d'E-pîn-geac

Nu vorbim despre „Tabu”

Teatrul este confortabil din stalul de Național, cu caietul program la subțioară și paltonul lăsat la garderobă. Indiferent de cât de teribile sunt cele de pe scenă, sunt poleite astfel încât să nu muște prea mult din subiecte controversate, din realități prea dure, din părțile din societatea noastră care deja sângerează. Nu se vorbește despre sărăcie decât cu afectarea prețioasă a Ranevskaiei. Ori, în spațiul cultural românesc, poate ar fi cazul să se mai vorbească și despre sărăcie & anexele ei: nu cu compasiune închipuită, nu în speculații aristocratice, nu din milă detașată, ci drept realitatea care ne înconjoară.

Și înainte să fac parafraza unor truisme brechtiene până la capăt, este loc sub reflector și pentru teatrul independent, și pentru teatrul de stat. Și pentru teatrul politic sau social, și pentru teatrul burghez. Însă atât de incisivă și de șocantă este întâlnirea dintre planul artistic și strada (în cele mai crude sensuri) din spectacolul „Tabu” de la Centrul de Teatru Educațional Replika, încât semnalează câtă nevoie este de mai multe conversații despre aspectele pe care noi, ca societate, le ascundem sub preș. Conversații adevărate, nu doar enunțări perimate și umflate.

Montarea cochetează fragmentar cu caricatura, în sensul în care umorul își dă coate cu brutalitatea realității. Chiar dacă există momente în care merge spre gros, distincția dintre parodie și ceea ce se întâmplă la Replika o face respectul pentru grotescul situației exact așa cum este, fără zahăr și fără a fugi de urâțenia adevărului. Pentru că „Tabu” nu accentuează în mod derizoriu părțile neîndulcite ale poveștii, dar și pentru că nu se jenează să le confirme și să și le asume acolo unde este cazul, ajunge la un nivel de adevăr situațional cu un dramatism pe care numai realitatea îl poate genera.

Se pornește de la un text foarte atent îmbinat cu viața documentată, întrebuințând mult umor (la care nu îți vine să râzi) în directă juxtapunere cu și mai multă tragedie (care te lasă perplexă). Fără a exotiza subiectul vieții de lucrătoare sexuală, punerea în scenă oferă o privire de ansamblu care realmente deschide ochi, informează, îngrozește și (de ce nu?) satisface curiozități nearticulate.

În lumina unei topici atât de puternice, performanța și valoarea artistică sunt dificil de cuantificat, dar, chiar și umbrite, ingeniozitatea și puterea de esențializare (atât la nivel actoricesc, cât și de story-telling) sunt atuuri evidente. Mai mult, echipa tratează cu mult curaj și cu toate punctele pe i viețile pe care protagonistele spectacolului au mult curaj să le trăiască. Categoric, toate acestea sunt integrate, în mod familiar, într-o structură pe care o recunoști, după o rețetă necesară întrebuințată adesea de Replika; inclusiv virgulele sunt, în mod evident, ale lor.

La foarte puțin timp de la începutul „Tabu”, stinghereala venită din audiția ușor stângace de manele la difuzorul unui telefon este înlocuită de un sentiment dens, greu în piept și tăios. Ceea ce urmează este deopotrivă simplu și dureros de privit – din ușor, întrucât actorii fac performanța de a plonja în poveste aproape senin, cu asumare și cu candoare debordante.

„E cineva în sală care a spălat veceuri?” este adresarea actrițelor către un public privilegiat, care trăiește, pentru prima oară, rușinea de a răspunde „programator” sau „în publicitate” atunci când este întrebat din ce câștigă bani. Ca într-un TED Talk interactiv despre sex work, se creează un disconfort edificator, intenționat, care deschide aproape forțat mințile și robinetele de empatie ale audienței.

Ruxandra Maniu (Nicol) dă suflu unui personaj complex și recognoscibil, fără a-și limita partitura la profesia disputată. Chiar dacă prostituția rămâne subiectul central, abordat cu așezare în ochi, cu o tocire a rușinii și un firesc al resemnării, la fel de caracteristice și de atent conturate sunt și lucrurile simple și familiale, de mamă certăreață și dezamăgită de o notă proastă a celui mic. A doua protagonistă, Zita Moldovan (Gianina), se arată pisicită, vulnerabilă și zâmbitoare în ciuda greutăților, dublând acestea cu asumare și mândrie. Dezinvoltura îi este căptușită de atenția pentru detaliul semnificativ, pe care îl presară și cu premeditare, și cu spontaneitate pe tot parcursul spectacolului.

În ipostaza soțului lui Nicol, fost lucrător în construcții accidentat, Alexandru Fifea se arată real transfigurat, pornindu-și compoziția de la vorbirea și privirea personajului, elemente distincte și fine de caracterizare. Alternativ, Alexandru Potocean (Soțul Gianinei, taximetrist la plan) joacă ușor gros, dar dezinvolt și șarmant, completând un peisaj imperfect, dar lipsit de vulgaritate tocmai prin angajare și seriozitate.

O palmă peste față, fără fundal sonor și fără loc pentru înflorituri, producția Replika nu mizează nici pe ornamente scenografice, având ca unic detaliu semnificativ treninguri overalls purtate de cei doi actori. Mimând atât ideea de costum din latex, cât și sacii pentru cadavre, contribuie la simplitatea și la caracterul tranșant al „Tabu”. Se mai folosește și un telefon conectat la ecranul din spatele scenei. Filtrele de pe Snapchat și pozele jucăușe de cuplu, din timpul liber al celor două lucrătoare sexuale, constituie adevărate chei de înțelegere ale unor tipologii adevărate, pe care ne facem că nu le știm și nu le vedem. Este ceva profund înduioșător în a se fotografia, în glumă, cu capul unui animal, sau în a se filma dansând pe manele – poate umanitatea și ludicul, poate ancorarea în momentul prezent.

„Tabu” vorbește cu voce răspicată despre conjuncturi nefericite, despre ghinion, tinereți irosite, nesiguranță, lipsă de securitate, dar și despre o continuă stare de alertă, și pericolele care le pândesc pe lucrătoarele sexuale la fiecare colț. Prezintă, nestingherit și în deplinătate, prostituate care sunt și maneliste, și mame, și bucătărese, și consilieri emoționali neoficiali. Mai mult, privește în ochi o industrie fără lege și brutală, și îi descrie dedesubturile fără perdea, dar și fără prejudecată, într-un melanj de situații care declanșează fight or flight-uri chiar și în spectatori.

Spectacolul este relatarea atentă a mai multe puncte de fierbere, care expun regulile nespuse ale unui subiect tabu (din comoditatea altora/ a noastră) și etalează un instinct de supraviețuire întins la maxim. Simultan, vorbește despre oameni care sunt normali, și, în același timp, care tânjesc după normalitate, prinși într-o realitate disfuncțională care, totuși, ne aparține tuturor. Face apel la compromisurile care provin fie din foame, fie din cele mai bune sentimente: din iubire pentru copii, din dorința de a le oferi o viață mai bună, din dorința de independență. Și, în sfârșit, baletează între liniile subțiri ale demnității și ale abuzului, ale geloziei și ale sărăciei, ale iubirii și sexului, cu ascuțime și îndrăzneală necenzurată.

