acumulată până la punctul culminant, totul a concurat fericit către vârful unei piramide atent asamblate pentru a demonstra că o comunicare inteligentă, ce ţine cont de o sumă de tehnici atent studiate, livrată de o personalitate carismatică, ce crede, asemeni unui actor, până la capăt, în rolul său, poate înfăptui un miracol de o seară. „This could be para-para-paradise”.

Actul III – Furtuna

Şi pentru că nu există coincidenţe şi natura se dovedeşte a fi în consonanţă cu sentimentele eroului, ultimul final al acestei experienţe spectaculare a venit ca o perdea de ploaie care să spele emoţiile ficţionale. Furtuna care a speriat, udat şi înfrigurat spectatorii celui de-al doilea concert a readus echilibrul iniţial. Indiferent dacă ai ovaţionat sau huiduit, dacă ai iubit sau urât, în faţa bucăţilor de grindină rece ai fost la fel de lipsit de apărare ca cel de lângă tine. Când eşti într-o situaţie limită pentru bună-starea şi integritatea fizică uiţi şi de fericirea unei imagini perfecte şi de încrâncenarea unui crez politic. Alergând prin ropotul de ploaie, prin râurile care au inundat străzile, nu mai ai timp şi nici atenţie pentru lupte fictive. Revii cu toate simţurile în corp şi abia când rezolvi problema unui „a fi” foarte concret înţelegi cum vin şi pleacă toate marile noastre bătălii cu morile de vânt ale „tragediilor” de-o clipă. Realitatea reală, din afara ficţiunii ce ne ocroteşte orice alegere cu generozitatea covenţiei sale, are repercusiuni ce pot răni trupul de carne şi sânge; bulgării de gheaţă lovesc peste umeri mai puternic decât o fac huiduielile sau ovaţiile în orgolii. „And I will try to fix you”.

Epilog

„Piesa rece” a unei săptămâni de vară ne-a dat tuturor iluzia că suntem împreună; fie în sărbătoare, fie în conflict. Şi avem nevoie, din când în când, de momente în care să simţim că avem idealuri puternice în numele cărora să contăm. Şi după ce a trecut furtuna – şi cea meteorologică, şi cea mediatică – rămân lacrimile, zâmbetele, vina şi ispăşirea ei, iubirea şi ura manifestate cu o libertate pe care uitaserăm că o mai avem. „Viva la vida!”

Talentul organizatoric – câteva revelaţii critice din Arad

Bunele intenţii sunt medalia de onoare pe care o agăţăm pe panoplia avatarurilor noastre sociale. Vrem să facem bine; binele aşa cum îl percepem şi îl catalogăm fiecare. Priceperea, însă, nu mai e la fel de unanimă. De la plan la realizare concretă bunele intenţii parcurg un traseu sinuos, cu interdependenţe şi putinţe care se interpun şi transformă idealul originar. Drumul lung de la dorinţă la înfăptuire are nevoie de mult mai multe piese componente care să funcţioneze; nu doar de gânduri onorabile.

Un festival de artele spectacolului presupune pe lângă o selecţie coerentă, producţii merituoase calitativ şi activități adiacente variate şi ceva mult mai pragmatic, care nu primeşte niciodată aplauze în lumina reflectoarelor: organizare şi comunicare eficiente. Experienţa avută recent pe parcursul săptămânii petrecute la Arad la Festivalul Underground, reluat după o pauză de 12 ani, organizat de nou înfiinţata instituţie HUB cultural mARTA, aflată în subordinea Primăriei Arad, mi-a oferit perspectiva noţiunii de „talent organizatoric”. Câteodată trecem prea uşor cu vederea aportul avut de echipa de organizare la succesul unui eveniment cultural. Ne obişnuim cu un fel de procedură pe care o urmăm atunci când călătorim pentru a participa la un festival şi nu băgăm de seamă importanţa detaliilor. Ni se pare firesc să primim informaţii clare despre spaţiile de joc, să existe mijloace de transport puse la dispoziţia invitaţilor pentru locaţiile îndepărtate, micul dejun e subînţeles, discuţiile aride despre contracte şi deconturi se rezumă la un mail lămuritor, tot ce ţine de gesturile mărunte de atenţie care să te facă să te simţi binevenit devin obişnuinţe pe care uităm să le apreciem. Poate un simplu zâmbet sau un ton blând al celor din echipă sunt suficiente pentru a-i transforma în gazdele cărora să le apreciezi munca şi profesionalismul.

„Comunicare, management de criză, prevenţie, coordonare, delegare…” – par cuvinte de manual transmis în format pdf la cursuri online de management fără profesor; sunt, însă, concepte esenţiale atunci când proiectul scris în Microsoft Word, însoţit de buget în tabelul din Excel devine realitate pusă în practică de oameni reali, cu posibilităţi mai puţin predictibile decât biţii rândurilor virtuale. Un festival are nevoie de oameni la fel de buni precum intenţiile ideatice legate de estetici, teme artistice, impact asupra comunităţii şi indici de evaluare. Doar bifând pe hârtie liste de task-uri şi colorând diagrame Gant, indiferent de calitatea componentei artistice, festivalul rămâne „netalentat”. Trăim, încă, în realitatea „instituţiei nominale” – o singură persoană de care depinde orice şi oricine. Centralizarea unilaterală către un singur membru al echipei, indiferent de importanţa funcţiei, nu va fi niciodată nici eficientă, nici practică. Performanţa resursei umane rămâne cel mai valoros „spectacol”.