Centrul de Teatru Educațional Replika

Tabu

Echipa: Paul Dunca/ Paula Dunker, Alexandru Fifea, Alice Monica Marinescu, Ruxandra Maniu, Zita Moldovan, Cristina Oprea, Alexandru Potocean, David Schwartz, Marian Ursan, Iulia Vaida

O producție a Asociației CARUSEL în parteneriat cu Stagiunea de Teatru Politic.

Proiect finanțat prin Granturile SEE 2014 – 2021 în cadrul Programului RO-CULTURA.

„Visul” frumos de a nu mai fi abuzat

Abuz! O problemă ce vine de demult, care abia de curând a început să fie luată în serios şi, poate, pe viitor soluţionarea ei va scuti de ore de terapie absolvenţi de şcoli înalte. Abuz! Strigă acum cu voci sigure studenţi care nu se simt în siguranţă în prezenţa profesorilor aflaţi în poziţii de putere pe care nici măcar nu le-ar fi trecut prin minte că le folosesc abuziv. Un comportament perpetuu neconform trăit pe propria piele şi preluat natural ca o moştenire nobilă – nu e doar un subiect pentru o nouă pvestire sau ştire; e o realitate sistemică pe care ani la rând ne-am asumat-o vinovaţi.

Spectacolul „Visul” de Alexa Băcanu, regizat de Alexandru Muşoiu la Reactor de creţie şi experiment din Cluj-Napoca e un musical din cadrul proiectului „Zonă de siguranță”, ce are ca scop declarat cercetarea „abuzurillor de putere ce pot apărea în mediul universitar, în special în cadrul facultăților cu profil artistic”. Poate părea un gest curios privit din afara fenomenului; poate părea chiar lipsă de solidaritate sau nerecunoştinţă sau rebeliune sau, sau, sau. De fapt, e cât se poate de necesar ca cei care ieri au tăcut cu frică, necunoscându-şi drepturile, sau temându-se pentru viitorul lor profesional, să devină interfaţa de expresie artistică ce susţine această schimbare de paradigmă obligatorie.

Calitatea demersului documentar ce a precedat producţia spectacolului, mărturiile celor care şi-au povestit experienţele deloc confortabile, unele chiar traumatizante, din timpul studenţiei, alcătuiesc un punct de plecare foarte solid pentru scenariu. Mult rafinate şi filtrate prin necesitatea scenică în cadrul structurii dramatice foarte stricte pe care o presupune genul musical, vorbele stereotip spuse de personajul profesorului abuzator sună la fel de paradoxal precum în sala de curs. Doru Taloş compune foarte atent acest joc dublu al bunelor intenţii inocente ce se manifestă destructiv. Ce spune e aberant, dar gândul din spate e venit din cea mai sinceră încredere într-o metodă pedagogică preluată de ani şi ani, de la maestru la ucenic. Are multă carismă, o energie seducătoare a unui „apostol al adevărului scenic”, brutalitatea unui sergent care îşi face datoria având doar certitudini şi prea puţine îndoieli; e într-un echilibru stabil în tragi-comedia acestei poziţii incerte de bully blând care schilodeşte destine cu cele mai bune intenţii.

Partitura alcătuită din songuri semnate de zece compozitori e inegală ca muzicalitate; unele songuri nu duc, neapărat, povestea mai departe, şi încardă excesiv durata de două ore şi douăzeci de minute a spectacolului. Momente de respiro precum „Noapte din vis” sau „Noaptea e momentul meu” sunt insuficient exploatate pentru a crea distanţa de cădere necesară anticipativ pentru scenele de forţă ce le succed. Diluarea spectacolului prin această slăbiciune de a nu tăia scenele redundante e, poate, singura piedică pe care Alexandru Muşoiu a pus-o în construcţia sa. Ritmul pe care l-a alternat foarte abil, felul în care ajungi să cunoşti esenţialul despre fiecare personaj, să empatizezi aproape instant cu problemele fiecăruia, relaţiile foarte limpezi pe care le articulează simplu şi eficient, modul foarte fluent în care scenele decurg şi se îmbină, rezolvările ponderate cu umor, imaginile mistice simbol pe care le caricaturizează păstrând o măsură a decenţei, în limitele necesităţii scenice, întreg parcursul pe care îl concepe pentru acest manifest foarte pertinent şi bine susţinut artistic e un construct solid care nu rămâne doar încă un semnal de alarmă.

Posibilităţile de interpretare ale interpreţilor diferă din punct de vedere muzical. E frustrant ca un moment climatic precum songul „Corpul meu nu e al meu” să fie poticnit de prea multe note false, ratate de către Emőke Pál. Pe de altă parte, mesajul e livrat cel mai limpede atunci când melodicitatea din „Culisele” reuşeşte să transforme refrenul într-un şlagăr cântat cu emoţie personală de către Radu Dogaru, la fel cum a interpretat şi monologul în crescendo, într-un mix de disperare, ruşine, spaimă şi furie, copleşit de vină şi neputinţă în faţa anormalului devenit normal.

„Visul” are mult haz, are intermezzo-uri comice şi sensibile pe care Adonis Tanţa le dozează cu mult umor şi o naturaleţe blajină. Tot el e răspunzător şi de cel mai emoţionant moment din spectacol; o scenă a unei pierderi prin care trecem cu toţii, la care ne raportăm foarte intim şi empatizăm instantaneu. Toboganul de situaţii ce par foarte prietenoase, simpatice, chiar, pentru a se transforma apoi în episoade absurde, violente sau umilitoare e genstionat cu multă măsură şi poartă o expresie artistică cagulată în jurul unui mesaj integrat.

Abuzurile există demult în mediul universitar. Generaţii la rând au învăţat ce înseamnă compromisul şi au devenit, la rândul lor, continuatori ai aceloraşi metode prea puţin etice. A fi sau a nu fi normal – aceasta e întrebarea în mediul academic cu profil artistic. Şi, ce înseamnă, în fond, normalitatea, cine o judecă şi, mai ales, cui foloseşte?

Reactor de creţe şi experiment, Cluj-Napoca

Visul

Text: Alexa Băcanu

Regia: Dragoș Alexandru Mușoiu

Scenografia: Mihai Păcurar

Coregrafia: Sergiu Diță

Pregătire muzicală: Adonis Tanța

Muzica: Max Anchidin („Fugi sau te luptă” și „Normal”), Renata Burcă („Cum am ajuns aici” și Cocoșii negri”), Magor Bocsárdi („Cineva trebuie s-o facă”), Csaba Boros („Noaptea din vis”), Tibor Cári („Marele oraș” și „Suntem o familie”), Radu Dogaru („Serenadele” și „Culisele”), Ada Milea („Zvonurile”), Adrian Piciorea („Noaptea e momentul meu”), Corina Sucarov („Nu e personal”), Peter Visky („Copiii noștri/Iată-ne ajunși aici”), Compozitor anonim („Corpul meu nu e al meu”)

Distribuția: Maialgesa Dat, Călin Deneș, Radu Dogaru, Christian Har, Ana Maria Marin, Duncan McKee, Victor Muntean, Emőke Pál, Ana Rednic, Oana Rotaru, Paula Seichei, Doru Taloș, Adonis Tanța.

Sunet și lumini: Cătălin Filip

Sonorizare: Radu Boancă

Foto și video afiș: Vivien Miron-Vilidár

Photocredit: Vlad Braga

„Chapter Two”: Despre frică și iubire cu lacrimi și mult umor

Unele povești sunt pur și simplu povești, iar altele sunt ceva mai mult de atât. De ce spunem că „viața bate filmul”? Poate pentru că în viață nu ai parte de un singur gen – comedie sau dramă; SF sau documentar. Ai câte puțin din toate. Până și cel mai trist om din lumea asta a zâmbit cel puțin odată la o ființă gingașă ori a râs la o glumă banală. Iar pentru ca filmul, ori hai să-i spunem povestea din film, să fie cât mai aproape de oameni, trebuie să fie cât mai aproape de viață și de întâmplări reale, sincere – pe cât posibil de umane.

Despre viață, în toată anatomia ei, este vorba și în spectacolul „Chapter Two”, realizat de Asociația Sirius Art, regizat de Vlad Trifaș, jucat de Șerban Gomoi, Ela Prodan, Dana Marienci și Cosmin Teodor Pană. Cu umor de calitate, deloc forțat prin alte tehnici de a-l stârni, dar și cu emoție care nici nu te forțează să-ți scoți batista, dar nici nu te lasă nepăsător, spectacolul „Chapter Two” realizat după textul scris de Neil Simon, te invită în două mici apartamente, la o poveste despre frica de a iubi și bucuria de-a o face, totuși, din nou.

În spațiul mic, intim al celor două apartamente construite în oglindă, un scriitor marcat de o suferință și o actriță bucuroasă de scăparea unei suferințe, trăiesc în liniște, frica de a începe un nou capitol. Vlad Trifaș, cu ajutorul celor patru actori, construiesc și deconstruiesc zidurile relației dintre cei doi, fără a utiliza o scenotehnică specială, ci, una umană. Trei acorduri de pian, un gând, o stare, o glumă și o lacrimă la momentul potrivit sunt mai reale și necesare omului decât, poate, orice scenografie conceptuală ori decor cubist (nu că ar fi o problemă pentru alte spectacole, dar aici simplitate și jocului actorului pe scenă sunt cheia în care spectacolul a fost scris). Iar acest lucru nu este doar o soluție pentru a diminua costurile unei producții mai mari, ci, sunt gândite și create pentru a fi simple și bazate pe relația dintre un actor și alt actor, poveste și adevăr.

Din acest motiv, actorii din spectacol nu au cum să treacă neremarcați pentru seriozitatea și plăcerea de a fi pe scenă și a spune această poveste oamenilor din sală. Șerban Gomoi, în rolul scriitorului văduv, George Schneider, reușește, cu puțin efort, să te țină atent și de-a dreptul captivat de această poveste, de acest personaj relativ ciudat, care suferă pentru că iubește din nou, care nu poate fi trist pentru că e fericit și care e trist, pentru că este fericit. Un personaj complex, care jucat de Șerban Gomoi atât de curat și simplu, fără șarm-uri false cu zâmbet în colțuri gurii – jucat onest, este cel mai mare câștig pe care îl are spectacolul. Desigur, vin în completare și restul personajelor, actori, dar Șerban Gomoi este cel care ridică spectacolul la nivelul la care orice spectacol de teatru ar trebui să fie.

De cealaltă parte a scenei, în același tip de apartament – cochet, dar pustiu, Jennie Malone, interpretată de Ela Prodan, încearcă să se regăsească pe ea, prin aceeași metodă pe care și George ar dori să o practice, și anume, să stea departe de alți oameni. Ela, cu seriozitate, dar și cu gingășie, îi oferă personajului său toate armele cu are trebui să lupte unui om atât de complicat cum este George Schneider. Împreună, cei doi actori, Șerban și Ela, creează un cuplu scenic perfect echilibrat, așa cum ar trebui să fie.

În alte apartamente mici, dar nelipsite de frici, Leo și Faye, interpretați de Cosmin Teodor Pană și Dana Marineci, reconstruiesc imagina cuplurilor frânte și nefericite cu foarte mult umor, dezinvoltură și carismă. Cosmin, în imaginea sa de om serios cu multă treabă și doritor de noutate și aventuri, nu-și lasă personajul doar cu această caracteristică, ci, îi adaugă și grija, îngrijorarea, dar fără melodramă. Îi pasă, dar fără să ofere afecțiune fizică, ci o face prin gesturi mici. Dana Marineci, în aceeași notă de aparentă lipsă de suflet, plictisit și conservare a sentimentelor reale, ne prezintă personajul nefericitei Faye, fără să arate că ar fi nefericită. Un cuplu scenic tragi-comic atât împreună, cât și individuali în relație cu celelalte personaje.

Și pentru a fi spectacolul descris complet, ar trebui menționată și unitate care se simte din poziția de spectator, față de rezultatul final. Nu este un spectacol prin care regia poate fi descrisă mai importantă decât actoria, dar nici actoria mai importantă decât regia. Cred că este un spectacol egal cu sine însuși, în care se simte o muncă în echipă, atât de necesară scenei. Pe lângă poveste, actori, umor, emoție și empatie, spectacolul „Chapter Two” este despre bucuria de a face un spectacol, a-l face bine, a-l juca și a te bucura de el din nou, împreună cu spectatorii.

Asociaţia Sirius Art

𝐂𝐡𝐚𝐩𝐭𝐞𝐫 𝐓𝐰𝐨
de Neil Simon

Regia și muzica originală: Vlad Trifaş
Traducerea: Bogdan Budeş

Distribuția:
George Schneider – Şerban Gomoi
Jennie Malone – Ela Prodan
Faye – Dana Marineci
Leo – Cosmin Teodor Pană

Proiect finanțat din fonduri nerambursabile de la bugetul local al Sectorului 5 al Municipiului București prin Legea 350/2005 prin Centrul Cultural și de Tineret „Ștefan Iordache”.

Găzduit de 𝐮𝐧𝐭𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮

„Maşinăria. Musicalul” în care muzica nu cântă

Despre marile opere ştim, şi suntem de acord, că traversează epoci, timuri şi mode. Adevăruri umane general valabile de mii şi mii de ani, aceele fibre dense de frământări moral-sentimentale, „plămada viselor” arhetipale ce ne devin realitate comună – din acest inventar select se procură ideile ce nasc produse premium pe rafturile cultural-artistice. Dilemele complicate şi emoţiile antagonice vor fi oricând o bornă justă în orice parcurs dramatic. Dar nu orice operă care îşi propune să rămână relevantă peste veac şi reuşeşte asta. De cele mai multe ori, tocmai creaţiile dedicate prezentului imediat s-au dovedit a fi perene. Iar forţarea genialităţii şi extinderea unui termen de valabilitate peste durata conţinutului nu face decât să ducă în deizoriu faima, atâta câtă a fost, a originalului.