După vizionarea a paisprezece spectacole în cinci spaţii, e inedit ca impresiile de ordin estetic să se amestece atât de pregnant cu cele prozaice. E insolit să vizionezi o comedie comercială, lejeră, realizată în scopul divertismentului şi fără nicio intenţie de complexitate conotativă jucată într-o fabrică părăsită, în praf, sub bârne de lemn roase de timp şi pete de motorină; sau o actriţă spunând un monolog despre traumele unei vieţi dezordonate într-un fost H&M dintr-un mall dezafectat la ieşirea din oraş, unde ecoul fiecărui strănut din public reverberează mai tare decât vocea sa. Vizionând un spectacol care include proiecţii într-un restaurant luminat de soare 360 de grade reflectezi la ceea ce pare doar speculaţie teoretică – importanţa spaţiului; nu doar cel ficţional, ci acela cât se poate de fizic. Cât de mult influenţează receptarea şi interpretarea compatibilitatea dintre spectacol şi locul în care este prezentat? Enorm. La fel, atunci când asişti la un monolog lipsit de orice artificii scenice, spus neutru de un actor într-o limbă străină, fără subtitrare, ai ocazia să reflectezi la universalitatea limbajulu teatral.

La plecarea din Arad, rămân câteva instantanee de recunoștință pentru întâlniri prelungite în nopţi de dialoguri povestite ochi în ochi, plăcerea de a redescoperi farmecul inteligenţei scenice a Mihaelei Sârbu într-o interpretare pe muchia improvizaţiei, nuanţând cu umor şi auto-ironie partituri comice smart şi fresh, încrederea în puterea convenţiei care îţi dă voie să mergi fără frică, legat la ochi, purtat de performerii spectacolului imersiv-itinerant „Întâmplări stranii (în Pipera) în Arad”, satisfacţia reconfirmării opiniilor după o a doua vizionare a „Decalogului după Hess”, surprinderea plăcută a capacităţii de a aprecia profesional „Ciclopul după Euripide”, un spectacol care nu se adresează şi gustului personal şi care reuşeşte, chiar, să stârnescă repulsie, aşa cum îşi propune, dealtfel, şi bucuria de a împărtăşi un feedback relaxat şi sincer cu participanţii la Workshop-ul „Arad, platou de cinema”, coordonat de Carmen Lidia Vidu – exemplul de profesionalism pe care l-am regăsit în ultima zi.

Festivalul Underground de la Arad e necesar şi binevenit – nu doar pentru comunitate, ci în peisajul festivalier în ansamblul său. Producţiile independente nu au devenit doar din ce în ce mai numeroase, ci câştigă în progresie geometrică şi coerenţă şi consistenţă. Acest organism viu şi efervescent are nevoie de cât mai multe platforme în care să se dezvolte – întâlnirile sunt vitale pentru a ieşi fiecare din rotiţa de hamster pe care alergăm solitari, având impresia că ieşim învingători concurând de unii singuri. Până la următoarea ediţie e timp pentru reflexie şi aşezare, astfel încât „talentul organizatoric” să nu rămână o expresie a stâgăciilor necorijate.

Erată – argumentele mele pentru topul publicat în revistacultura.ro

Cultura 636

Pentru că în pagina din revistacultura.ro dedicată alegerilor mele nu au fost publicate şi argumentele însoţitoare fiecărui spectacol, le puteţi găsi aici:

„10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia” de Gabriel Sandu, regia Elena Morar şi Gabriel Sandu, Teatrul de Stat Constanţa

Principala calitate a acestui spectacol o reprezintă echilibrul dintre timpul ficțional și cel istoric. Reconfigurarea „mitului”succesului și reversul medaliei unui fenomen cu impact mediatic din trecutul recent: gloria interpreților premiați la Festivalul de la Mamaia, transformă parcursul anti-eroilor din spectacol într-o poveste de viață în care firele narative se împletesc consistent, coerent, cu umor și auto-ironie. Interpretarea actorilor conduși de cei doi regizori conține performanțe personale și un evident spirit de trupă bine închegată. Umanitatea profundă, emoția conținută, nu doar enunțată, efectul de lupă asupra sentimentelor nu tocmai confortabile și mixul elegant cu șlagărele ce pot declanșa o candoare nostalgică fac din acest spectacol un produs artistic cu o largă adresabilitate și un mesaj extra-scenic profund, general valabil.

„1978” de Simona Semenič, regia Tomi Janežič, Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timişoara

Experiența vizionării acestei incursiuni teatrale în istoria unei familii ca pretext pentru punerea în discuție a unor episoade din „marea istorie” despre care cunoaștem doar mici detalii este una cu adevărat imersivă. Spațiile de joc – de la sala de curs a unei facultăți dezafectate și până la groapa comună a unor scene de război sugerate sugestiv devin o spirală descendentă de la banalitatea vieții cotidiene spre absurdul unor evenimente ce marchează destine. Biografiile personajelor descriu episoade relevante fie pentru un proces recuperatoriu de analiză socio-istorică, fie scene casnice în care umorul dulce-amărui al absurdului unor regimuri opresive e sublimat artistic într-o manieră teatală perfect articulată. Prezentul e suspendat, iar trecutul devine acest caleidoscop de vieți trăite în labirintul unor spații care se schimbă odată cu timpurile ficționale suprapuse până când realitatea spectacolului devine o metaforă performativă pe care o trăiești intens.

„Antologia dispariţiei”, după proză feminină contemporană de Ștefania Mihalache, Anca Vieru, Lorina Bălteanu, Ruxandra Burcescu, Lavinica Mitu, Simona Popescu, scenariul, regia, universul sonor, filmările Radu Afrim, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi

Universul poetic creat de Radu Afrim într-un spațiu arid și totodată fertil, sugerat de pământul bătătorit de pașii personajelor are candoarea unui poem de dragoste, concretețea unei scene casnice și forța emoțională a unei drame transgeneraționale. Arhetipurile pe care le aduce împreună, mame, fiice, fii, tați, un întreg neam, o întreagă comunitate de strigăte de fericire și disperare, plutesc, parcă, prin glod, fără să murdărească sufletul bun, ferit de noroi, de o candoare a unui eu liric interșanjabil, dar unic în spiritul unui etern feminin. Cu o estetică personală recognoscibilă și creativitate dublată de umor, episoadele de sine stătătoare se încheagă într-o magmă fierbinte a unui vulcan ce erupe cu fiecare punct culminant al scenelor care devin cadrele montate alert ale unui film interior dens și emoționant.