„Maşinăria. Musicalul” adaptarea lui Joshua Schmidt după piesa „Maşina de calcul” de Elmer Rice, montat la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti de Alexander Hausvater este o încercare opintită de augmentare a unui text datat. Încă de la premiera pe Broadway a musicalului în 2007, sonorităţile voit trunchiate, elitist-dizarmonice şi compilaţia de genuri într-un fragmentarium sonor deliberat distonal, nu recomandau revizitarea textului din 1923 ca pe revendicarea unei capodopere. Meritele de atunci ale unei piese vizionare bine scrise nu se mai regăsesc în musicalul de acum care mizează pe o noutate inexistentă, de fapt. Alegerea repertorială a acestui titlu la TNB este cu atât mai greu de înţeles cu cât partiturile muzicale stufoase şi alambicate au fost încredinţate unor actori care par departe de orice performanţă în registru vocal.

Pentru ca un spectacol să aibă şansa de a-şi atinge potenţialul, cinstit, cu bune intenţii, lucrând cu dedicare şi talent, e nevoie de alegeri limpezi; de la text la echipa de creaţie. Miza unei montări a unui scenariu anevoios, provocarea unui musical prea puţin muzical, nu poate în niciun caz funcţiona adăugând hazardul unei distribuţii în care aproape nimeni nu poate cânta. Vorbirea cantabilă a celor mai mulţi din distribuţie, notele false care le depăşesc cu mult pe cele atinse corect, aerul care se pierde pe finaluri de fraze, respiraţiile gâtuite, vocile care tremură la fiecare vers, sentimentul constant de efort şi disconfort al celor de pe scenă nu pot fi alegeri deliberate, ci greşeli elementare.

Spectacolul arată vizual sărăcăcios, cu elemente de decor asamblate, parcă, pe fugă, adunate desperecheat. Proiecţiile nu salvează impresia generală de ponosire, pentru că şi ele sunt la fel de neinspirate, necalitative şi excesive. Busturile de manechin care stau în cutii jumătate de spectacol nu îşi găsesc niciun folos real, nu înseamnă nimic; puteau la fel de bine să fie acolo televizoare, lămpi, ursuleţi de pluş sau nimic. Costumele neutre sunt în notă cu atmosfera pretinsă de text, însă halatele de îngeri cu veste înflorate adaugă încă un accent crispant şi urât estetic minusurilor acestui supliciu vizual-auditiv.

Defilarea formală a personajelor care aduc în scenă obiecte şi execută repetitiv gesturi-tic care deschide spectacolul e ineficientă şi imprecisă; lumea închistată în cifre, dezumanizată şi vidul sufletesc în care maşinile ameninţă extincţia umanităţii nu există decât la nivel declarativ. Nimic din înşiruirea stângace de mişcări cu ochii în gol nu e dublat de sens şi motivaţie altfel decât superficială. Actorii sunt executanţi – unii mai silitori, alţii mai delăsători – ai unor trasee ce doar umplu scena şi timpul, fără conotaţii reale, fără substrat, fără eleganţă, cu prea puţin creativitate, lăsând senzaţia de neputinţă prăfuită. Totul pare vechi, deja văzut, depăşit stilistic şi neconvingător.

Distribuţia numeroasă e pusă în slujba unui demers artistic falimentar. Dintre actorii de plan secund, se observă cu uşurinţă entuziasmul lui Burcea, seriozitatea lui Silviu Mircescu, exagerările de mimică ale Monicăi Davidescu şi imprecizia lui Silviu Biriş mascată de aceleaşi grimase. Florentina Ţilea (Daisy) are disponibilitatea sârguinţei care nu compensează, însă, minusurile evidente ale carenţelor sale vocale; oricât de bune ar fi intenţiile, oricât de sincer asumat personajul, songurile sunt compuse din note care de multe ori tremură şubred într-un recitativ-cântat aproximativ. Tomi Cristin (Şeful) umple pe jumătate o formă pe care nu o conţine, are o interpretare demonstrativă şi rămâne într-o zonă mediocră de expresie scenică.

Natalia Călin (Doamna Zero) încearcă să îşi folosească talentul pentru zona de comic pentru a creiona un caracter concudent personajului său; efectul comic se realizează doar parţial din cauza exceselor ce vor a compensa songurile ratate în totalitate, ce pot doar crispa civil, într-o manieră stridentă. Istvan Teglas (Shrdlu, Martor) e foarte implicat şi dedicat, corporalitatea sa e cea mai expresivă, intensitatea personajelor sale captează atenţia şi interesul, căptuşeşte cu emoţie şi gând partitura, însă nu e ferit de aceleaşi metehne vocale ce sugrumă performanţa. Ioan Andrei Ionescu (Domnul Zero) încearcă să creadă în personajul său. E singurul din scenă care conţine susţinut un gând bogat despre întregul film intrior al persnajului. Exprimă emoţiile acestui alienat, disperat şi descurajat, se miră de ce păţeşte şi de ce e capabil. Are o prezenţă carismatică, are mai multe posibilităţi vocale pe care le foloseşte cu măsură şi reuşeşte să salveze prin această intensitate motivată interpretarea sa.

„Maşinăria. Musicalul” e un spectacol în care muzia nu cântă. O poveste cu potenţial, care a făcut vogă acum un secol, reciclată pe cai mari nu e suficientă pentru a suplini lipsurile de imaginaţie şi creativitate ale epigonilor. Un compozitor neinspirat, o traducere superficială, o scenografie ternă, o coregrafie schematică, o regie prăfuită, şi actori nepregătiţi tehnic, neantrenaţi pentru acest gen spectacular – aşa arată afişul acestui eşec.

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti

în parteneriat cu Asociația CREAS

Mașinăria. Musicalul

după piesa Mașina de calcul de Elmer Rice

Traducere: Geanina Jinaru-Doboș

Muzica: Joshua Schmidt

Libretto: Jason Loewith și Joshua Schmidt

Regie: Alexander Hausvater

Regie muzicală: Alexandru Burcă

Conducător muzical: Mădălina Ene

Scenografie: Adina Mastalier

Asistent scenografie: Źarić Ina și Mihnea Zemba

Coregrafie: Florin Fieroiu

Asistent regie: Patricia Katona

Producţie muzicală: Vlad Vedeș

Pregătire muzicală: Mădălina Ene, Andreea Dobia

Lighting design: Bogdan Golumbeanu, Ion Vlașcu

Regia tehnică: Cristian Paraschivescu

Foto: Florin Ghioca

Distribuţie

Dl. Zero: Ioan Andrei Ionescu

Dna Zero: Natalia Călin/ Oana Berbec
Daisy: Florentina Ţilea/ Medeea Marinescu
Shrdlu, Martor A: Istvan Teglas/ Petre Ancuța
Șeful: Tomi Cristin

Dna Unu, Dna. Trei, Martor B, Mama: Monica Davidescu/ Iuliana Moise
Dl. Unu, Dl. Opt, Martor C: Petre Ancuța

Dna Doi, Dna Trei, Betty, Bucătăreasa, Martora D: Fulvia Folosea

Dl. Doi, Martor E: Silviu Biriş

Martor E, Polițist, Gardian: Silviu Mircescu

Martor G, Pastor, Călău: Mihai Munteniţă

Martor H: Daniel Burcea

„Dual, un performance despre prietenie” – bucătăria murdară a sufletelor noastre

Zona de confort e un loc priculos. Acolo unde îţi e cald şi convenţional, unde nu rişti mare lucru, îţi cunoşti bunele şi relele şi reiei rutina convenţiilor care te recomandă drept om bun. E comod să fii de treabă, să zâmbeşti politicos şi, bne-crescut, precum eşti, să mulţumeşti, să dai bună ziua şi să deschizi uşa de la lift vecinilor. Când simţi un ceva care nu e din lista de emoţii prestabilite ca fiind acceptabile te scuturi puţin şi îţi găseşti ceva de făcut până trece. Şi aşa rămâi bine-mersi în bula atoate protectoare de obiceiuri uniforme şi conforme.

„Dual, un performance despre prietenie” este o experienţă artistică îndrăzneaţă, care, cu siguranţă, te smulge din balamalele ruginite ale confortului. Conceptul semnat de Leta Popescu, Bogdan Spătaru şi Florin Fieroiu, inspirat din opera lui Erwin Wurm și a Csillei Klenyánszki, are îndrăzneala de a contesta sinceritatea prieteniei şi candoarea repunerii în dicuţie a limitelor comunicării profunde dintre cei care formează cercul cel mai strâns de încredere. Contextul e simplu: într-o bucătărie, trei persoane fac ceai şi clătite. Acţiunile fizice pe care le presupun aceste reţete devin declanşatorii unei coregrafii complexe, impulsionate de sentimente nerostite.

Cât de sincer eşti cu tine însuţi? Cât de sincer îţi permiţi să fii cu ceilalţi? Performanţa incontestabilă a acestui demers curajos e sinceritatea artistică şi vulnerabilitatea folosită drept canava pentru un tablou kinetic zguduitor de impactant. Cei trei performeri – George Albert Costea, Mihaela Velicu şi Vlad Udrescu – transformă paradoxal o înşiruire de acţiuni nu întocmai confortabil de receptat ca spectator-martor, cu o estetică mai degrabă deliberat respingătoare, într-un eseu despre frumuseţea sufletului împărtăşit cu cel căruia îi încredinţezi încrederea ta. Ceea ce ar trebui să fie revoltător, absurd, poate chiar dezgustător dacă ar fi povestit strict din punct de vedere al acţiunilor obiective, se transformă într-un ghem de trăiri pulsând a fragilitate, umanitate şi asumare artistică de cea mai înaltă puritate a calităţii.

Gustul clătitelor nu va mai fi niciodată la fel după această întâlnire cu sufletele expuse atât de frapant. Frici intime, frustrări, dorinţe nu din cele mai ortodoxe, ruşine, învinovăţiri, resentimente, furii, plăceri, fantezii, tristeţi, durere, împăcări, un întreg univers de emoţii sunt amestecate în bolurile de inox îmreună cu făina, laptele şi ouăle din aluat. Un trup care tânjeşte la o altă identitate, un suflet care îşi caută chirie într-un corp mai generos cu sensibilitatea lui, nevoia de a fi prins din zborul inconştient şi disperat, grija de celălalt, sinele interşanjabil ocrotit de învelişuri pe măsura just, frumosul urât de alţii care ţie îţi întregeşte sufletul, instantanee ale unor ipostaze ce presupun sinceritate absolută şi o vulnerabilitate exploatată cu voluptate.

Reuşita acestei oglinzi deloc flatante pe care performance-ul o ridică spre a reflecta imagini sincere ale forurilor interioare cocoloşite în zonele de confort mincinoase constă în intensitatea prezenţelor celor trei artişti. Dacă ai vedea doar un tip care îşi toarnă frişcă şi cacao pe cap, altul care alăptează un bol de sticlă şi o tipă care îşi pune coşul de gunoi pe cap te-ai uita ca la nişte ciudaţi care se dau în spectacol, ţi-ai face cruce cu limba în cerul gurii dacă eşti credincios, şi ai privi circumspect o expunere exhibiţionistă de acţiuni bizare. Densitatea de gânduri care pun în mişcare aceste acţiuni, dialogul continuu dintre cei trei, lipsit de cuvinte, dar asurzitor de bogat în expresivitate şi intenţii, ochii lor în care citeşti oricând motivaţia şi sentimentele care legitimează orice gest, relaţia dintre ei, măsura justă a tututor acestor exagerări, încrederea, adevărul fiecăruia, asumarea până la capăt a unui credo artistic şi estetic, umorul şi sensibilitatea, inteligenţa scenică, şi, mai ales, caliatea umană a fiecăruia în parte alcătuiesc un micro-cosmos în care urâtul estetic devine frumosul conotativ al unei expresii depline.

E foarte personală vizionarea acestei propuneri de sinceritate absolută. Îţi e şi ţie greu să priveşti efortul fizic, durerea şi pericolul nu mai fac parte din „minciuna” teatrului, iar convenţia presupune această stare constantă de alertă. E foarte concentrată experianţa vizionării, nu ai momente de respiro aşa cum nici pe scenă nu e timp pentru odihnă; cum nici în suflet nu e. Expresia contorsionată a unei seri între prieteni, când sentimentele se simt în siguranţă să o ia razna, iar conformismul e pus la colţul infamiei, e foarte fidelă imaginii necosmetizate a spaţiilor noastre inerioare. Sentimentele care ne vizitează orele în care insomnia ne ţine de mână sau anxietatea ne fură din respiraţii nu arată ca un desert savuros. Fricile nu sunt dulci. Safe space-urile noastre sunt bucătării murdare în care scrumierele se umplu până la refuz, chiuvetele sunt gropi comune ale farfuriilor pe care s-au dat lupte grele cu junk foodul, iar sunetul sticlelor care se rostogolesc pe gresie ne acompaniază paşii târşiţi în şosete murdărite de praful care nu a mai fost şters de la ultima tentativă de mimare a fericirii. Aşa suntem, pe dinăuntru, când nu ne împopoţonăm cu zâmbetele ok-ish care răspund stereotip la şi mai stereotipa interogaţie retorică „ce mai faci?”. Clătite amestecate cu sudoarea corpului spasmotic, din făină cernută cu efort supraomenesc faci când eşti gumă de mestecat în gura cu dinţi stricaţi a contradicţiilor dintre adevărul tău şi cel care ţi se pretinde.

„Dual, un performance despre prietenie” spune povestea acestei bucătării sincere, în care trei prieteni îşi scot la propriu hainele curate şi îşi cântă şoptit un şlagăr siropos, în timp ce au grijă unul de fricile celuilalt. „Fată dragă, nu fii tristă fiindcă e păcat!” murmură ca pentru sine, în timp ce îşi oblojesc rănile proprii cu tandreţe şi afecţiune pentru celălalt. Camaraderia dintre trei perechi de ochi blânzi, trişti şi nespus de frumoşi cuprinde toată emoţia care transformă mizeria în bucurie. Nu e uşor, nu e ok, nu e drăguţ; e sincer, uman şi foarte curat sufleteşte.