„Cine l-a ucis pe tata?” dramatizare de Mihaela Michailov după romanul omonim de Édouard Louis, regia Andrei Măjeri, Teatrul Metropolis Bucureşti

O întâlnire necesară și fericită dintre un text autobiografic al unui autor în vogă și sensibilitatea artistică a unui regizor care își lărgește universul de creație descoperindu-și propria identitate artistică, spectacolul de la Teatrul Metropolis este o metaforă impecabilă a unui destin frânt. Personajul colectiv al fiului în relație cu tatăl care se transformă din abuzator în victimă a unui sistem politic pentru care nu e altceva decât un factor dintr-o statistică, acest fiu cu multiple identități, e felul prin care Andrei Măjeri reușește să transforme drama personală într-o imagine artistică performantă. Performanța tinerilor actori, temele sensibile din coregrafia semnată de Andrea Gavriliu, alegerea fargmentelor muzicale, paradoxurile, jocul în & out, comentariile sociale neostentative și eleganța filonului emoțional sunt punctele forte ale unui spectacol cu adevărat impresionant.

„Conferinţa iraniană” de Ivan Vîrîpaev, regia László Bocsárdi, Teatrul „Tamási Áron” Sfântu Gheorghe

Piesa lui Ivan Vîrpaev este, poate, unul dintre cele mai bune texte de teatru scrise în ultimii ani. Relevanța temei și constructul aparent banal, care conține, însă, nuanțe ce oferă profunzime subiectului sunt eșafodajul pe care László Bocsárdi a reușit să construiască un spectacol care oferă prilej de auto-reflecție și repoziționare conștientă față de realitatea imediată. O conferiță cu speakeri, o dezbatere uțșor recognoscibilă, în care spectatorii primesc ecusoane și pe ecranele de pe scenă sunt proiectată prim-planurile celor care iau cuvântul – un cadru aparent naturalist devine rama unor interpretări de forță și substanță a trupei de actori. Fiecare personaj are dreptate și greșește flagrant; îl crezi pe fiecare în parte, îi respecți argumentele, pentru ca în secunda următoare să le pui la îndoială. Rămâi constant concentrat pentru că spectacolul devine mai mult decât o reprezentație a unei povești fictive; este ocazia de a-ți auto-interoga asumat propria poziție în legătură cu unele dintre cele mai relevante contexte politice actuale.

„Oedip” de Robert Icke după Sofocle, regia Andrei Șerban, Teatrul Bulandra Bucureşti

Transpunerea tragediei antice din amfiteatrul de demult în plină scenă politică actuală devine în spectacolul montat de Andrei Șerban pretextul pentru revizitarea catharsisului contemporan. Ce ne mai înspăimântă astăzi, ce mai e cu adevărat îngrozitor într-o societate anesteziată de minciună. Tema adevărului ce planează asupra destinului tragic devine motorul personajelor care cad în plasa orgoliului sau a fricii. Cu o performanță actoricească remarcabilă pe care Cerasela Iosifescu o realizează în rolul Iocastei, întregul demers scenic pare centrat în jurul acestei femei-arhetip. De la primele scene colocviale și până la deznodământul-metaforă, parcursul pare o spirală spre o regresie psihanalitică către tarele transmise din generație în generație încă din antichitatea transpusă scenic prin personajul-martor Thiresias, interpretat de Ana Ioana Macaria; un orb înainte-văzător care îl conduce pe Oedip spre propria orbire predestinată.

„Hamlet, Prinţul Danemarcei” –când Robert Lepage nu e Lepage

A fost o vreme când eram dependenţi de cuvinte, noi oamenii. Vorbe mult s-au spus şi s-au ascultat, s-au gândit şi s-au răstălmăcit în numele filosofiei care îşi propunea să descifreze misterele existenţei. Apoi s-au scris şi mai multe rânduri pe pagini stivuite în tomuri groase; unii imaginau lumi în fraze inspirate, alţii le decriptau cu percepţia lor şi, tot aşa, ego peste ego ne-am dumirit cât de inteligent şi creativ e omul. Explicăm mult, ne place să fim ascultaţi, abuzăm de vocabularul pe care îl tot îmbogăţim cu neologisme şi ne întrecem în construcţii de fraze inedite. Cuvintele sunt podoabele cele mai scumpe ale minţilor noastre sclipitoare. Dar ce s-ar întâmpla dacă am tăcea? Câţi dintre noi am mai ştii să creem în lipsa cuvintelor? Cât curaj ne-a mai rămas în fiinţa noastră deprinsă cu gălăgia fonemelor cheltuite în vânt?

Spectacolul coregrafic „Hamlet, Prinţul Danemarcei” semnat de regizorul Robert Lepage şi coregraful Guillaume Côté, prezentat la închiderea Festivalului Internaţional Shakespeare Craiova de compania canadiană Ex machina şi Côté Danse a păstrat intactă acţiunea piesei lui Shakespeare renunţând integral la text. Pe lângă această lectură exclusiv coregrafică, publicul care aşteaptă de la Lepage mirarea generată de inovaţie tehnologică în dialog cu estetica teatrală a primit în schimb o mostră de simplitate de mijloace cuceritor de eficientă. Soluţiile regizorale nu au fost nici nemaivăzute, nici originale cu orice preţ; o cortină care parcurge scena dă timp celor câteva elemente de decor să fie rearanjate pentru a ilustra semnificativ spaţiile acţiunii. Un bec care coboară proiectează o umbră de nelinişte şi înghite scena descriind perfect spaima morţii. O pânză albastră e apa care o îneacă pe Ofelia – iar imaginea reverberează dublu în memoria spectatorilor „cunoscători”: în „Hamlet”ul din cubul tridimensional al lui Lepage Evgheni Mironov „plutea” înconjurat de proiecţii sofisticate, iar în „Danaidele” lui Silviu Purcărete de acum aproape treizeci de ani, pe aceeași scenă a Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, tot o pânză albastră era marea.