Teatrelli

Dual, un performance despre prietenie

Concept: Leta Popescu, Bogdan Spătaru, Florin Fieroiu

Performeri: George Albert Costea, Mihaela Velicu, Vlad Udrescu

„Exil”, și despre buclele în care ne înghesuie durerea

„Exil” de la Teatrul Național din București promite mult, cu o distribuție – arbore genealogic, cu o temă – rană deschisă, cu întoarcerea artistică a Alexandrei Badea, fiică nerisipitoare a regiei românești. Se naște în mod natural o forfotă care umple Sala „Ion Caramitru” a Naționalului, care cultivă un orizont de așteptare a’la pomul lăudat, și care, în sfârșit, își pierde din aplomb pe parcursul celor trei ore de spectacol. Cel puțin până la aplauze, care se dovedesc entuziaste complimente pentru țesătura hainelor împăratului.

Adevărul este că montarea pune degetul pe o vânătaie moștenită și nevindecată de generații și generații încoace. Meritul topicii și ocazionalele cuțite ascuțite, învăluite într-o regie elegantă și lipsită de presiunea timpului, nu sunt contestate. Necesitatea unei conversații despre ceea ce pierdem toți (și cei care rămânem, și cei care migrăm) face din „Exil” o ușă deschisă, un spațiu sigur și amar din casa noastră cu bulină: România.

Dar tușele bine punctate sunt, pe-alocuri, punctate prea bine de reiterări peste reiterări, de obsesia regizoarei de a nu lăsa nimic neexplicat, nicio paralelă nedisecată. Potopul de explicații și de dialoguri plasate, cu degetele periculos de aproape de ochii publicului, îngreunează și dilată „Exil”. Este greu de crezut că, odată ce spectatorul prinde cronologia de guler și învață cine e mama cui, nu observă imediat că montarea are scris pe ea, absolut pe fiecare colț de scenă, „traumă transgenerațională”.

Regia Alexandrei Badea se folosește cu generozitate de deja clasicizata cârjă a camerei de filmat, astfel încât întreg spectacolul rulează pe fundalul de teatru pseudo-documentar. Ada Galeș (Ema/cameramanul neoficial al spectacolului) întruchipează lupa atât de necesară pentru ochii celor din public, dar și rama, convenția în care montarea se desfășoară: nevoia tinerei românce crescute la Paris de a-și înțelege originile, istoria, slăbiciunile și moștenirea traumatică.

Dimensiunea filmată a spectacolului pălește valoric în timpul interludiilor în care se schimbă decorul și se proiectează discuții civile între actorii din distribuție. Atârnă greu de un spectacol care deja dă impresia de alungire, și de disecție psihologică a subiectului, și este, la urma urmei, doar un brainstorming care nu duce nicăieri și nu contribuie real cu mai nimic.

„Exil” este despre cât de acasă te simți, despre unde te simți acasă – și acestea sunt trăiri importante, formulate poetic și cu ușor parfum de reclamă backhanded la viața în vest (și, pe partea cealaltă, romanțare a traiului în România). Este despre un Romeo și o Julietă aduși împreună de relocarea clasei muncitoare în casele burgheze, de familie bună. Despre încrengături familiale, și cuscrii care se urăsc în mod tradițional. Despre frați și părinți la distanță. Despre ce te face să te simți legat de locul în care te-ai născut (sau în care ar fi trebuit să te naști). Și, desigur, despre abandon migrator, care perpetuează traume și lasă sechele mereu în alte forme.

Ușor steril, cu lavaliere (justificate, da, dar atât de reci) și înflorituri pretențioase, spectacolul merge pe linia fină dintre tensiune nesusținută, emfatică – prea mult – și minimalism actoricesc, aproape cinematografic – care, uneori, este prea puțin. Expunerea în cadre filmate aproape că îi izolează pe actorii din distribuție unul de celălalt, aproape îi face să uite de apropierea teatrului. Din punct de vedere tehnic, distanțele sunt prea mari (scenic și nu numai), chiar și atunci când se joacă în planuri multiple. Nu este un secret – nu este un spectacol de performanță actoricească, deși trupa Naționalului bucureștean se omogenizează în intenția de a spune această poveste semnificativă.

Și pe lângă replicile-eseu, teziste și greoaie, la fel de înăbușitoare sunt accentele dramatice, care nu caută sinceritatea mesajului, pe cât caută formulările simandicoase și profunde. Devine pregnantă senzația că regizoarea, în ipostază de dramaturgă, s-a străduit să facă din fiecare propoziție buricul pământul al replicilor; poate pentru că nu știe să piardă o luptă cu frazele, să mai îngăduie ca unele dintre ele să fie banale, și reale. Această „proză purpurie”, care pornește de la citate motivaționale și cărți de dezvoltare personală, face dintr-un subiect atât de universal, de acut și de recognoscibil, un teatru călâi, pentru oameni privilegiați și prețioși.

La nivelul de labirint sfidător de cronologie, povestea este închegată solid, clară și lucidă, fără mai multe detalii narative decât ar fi necesare. Ne lungim doar în această analiză nedorită a celor reprezentate, cu o introducere de 45 de minute care servește doar la a explica faptul că e vorba de traumă transgenerațională cu parfum de como se dice. Conversațiile sunt, la rândul lor, plate și demonstrative din loc în loc, îmbibate de detalii plasate și de truisme, dar măcar nu sunt la fel de ciclice ca monoloagele Adei Galeș, care țin cu brio loc de caiet program.

Ada Galeș face, totuși, dovada unei simplități care o scoate puțin din cheia în care era typecast-uită. Nu strălucește (probabil că nici nu trebuie să strălucească), dar jocul ei este curat într-o proporție covârșitoare. Emilian Oprea (Vlad) este suav într-un mod generic, studiat, și direcția aleasă nu îi dă spațiu să se desfășoare actoricește. Este nu un personaj, ci un pretext cheesy pentru mai multe explicații și prelegeri pe tema emigrării, a înstrăinării și a lipsei de libertate. Alexandru Potocean (Ian) debutează cu voce îngroșată și tonuri, dar se dezvăluie, treptat, ca un binom șarmant între duritate și fragilitate – ambele sângerând cu voluptate.

Un salt neconcludent în timp îl fac Crina Semciuc (Irina tânără) și Diana Dumbravă (Irène), care nu par să joace aceeași persoană, chiar și luând în considerare toate bagajele și greutățile vieții care ar fi împietrit-o pe cea din urmă. Dacă interpretarea Crinei Semciuc proiectează o femeie puternică, incisivă, colcăind de ambiție, versiunea Dianei Dumbravă rămâne doar o doamnă severă și încordată, imposibil de înțeles. Această singură soră „care a ajuns la Moscova” devine, astfel, monocordă și plată. La rândul său, Ana Ciontea (Magda) face un rol destul de schematic, dar care dovedește una dintre marile concluzii ale montării: o mamă narcisică naște o mamă narcisică naște o mamă narcisică.

Irina Movilă (Agnès la maturitate) și Cosmina Olariu (Agnès tânără) se calibrează mai bine pe aceeași persoană în două momente distante și diferite ale vieții sale. Fiecare dezacord arată o poveste nespusă a anilor care au trecut între cele două – evoluția celei de-a doua protagoniste pline de speranță, într-o mamă egoistă, asprită de circumstanțe, refugiată în familiar. Cosmina Olariu conturează o tânără răzvrătită, curioasă, dinamică și, chiar și cu un „screentime” limitat, schițează o căutare inițiatică pertinentă. Iar Irina Movilă dispune de un aer parizian autentic, fără efort, cochet și lucid, înghesuită de piedicile realiste ale vieții. Deși puțin afectată în interpretarea sa, integrează inclusiv această pompozitate într-un amalgam de regrete și justificări narcisiste. Actrița este personificarea victimizării egoismului propriu, perpetuată pentru a treia oară – cerc pe care Ema Adei Galeș îl rupe, cu iz de happy ending cam brusc.

Spectacolul este o vivisecție elocventă a mecanismului de cauză-efect; și chiar și în bucla flagrantă în care se află, dezgroapă mari cicatrici moștenite, ale unor vieți sub ascendentul bagajelor târâte prin aeroporturi și, apoi, uitate în casa părintească. Scoate în evidență toate fațetele unor abuzatoare succesive care au fost și ele, cândva, tinere și rănite; adresează rușinea, lipsa de apartenență și sentimentul sufocant de a te simți străină peste tot. Desigur, poate că nu era nevoie chiar de patru generații întregi pentru a face demonstrația cruzimii genetice, dar alegerea momentelor cheie (1970, 1992, 2021) este justificată de trei repere temporale semnificative.

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti

Exil

de Alexandra Badea

Regia: Alexandra Badea

Scenografie: Cosmin Florea

Asistent regie: Patricia Katona, Simina Siminie

Stagiar regie: Tudor Licu

Muzica originală: Călin Ţopa

Regia tehnică: Adrian Ionescu

Photo: Florin Ghioca

Afişe: Cosmin Florea

Distribuţie:

Ema – Ada Galeş

Vlad – Emilian Oprea

Agnes – Cosmina Olariu

Liviu – Florin Călbăjos

Irina – Crina Semciuc

Marius – Emilian Mârnea

Magda – Ana Ciontea

Agnes 2 – Irina Movilă

Irene – Diana Dumbravă

Paul 2 – Mihai Călin

Ian – Alexandru Potocean

Marius 2 – Richard Bovnoczki/ Liviu Lucaci

Paul – Ionuţ Toader

Oana – Aylin Cadîr

Horia – Vitalie Bichir

„Fete şi băieţi” – paradoxala fericire de a suferi

Se întâmplă frumos şi rar să simţi mai mult decât te credeai capabil. Trăieşti ceva şi sentimentele te iau prin surprindere din cotloane ale firii pe care nici nu ştiai că le ai. Şi e cald şi frig şi pulsul îţi dansează în vene şi în tâmple îţi bat tobe şi urechile ţiuie şi stomacul se face prăpastie şi lacrimile lacuri şi te faci peisaj de simţuri şi grădină de reacţii. Şi ori strigi, ori alergi, ori ţopăi, ori taci şi priveşti înauntrul acestor manifestări ale celebrării de a fi om din carne şi oase şi suflet. În viaţă sunt clipe care se strâng în cutia cu amintiri şi se transformă în instantanee din albumul de familie cu coperte groase. La teatru, însă, întâlnirile cu tine însuţi păţite la spectacole care te amuţesc şi îţi amestecă gândurile şi emoţiile într-un bulgăre de preţ sunt încă şi mai intense. E firesc să ai fluturi în stomac atunci când îţi săruţi marea iubire, e normal să plângi de fericire când îţi strângi pentru prima oară în braţe copilul, e îngrozitor să te desparţi pentru totdeauna de cei mai iubiţi ai sufletului tău. În sala de spectacol nu poi şti niciodată când şi de ce anume vei râde ca niciodată sau vei suferi pentru o himeră. Iar atunci când se întâmplă, acest paradox al frumosului artistic spiralat în şnur cu emoţiile puternice îţi leagă fedeleş fiinţa şi ţi-o face cadou spre bucuria complicată de a fi.

„Fete şi băieţi” de Dennis Kelly, în regia lui Cristi Juncu de la Teatrul Act, monologul Ralucăi Aprodu, este o stare de graţie a umanului din om. E intraductibil în cuvinte monolitul de emoţie pe care o actriţă îl construieşte cu răbdare şi migală sub ochii tăi; pe nesimţite. O discuţie paşnică şi plăcută, un ton colocvial de bună prietenă care, la o cafea, îţi sporovăieşte cu talent literar şi carismă întâlnirea care i-a hotărât viaţa: după câţiva ani de huzur şi viaţă crazy şi picantă, într-un aeroport din Italia, îşi cunoaşte viitorul soţ. Şi e atât de simpatică descrierea ei, şi e atât de sinceră în a-şi recunoaşte „păcatele tinereţii” încât te relaxezi în scaun şi ai sentimentul că o cunoşti dintotdeauna. Şi vezi şi petrecerile nebune şi partidele de sex kinky şi aeroportul şi înghesuiala şi coada de la îmbarcare. O recunoşti pe ea; e cea mai bună prietenă a ta. Şi o simţi aroape.

Performanţa pe care o fac împreună Raluca Aprodu şi Cristi Juncu e aceea a gradării milimetrice a unui decantor de emoţii. Totul pare măsura şi ticluit, calculat şi drămuit cu ochi de farmacist meticulos. Debitul verbal, lejeritatea din discurs, plăcerea amntirilor, voluptatea unei bârfe ca de sâmbătă după-amiaza pe o canapea confortabilă; te simţi în siguranţă. Apoi se taie brusc povestea şi femeia asta mişto devine o mamă cool care găseşte acelaşi aer ponderat şi plin de drăgălăşenie şi atunci când îi apostrofează pe Danny şi Leanne, cei doi copii, care par foarte isteţi şi simpatici doar din felul în care ea se poartă cu ei. Şi cum semnele teatrale simple îşi găsesc imediat efectul în contractul convenţiei teatrale, nu e nevoie de mai mult decât un pumn de nisip kinetic pentru a crea un întreg univers casnic în care să îi auzi şi să îi vezi în imaginaţie pe cei doi preşcolari.

Indicaţiile de cod, un ecleraj sugestiv ce capătă valoare simbolică mai târziu, odată cu desfăşurarea faptelor din povestea femeii în continuare joviale şi prietenoase, câteva pauze şi un sentiment straniu care capătă tot mai mult contur cu fiecare scurtă pauză, fiecare cuvânt lăsat în suspensie, detalii şi o privire care ascunde ceva nemărturisit, încă, o listă consistentă de mijloace de a crea anticipaţie şi suspans e pusă în slujba unui orizont de aşteptare ce va fi pulverizat până la final. Echilibrul perfect al acestui spectacol face încă şi mai valoroasă performanţa actoricească. Jumătate din timp există această uşurinţă a dialogului, această personalitate captivantă care îţi intră în suflet şi te amuză inteligent, pentru ca în cealaltă jumătate să rămână a fel de sinceră povestind un deznodământ perplexant. Raluca Aprodu execută cu sentimentele mişcări ca de contorsionist. Un mare merit al impactului copleşitor al interpretrii sale e acela de a povesti în prezent fapte greu de verbalizat petrecute în trecut fără a pica o secundă în capcana exagerării impresionabile. Nu acesta e scopul; nu vrea deloc să te impresioneze ea – actriţa sau personajul. Povestea e cea care îţi cauterizează fără anstezie simţurile Iar personajul are decenţa de a a suferi demn. Iar actriţa are talentul de a nu ne arăta personajul, ci de a juca un rol cu o lume interioară bogată cât un întreg cosmos.