Pe cât de banale ar putea părea rezolvărle regizorale, pe atât de în sens, unitar şi ludic funcţionează în descrierea fidelă a relaţiilor dintre personaje, caracterizând precis e fiecare dintre ele. În lipsa cuvintelor nuanţele se pot amesteca, iar acţiunile pot deraia în poze frumoase de dans nesusţinute de motivaţie dramatică. Tocmai acest estetism este evitat în spectacolul de la Ex machina datorită spiritului ludic bine angrenat într-o suită de scene a căror coeziune conduce spre o concentrare constantă. E de presupus că majoritatea spectatorilor ştiu deja ce se întâmplă în piesă atunci când aleg să vizioneze un spectacol coregrafic inspirat de un text celebru. Şi la fel de plauzibil e ca spectatorii să fie curioşi de propunerea anumitor scene pivotale. Cum e monologul „A fi sau a nu fi?, cum e imaginat spectrul, cum e moartea Ofeliei, cum e duelul final…? Majoritatea imaginilor create pentru scenele de interes sunt de impact în primul rând datorită accentelor muzicale din partitura compusă de John Gzowski. Atmosfera de pericol, intensitatea emoţiilor, ritmul percutant – întreaga mişcare interioară a intenţiilor vizibile în execuţia mişcărilor de dans e susţinută de notele grave de violoncel, de sunetele distorsionate care prevestesc nebunia, de acordurile renascentiste care acompaniază scena de teatru în teatru – există o relaţie de subordonare a coregrafie în raport cu muzica; comentariul muzical nu e doar o completare auditivă, ci chiar motorul acţiunilor.

Aşa cum repoziţionarea unei litere transformă „words” în „sword”, la fel şi creatorii acestui spectacol au folosit acţiunea imaginată de Shakespeare pentru a sonda expresivitatea din spatele cuvintelor. Sabia metaforică în care se transformă cuvântul nerostit are ceva din simbolistica din tarot – sabia-acţiune, sabia-emoţie, sabia-raţiune. Solo-ul în care Hamlet (Guillaume Côté) îşi antrenează curajul pentru a înfăptui răzbunarea într-un exerciţiu de scrimă ca indicaţie de cod pentru scena finală, sugerează sensul solilocviului „ A fi sau a nu fi” pornind de la un accident: Hamlet se răneşte la un deget şi apoi contemplă posibilitatea sinuciderii – un detaliu simplu care denotă insecuritatea tânărului prinţ, imposibilitatea lui de a alege just, în virtutea destinului tragic pe care îl înfruntă.

Combinarea elementelor de balet clasic cu dans contemporan şi street dance alcătuieşte o coregrafie bogată în piruete şi prize uşor recognoscibile; nici în plan coregrafic nu originalitatea pare a fi fost miza cea mai importantă; şi nici tehnica nu e neapărat cea mai performantă. Fluenţa mişcărilor, expresivitatea atingerilor violente sau tandre, ruperile de ritm, alternanța constantă a genurilor realizează un tablou în mişcare presărat cu imagini picturale. Dialogul constant între intenţiile devoalate prin gest şi forma concretă a mişcării redau o acţiune uşor de urmărit, inteligibilă, care nu îţi pierde atenţia. Există şi o coregrafie a respiraţiilor – un element bine speculat, în câteva puncte nodale marcate sugestiv.

Poate cea mai specială relaţie scenică rămâne cea dintre Hamlet şi Horaţio, interpretat de Natasha Poon Woo. Există o frăţietate, o loialitate, o candoare deloc erotică; Horaţio e cel care îl pune în mişcare pe Hamlet – îl conduce la mormântul tatălui pentru a se întâlni cu spectrul, îi sugerează „Cursa de şoareci” prin jocul de măşti, îl secondează în scena reconvertită a groparilor, iar la final îl lasă să îşi împlinească destinul, devenindu-i martor. Corpurile ucise care anunţă de la început carnagiul final sunt imaginea cea mai puternică a acestui cerc de vină care nu se poate închide altfel decât prin extincţie. Lumea ieşită din matcă trebuie să dispară pentru ca singurul supravieţuitor să îi spună povestea întru avertisment pentru salvarea viitorului. Prezentul şi trecutul stau sub semnul acestui morb al păcatului sugerat de umbra unui grilaj ca de închisoare la adăpostul care personajele urzesc intrigi şi comit crime.

„Hamlet, Prinţul Danemarcei” în regia lui Robert Lepage a fost marele eveniment al Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova din acest an. Dar nu aşa cum şi-ar fi dorit, poate, orizontul nostru de aşteptare exacerbat. E un spectacol care pune lumea înapoi în matcă şi operează cu mijloace simple, oglindindu-ne propriile dorinţe. Robert Lepage pare în mod voit să evite orice semnătură recognoscibilă; e aproape naivă această înşiruire de soluţii de efect cu parfum retro. A schimbat bytes-ii tehnologiilor de ultimă generaţie cu pânzele, teatrul de umbre, cortina de catifea roşie, măştile de mucava – o estetică de împrumut pentru unul dintre cei mai avangardişti artişti contemporani. E, poate, lecţia de umilinţă şi recalibrare a valorilor pe care Lepage încearcă să o înveţe el însuşi. Sau, poate, o mare farsă; un joc al unui copil poznaş, curios de efectul unei năzbâtii asupra oamenilor mari şi serioşi.

Teatrul nu trebuie neapărat să inoveze cu orice preţ; poate doar să inspire, să reconfigureze soluţii estetice pertinente şi să spună o poveste. Câteodată uităm că dincolo de orice cunoştinţe intelectuale, de analize şi concluzii inteligente, mai există, încă, un motiv pentru care mergem la teatru: să fim parte din poveste.

Ex Machina – Robert Lepage și Côté Danse – Guillaume Côté, Canada

Hamlet, Prinţul Danemarcei

Creat și regizat de: Robert Lepage

Co-creat de / Coregrafie: Guillaume Côté

Director de creație: Steve Blanchet

Asistent regie: Félix Dagenais

Asistent creație și director de repetiții: Anisa Tejpar

Compozitor: John Gzowski

Designer adjunct scenografie și recuzită: Vanessa Cadrin

Design lumini: Simon Rossiter

Design costumer: Michael Gianfrancesco, Monika Onoszko

Colaborator artistic: Olivier Normand

Consultant lupte: Jack Rennie

Distribuție:

Guillaume Côté – Hamlet

Greta Hodgkinson – Gertrude

Robert Glumbek – Claudius

Carleen Zouboules – Ofelia

Lukas Malkowski – Laertes

Bernard Meney – Polonius

Natasha Poon Woo – Horatio

Connor Mitton – Rosencrantz

Willem Sadler – Guildenstern

Photocredit: Stéphane Bourgeois

Prelegere despre credinţă şi iubire

Sunt şaisprezece ani de când particip la Sesiunile de Shakespearologie susşinute sub egida Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru la Festivalul Internaţional Shakespeare Craiova. În 2008 eram studentă în anul I – atunci i-am ascultat pentru prima dată pe cei care ai căror nume le cunoşteam din bibliorafiile consistente de la cursurile teoretice – John Elsom, Maria Shevtsova, Stanley Wells, Margareta Sorenson, George Banu, Yun-Cheol Kim. La ediţiile următoare Ian Herbert ne-a fost coordonator la atelierele de teatrologie şi a devenit mentor pentru unii dintre noi, cei care am urmat profesia de critic de teatru. În 2018 am susţinut pentru prima dată o prelegere la aceeaşi masă rotundă cu ei şi am început astfel cariera academică. Acum, la ediţia aniversară a festivalului, cea cu numărul treizeci, am avut ocazia de a mulţumi pentru lecţiile profesionale şi de umanitate primite de-a lungul acestor întâlniri-borne. Cu emoţie şi recunoştinţă, redau mai jos textul scris cu această ocazie.

Cred că cel mai dificil este să vorbeşti despre iubire şi credinţă. Dacă eşti sincer. La fel de greu e să te poţi privi în ochi, în oglindă cu blândeţe. Nu ştiu dacă aţi încercat vreodată. E nevoie de puţin curaj. Şi tocmai asta încerc să fac acum: să vă împărtăşesc privirea mea ochi în ochi, prin oglinda Festivalului Internaţional Shakespeare, care pe mine m-a învăţat ce înseamnă iubirea şi credinţa în profesie.

Am primit invitaţia doamnei profesor Ludmila Patlanjoglu de a participa la Sesiunea de Shakespearologie aniversară din acest an cu toată bucuria şi onoarea. În 2008, la primul asemenea eveniment de anvergură desfăşurat sub egida Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, am umplut o agendă întreagă luând notiţe de la dumneavoastră – eram studentă în anul I şi am avut privilegiul să vă consider pe fiecare în parte şi pe colegii dumneavoastră de la colocviul de atunci profesorii mei indirecţi. Şi pe lângă admiraţia pentru elocinţa şi amploarea teoretică de o remarcabilă ţinută, care ne-a oferit standarde înalte în profesie, am început să învăţ atunci, dându-mi seama abia mai târziu, ce înseamnă generozitatea, eleganţa, siguranţa de sine, carisma, personalitatea, prietenia, responsabilitatea, seriozitatea, respectul, o sumă de calităţi pe care le regăseam ediţie de ediţie în fiecare dintre dumneavoastră. Chiar dacă acurateţea informaţiilor s-a estompat în timp şi reţin frânturi de discursuri sau fraze, ce rămâne constantă e această rafinată purtare, această nobleţe a spiritului care denotă în primul rând iubire de oameni.

Am fost şi sper să rămân mereu un om curios; un copil mirat, care descoperă lumea chiar şi cu preţul tristeţii, uneori; v-am promis sinceritate şi asta presupune să acceptăm că niciun drum care duce undeva nu e pavat doar cu flori. Curiozitatea e una dintre calităţile cele mai de preţ pentru un critic aş spune – să ai mereu posibilitatea de a vedea în spectacolul din faţa ta de pe scena din această seară o poveste căreia să îi dai toate şansele de a te surprinde şi a te emoţiona chiar dacă o ştii pe de rost. Aşadar, în numele curiozităţii la rang de virtute am căutat să învăţ şi de la colegii mei alături de care am participat la atelierele dedicate studenţilor teatrologi. Indiferent cât eram sau nu de inspiraţi, cât de naivi în interpretările pe care, poate, le consideram mai inteligente decât erau de fapt, niciodată nu am simţit altceva decât încurajare şi susţinere din partea mentorilor noştri. Am căpătat curaj în vocea de critic datorită întâlnirii cu Ian Herbert. Am înţeles că nu e nevoie de încrâncenare sau condescendenţă pentru a fi respectat în profesie, ci de răbdare, echilibru, blândeţe şi umor. Îmi permit să împărtăşesc şi acum sintagma „Well, you’ve done it again” ca pont pentru situaţia în care un prieten actor te întreabă ce părere am despre un spectacol nu tocmai reuşit în care joacă. Iubitul meu a auzit-o de câteva ori. Dincolo de orice glumă, însă, încerc să transmit mai departe cu fidelitate lecţia de generozitate primită de la el.

Şi îmi permit să adaug ca într-o ladă de zestre, ca pe obiecte de preţ, şi alte exemple din aceeaşi familie nobilă a generozităţii: doamna Ludmila Patlanjoglu şi domnul Emil Boroghină. Până acum nu am avut niciodată prilejul de a-i mulţumi public, pe-ndelete, doamnei profesor pentru purtarea de grijă şi încrederea pe care nimeni nu a mai avut-o aşa în mine. Şi nu doar declarativ, ci câteodată chiar împotriva voinţei mele care se încăpăţâna – pentru că ştim cu toţii cum copiii nu sunt doar curioşi, ci şi obraznici, uneori – se încăpăţâna, aşadar, să se grăbească, să se supere şi să fie în pragul de a depune armele prematur. Vă mulţumesc, doamna profesor, pentru că m-aţi făcut să ajung mai aproape de ceea ce sunt şi încă nu am devenit şi m-aţi ţinut de mână pe drumul cel bun! Aşa cum aţi făcut cu mulţi norocoşi studenţi ai dumneavoastră!

Iar domnul Emil Boroghină este omul de la care am simţit întotdeauna ce înseamnă a iubi necondiţionat. De la primul salut, în foyerul teatrului am avut impresioa că noi, studenţii de anul I de acum 16 ani, suntem la fel de importanţi în festival precum marii regizori şi invitaţii de marcă la care ne uitam cu ochii mari. Şi aşa a fost an de an. Nu ştiu dacă domnul Boroghină ştie să şi refuze – nouă de-a dat impresia că poate orice, că e un Prospero din acest oraş al perfectului simplu şi are un suflet mare tocmai pentru că iubeşte atât de simplu – adică perfect.

Am să vă rog să îmi permiteţi să vă mai fac o ultimă mărturisire sinceră; despre credinţa mea în profesie. Am avut îndrăzneala de a vorbi a vă vorbi astăzi pentru a împărtăşi în mijlocul acestei familii întru profesie menirea pentru care cu smerenie cred că criticul de teatru mai poate rămâne relevant în aceste nisipuri mişcătoare din nanoparticule şi globule roşii ale istoriei. Timp nu mai avem – aproape deloc. Cea mai de preţ resursă a noastră o cheltuim haotic şi ne risipim aproape pe gratis în conturile platformelor virtuale care monetizează vieţile noastre ce se scurg în sclavia ecranelor. Teatrul rămâne un safe space al timpului nostru sufletesc. Iar în ecosistemul acesta fragil e nevoie nu de judecători, nu de autorităţi care să dea verdicte exhaustive, dar nici de panouri publicitare care să mângâie pe creştet bunele intenţii de calitate relativă sau să povestească sfătos acţiunea pe scurt. E nevoie mai degrabă de ghizi, de călăuze. Acele minţi agere, atente la pericole, gata să apere, gata să se sacrifice la nevoie, care să ocrotească, dar şi să lupte la nevoie, pentru binele celui pe care îl însoţesc.

E nevoie de critici super-eroi care să ştie când să pună mantia colorată şi să zboare purtând în braţe un creator sau un spectacol, dar şi mantia neagră de anti-erou atunci când teatrul devine un Gotham city al păcatelor artistice. Aşa cum va fi mereu nevoie de poveşti spuse de teatru, cred că e nevoie şi de critici-modele; nu doar de erudiţie şi prestanţă intelectuală, dar şi cu o statură impozantă a umanităţii lor. Critici care să iubească teatrul neobosit şi care să aibă curajul de a fi sinceri – asta cred eu şi, cu iubire şi credinţă – sper să pot transmite binele din aceste gânduri celor cărora am bucuria de a-i avea studenţi. Cei de la şi alături de care învăţ în continuare, în care am încredere şi cărora le mulţumesc pentru speranţa pe care o primesc în binele, frumosul şi adevărul teatrului de mâine.

„Foxfinder” – Prinde vulpea la Teatrul Excelsior!

Ne plac distopiile. E ceva reconfortant în recunoaşterea tarelor societăţii reale în lumile imaginare supuse unor legi absurde. E, cumva, mai lesne de empatizat cu personajele nedreptăţite în universuri paralele asemănătoare, dar nu identice, cu originalul; suntem şi nu suntem noi cei ostracizaţi de voinţe autoritare ce dictează reguli aberante în numele unor idealuri totalitare. Lupa e mai clară, parcă, dublată de o convenţie ficţională. Viaţa noastră a devenit scenariu numai bun pentru o distopie cu potenţial pentru platformele cu seriale de succes. Avem, nevoie, însă, de poveste pentru a ne recunoaşte cu sufletul mai uşor.

Spectacolul „Foxfinder” de Dawn King, montat de Cristi Juncu la Teatrul Excelsior este un thriller în care lumea ameninţată de umbra vulpilor vrăjmaşe e controlată de foxfinder-ii care veghează la binele comun, menţinând constant sentimentul de frică. Analogia cu istoria recentă e cât se poate de limpede, uşor de urmărit, metafora vulpii viclene pe care nimeni nu a mai văzut-o demult, dar care sperie, încă, e uşor de descifrat, iar consecinţele vieţii oprimate de exponenţi fanatici ai unei doctrine restictive sunt speculate artistic într-un scenariu scris cu toate calităţile pentru o montare care să pnă în valoare potenţialul interpretativ al distribuţiei.

Alegerea lui Cristi Juncu de a dubla parcursul efectiv al acţiunii cu inserturi de songuri explicative, cu tentă umoristică supra-solicită deloc necesar structura. Povestea în sine e suficientă pentru a stabili atmosfera şi a transmite un mesaj clar despre pericolul concret al puterii opresive în numele unui duşman fictiv. Intermezzourile acompaniate de muzica obsedant-obositoare compusă de Cristina Juncu, în care decorul e rotit din nou şi din nou fără o necesitate scenică reală, devin previzibile şi prelungesc inutil suspansul. Contrapunctul comic ce pare a fi fost în intenţia acestei propuneri regizorale e redundant; e conţinut deja în jocul actorilor, iar supapele de răstimp grefate pe parcursul acţiunii nu fac altceva decât să dilueze intensitatea ritmului şi să truncheze fluenţa spectacolului. Ilaritatea şi cadenţa acestor inserturi abundente cantitativ amestecă un sentiment stânjenitor în receptarea spectacolului. Refrenul simplist şi cele câteva acorduri cântate acapella de cei trei foxfinder-i în pelerine galbene, observatori şi martori cu prezenţă ameninţătoare se uzează rapid şi devin frâna unui spectacol ce nu pare a fi avut nevoie de acest adaos.

Un alt element ostantativ şi prea puţin util e fântâna masivă din stânga scenei – o construcţie complexă care stârneşte aşteptări ce nu vor fi niciodată împlinite. Structura nu e folosită decât pentru efectul sonor al picăturilor de ploaie şi atât. Odată introdus un element vizual atât de impactant, ce nu e integrat util în acţiune, acel spaţiul devine un adaos greoi care deviază inutil atenţia. Acelaşi efort exagerat se regăseşte şi în schimbarea spaţiilor de joc, ce ar fi putut fi cu uşurinţă gestionată în cadrul decorului propus fără a fi nevoie de intervenţii atât de elaborate.

Motivul pentru care „Foxfinder” este, însă, un spectacol reuşit, care menţine constantă atenţia şi curiozitatea spectatorilor, ca o miniserie Netflix de succes, se regăseşte în construcţia curată şi consistentă a relaţiilor de joc. Planul de suprafaţă al interacţiunii dintre personaje se întrepătrunde armonios cu intenţiile interioare vizibile, intuite, dar conţinute cu o intensitate deloc demonstrativă de cele mai multe ori. Jocul dublu devine un angrenaj performant care menţine suspansul şi degajă o emoţie viscerală, susţinută şi de satisfacţia anticipativă a receptării. Ai constant motive să anticipezi ce urmează să se întâmple, să dezvolţi propria teorie despre deznodământ şi o confrunţi apoi cu rezolvarea concretă. E stimulant şi antrenant să participi intelectual şi afectiv la un spectacol care te implică activ.

Actorii contribuie abundent la reuşita spectacolului, articulându-şi rolurile cu o abundenţă detaliată de nuanţe care alcătuiesc această interacţiune ce presupune suspiciune, reprimare şi o doză incitantă de mister. Bogdan Nechifor (Samuel Covey) construieşte o compoziţie în care elaborează o formă expresivă, dar insuficient speculată de o motivare a gândului interior. E puternic şi intens în expresie, însă nu reuşeşte să găsească acordul fin între şirul gândurilor interioare şi tehnica sa, iar autenticitatea interpretării rămne într-o zonă incertă. Dan Pughineanu (William Bloor) menţine până la final echilibrul între aparenţele controlate de fanatismul indus şi dorinţele sugrumate, erumpente spectaculos la final. Nesiguranţa sa dublată de aerul oficial al funcţiei şi statutului, lipsa de experienţă în relaţiile interumane, ambiţia şi devotamentul, nevoia de a-şi exercita autoritatea, stângăciile şi auto-controlul destructiv sunt integrate într-un parcurs scenic bogat, cu multe articulaţii şi o dedublare a intenţiilor camuflate atât cât să poată fi intuite. Dana Marineci (Judith Covey) are o prezenţă scenică în care amestecă vulnerabillitatea, sensibilitatea, trauma reprimată şi o forţă vitală de supravieţuire instinctivă – toate amalgamate într-o interpretare lucidă, consistentă, cu accente de emoţie autentică. Sinceritatea sa scenică e motorul care turează optim relaţiile cu partenerii şi menţine o autenticitate a situaţiilor de joc. Oana Predescu (Sarah Box) aduce strălucire unui personaj secundar care polarizează atenţia cu fiecare apariţie. Accentele comice pe care le interpretează în plin, fără a pica nicio clipă în capcana formei exagerate neacoperite de motivaţie şi susţinere interioară, sunt adevăratul contrapunct de care spectacolul avea nevoie. Tragi-comedia pe care o stăpâneşte impecabil cu o voinţă dublată de expresivitate e cel mai performant palier.

„Foxfinder” este un spectacol-poveste care vorbeşte în metafore simple despre frica noastră de ameninţări fabricate pentru a ne controla. Un căutător de vulpi soseşte la o fermă care nu mai dă randament pentru a face un raport asupra productivităţii şi descoperă drama din viaţa reală a unei familii care şi-a pierdut copilul. Realitatea recognoscibilă se îmbină cu distopia lumii ameninţate de vulpile viclene decretate duşman suprem, iar hăţişul de frici devine o spirală palpitantă către un climax paroxistic. E incitant şi satisfăcător aceast slalom printre adevăruri şi metafore, care vorbeşte pe limba împătimiţilor de binge watching ai categoriei Sf/Fantasy.

Teatrul Excelsior Bucureşti

Foxfinder

de Dawn King

Traducerea Bogdan Budeş

DISTRIBUȚIA

William Bloor DAN PUGHINEANU

Samuel Covey BOGDAN NECHIFOR

Judith Covey DANA MARINECI

Sarah Box OANA PREDESCU

Foxfinder VISARION UDATU

Foxfinder IULIAN SFIRCEA

Foxfinder ANDREI IONESCU

ECHIPA DE CREAȚIE

Regia CRISTI JUNCU

Scenografia COSMIN ARDELEANU

Muzica originală CRISTINA JUNCU

Lighting design TRAIAN MARIN

Producător delegat CAMELIA MOROIANU

Photocredit: COSMIN ARDELEANU

„O noapte furtunoasă”, sângeroasă şi confuză

Timpul – acest mister seducător! Cea mai fascinantă dintre convenţii, această dimensiune care ne împlineşte sensul rămâne intangibilă muritorilor săi supuşi indiferent de cât de sofisticaţi ar fi devenit. De neîmblânzit, de necucerit pe de-antregul pentru nicio minte sclipitoare, încă, îşi vede tacticos de legile sale pe care ne-am dori a le putea influenţa; măcar puţin. Trecutul, prezentul şi viitorul stau laolaltă, plaite în faldurile acestei ţesături de amintiri, clipe şi vise pe care încercăm să le ordonăm civilizat în cadrane şi cifre pentru a le putea stăpâni. Suntem, totuşi, departe de a fi suficient de subtili pentru a putea cuprinde enigma în toată frumuseţea ei.

Spectacolul „O noapte furtunoasă” montat de Andrei Huţuleac la Teatrul de Comedie încearcă să se joace isteţ cu timpul şi istoria. Trecutul şi prezentul sunt materializate concret şi amalgamate într-o convenţie care încearcă să uniformizeze percepţia despre ce a fost, ce este şi ce continuă să fie. Structura ambiţioasă amestecă timpul acţiunii într-un malaxor scenic destul de rudimentar nu reuşeşte să capete claritatea necesară unui parcurs coerent. Se întrezăreşte intenţia de a concilia contemporaneitatea perpetuu citată a lui Caragiale cu limbajul fixat în epoca originară. Iar rezultatul acestei pretenţioase încercări rămâne la stadiul de propunere alambicată ce nu şi-a găsit forma deplină a expresiei estetice.

Personajele spun cuvintele de la 1879, cu toate arhaismele şi jargonul specific, dar ritmul discursului lor este contemporan. Mundirele, săbiile, fireturile, favoriţii stufoşi, rochiie ample şi jobenul coexistă cu navetele de bere şi jaluzelele din plastic, rucsacul de la Glovo şi microfonul cu boxă de karaoke. Nu există nicio indicaţie de cod, nicio explicaţie care să estompeze contrarierea în faţa acestor semne clare ale unor asocieri bizare. Timpul amestecat rămâne o variabilă arbitrară, confuzantă, ce pare a fi o invenţie regizorală interesantă în faza de proiect, dar nerezolvată scenic.

Intenţia de a miza totul pe vulgaritatea şi violenţa conţinute de lumea mahalalei evocate de text este speculată până la crispare. Bărbaţii brutali şi nervoşi abuzează de cei slabi şi de femeile ţinute ostatice aproape la propriu. Cântecele cu versuri obscene acompaniază bătăile brutale şi însângerate, sexul anost şi tonul constant răstit. E intensă şi dură viaţa acestei binale obscure în care o voinţă rudimentară a unui stăpân dement comandă inclusiv torturi crispante. Comedia de situaţie e combinată cu note de thriller şi accente de gore. Pe lângă abuz fizic şi verbal, există şi acţiuni extreme din sfera scabrosului care deraiază şi mai mult atenţia către reacţii crispante.

În această derută temporală, personajele interacţionează în limitele relaţiilor standardizate din piesă. Au în comun acelaşi paroxism al reacţiilor, cheia de joc e unitară, iar ritmul nu oboseşte până la final. Actorii intră într-o vrie comună şi păstrează o intensitate controlată a întregului parcurs. Sorin Miron (Jupân Dumitrache) povesteşte îndârjit istoria de la Union şi creionează în tuşe de forţă portretul robot al abuzatorului sadic. Silviu Debu (Chiriac) are un calm cinic în toată vria generală şi domină detaşat situaţiile scenice. Smaranda Caragea (Veta) controlează ponderat doza de isterie şi erotism a personajului său şi inserează contrapuncte comice care funcţionează optim. Andreea Alexandrescu (Ziţa) rămâne la un stereotip de interpretare superficial şi derapează strident în tonuri acute. Ştefan Voicu (Spiridon) îşi rostogoleşte energic monologul şi e prea atent la forma intonaţiei pentru a mai avea loc şi de nuanţe de gând sau detalii relevante. Dan Rădulescu (Rică Venturiano) realizează o compoziţie ludică, plină de haz, articulată şi devine centrul de interes al spectacolului.

E curajos şi inedit acest spectacol care încearcă să reorganizeze materialul dramatic într-o convenţie proaspătă şi relevantă. Pare potrivită această abrutizare a universului caragialenesc pe calapodul ghetoului guvernat de forţă brută, ameninţat de pedepse ce mutilează. Amestecul timpurilor însă, convenţia neclară, exagerările şi finalul adăugat de dragul şocului nu funcţionează suficient de convingător în acest univers incert. Containerul în care Veta e suspendată, ca prinţesa din turn, păzită de cei doi cerberi însetaţi de sânge nu are nicio legătură cu obiectele desperecheate din jurul lui. Maidanul luminat de lanterne e, totodată, salon şi antreu şi curte interioară, iar confuzia persistă fără a fi explicată până la final.

„O noapte furtunoasă” în regia lui Andrei Huţuleac nu face saltul de la intenţii originale spre o împlinire spectaculară consistentă. E confuzantă această lume în degringoladă în care timpurile glisează fără motiv şi doar violenţa strigată rămâne punctul fix în jurul căreia totul e permis. De dragul unei mirări continue, de efect, se pierde coerenţa, iar povestea nu are timp să devină mai mult decât pretextul câtorva scene cu rezolvări inedite. Vulgaritatea e citată, brutalitatea extremă, iar comedia aleatorie. La final, singura certitudine rămâne confuzia.

Teatrul de Comedie

O noapte furtunoasă

de I.L. Caragiale

regia Andrei Huțuleac

scenografia Maria Nicola

muzica originală Cezar Antal

lighting design Lucian Moga

Distribuţie:

Sorin Miron Jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea

Angel Popescu Nae Ipingescu

Silviu Debu Chiriac

Smaranda Caragea Veta

Andreea Alexandrescu Zița

Dan Rădulescu Rică Venturiano

Ștefan Voicu/ Rareș Ularu Spiridon

Fotografii Anastasia Atanasoska