Cristi Juncu a găsit o formulă scenică elegantă, simplă şi ludică pentru a spune această poveste despre cele mai abisale sentimente din om. Tematici şi mesaje îşi poate fiecare decupa şi singur din acest carusel de senzaţii. Dar sunt prea mărunte în faţa planetei de simţiri aduse la viaţă într-o sală mică, dintr-un teatru aflat în subteranul Bucureştiului. Poate fi şi despre femeia puternică, şi desre victime nevinovate, şi despre masculinitatea toxică, şi despre abuzuri, şi despre ce mai are nevoie fiecare, dacă trebuie neapărat să ne punem etichete pentru ce simţim la teatru. Eleganţa şi decenţa acestui spectacol constau tocmai în performanţa artistică de a stârni emoţii cu impact ca de furii ale naturii în spectatori ce urcă scara în spirală altfel decât erau atunci când au coborât cu o ora şi jumătate în urmă.

„Fete şi băieţi” e un spectacol plenar, generos, cathartic, în care o actriţă face performanţa de a materializa umanitatea din spectatori în emoţii greu de fixat în cuvinte. Ce pot spune despre mine e că pentru prima dată la teatru am somatizat emoţiile într-o durere fizică, acută, în mijlocul pieptului, neştiind cum altfel mai bine să găsesc expresia întreagă a experienţei atât de personale. Paradoxul teatrului de a purifica prin emoţii puternice suflete îmbibate în frici egoiste deodată cu frumosul estetic şi performanţa artistică rămâne una dintre cele mai de preţ prilejuri de celebrare a omului în splendida sa imprefecţiune vie.

Teatrul Act

Fete şi băieţi

de Dennis Kelly

Traducerea: Raluca Aprodu şi Cristi Juncu

Regia: Cristi Juncu

Lighting design: Bogdan Gheorghiu

Cu: Raluca Aprodu

„Chapter two”; în care actorul îşi depăşeşte spectacolul

Norocul e subestimat în artă. Primeşti multe sfaturi, eşti încurajat, admirat şi îmbărbătat, ţi se spune cât de mult contează să ai talent, nimeni nu ştie să îţi explice în ce constă el mai exact, ţi se atrage atenţia asupra greutăţilor din profesie, cât de vitală e dedicarea, cât de mult trebuie să iubeşti teatrul, cât de multe sacrificii îţi vor fi pretinse pentru a reuşi – o broşură cu descurajări ţi se desfăşoară pe dinaintea ochilor şi urechilor atunci când îndrăzneşti să îţi doreşti să devii actor. Prea puţini te privesc în faţă şi îţi spun şi că ai nevoie de mult noroc pentru a reuşi. Pe lângă încredere în sine. Talent ai sau nu. Calea de mijloc e cea mai plicticoasă în acest sens şi conduce spre o mediocritate nefericită, dar sigură. Prezenţa sau absenţa lui, deopotrivă, însoţite de noroc, ambiţie şi îndrăzneală te vor aduce mai aproape de plăcerile profesionale care însoţesc succesul.

Spectacolul „Chapter two” de Neil Simon, regizat de Vlad Trifaş, produs de Asociaţia Sirius Art şi găzduit de unteatru ar fi putut fi norocul unuia dintre cei mai talentaţi actori ai generaţiei sale. Ţine de noroc, de şansă, de context să te întâlneşti cu rolurile care să îţi arate calităţile. Şerban Gomoi are talent. E un fapt. Recunoscut în breaslă. Pare a avea, în egală măsură, şi ghinionul de a nu fi jucat, încă, acel rol, din acel spectacol, în acea regie, cu acei parteneri, care să atragă de la sine şi succesul pe care îl merită dedicarea şi seriozitatea cu care îşi onorează profesia. George Schneider, scriitorul văduv, consumat de doliul pe care nu ştie cum să îl depăşească, luat prin surprindere de sentimente noi care îl copleşesc şi îl fac, încă şi mai fragil, e un rol cu suficiente profunzimi umane, cu straturi multe şi variaţii ofertante care să pretindă o plajă largă de aptitudini, carismă, sensibilitate şi sinceritate scenică. Şerban Gomoi strânge cu sârguinţă, răbdare, grijă şi atenţie fiecare nuanţă pe care vorbele o conţin şi construieşte foarte firesc, fără exagerări, cu blândeţe şi tact universul interior al acestui chinuit al sorţii pe care îl prezintă cu expresivitate şi măsură publicului. Îi urmăreşti drama cu interes pentru că îi poţi descifra sentimentele suspendate în tăceri, în privirea limpede ce pare că te priveşte în ochi căutând salvarea dintr-un labirint descendent de gânduri şi trăiri intense. Are umor, are auto-ironie, e inteligent, are carismă şi stăpânire de sine, e acel personaj care pare a fi aproape de perfecţiune; e aşa cum trebuie să fie şi nu ai nevoie de alte explicaţii.

Spectacolul, însă, nu este un monolog. Pe lângă această întâlnire fericită dintre actor şi personaj, „Chapter two” este doar o poveste previzibilă de iubire eşuată, cu un aer prăfos. Ritmul trenează şi e impulsionat de precipitări şi exagerări energice, decorul ce se doreşte a delimita simetric vieţile care nu ajung să se unească e doar funcţional, dar neutru şi inutil aglomerat, fără a crea un spaţiu personalizat care să spună ceva despre personaje, iar muzica devine, şi ea, doar un artificiu tehnic ce rezolvă superficial trecerile de timp dintre scene. Montarea e lipsită de vitalitate şi are prea puţină creativitate. Are o cuminţenie ştearsă care nu salvează de la plictis un text datat ca stil şi nu tocmai performant ca structură. Sondarea relaţiilor interumane va fi mereu ofertantă; superficialitatea amestecului de poante haioase stoarse şi răsfolosite, răsturnările de situaţie care nu iau pe nimeni prin surprindere şi situaţiile comune şi banale arătate demonstrativ, vor rămâne, însă, doar o expunere stângace şi perfect predictibilă. E tern, egal, monoton şi aflat la jumătatea drumului acest demers artistic în care oboseşti să admiri potenţialul unui actor care înoată împotriva curentului într-un spectacol greoi şi bătrânicios.

Singura care încearcă să aducă prospeţimea actualităţii e Dana Marineci (Faye), care găseşte în rolul său secundar şi schematic farmecul unei lejerităţi dublate de spontaneitate, ironie acidă şi o locvacitate care ţine loc de energie. Cosmin Teodor Pană (Leo) foloseşte toate stereotipurile pentru a sublinia cu două dungi groase şi roşii cât de vagabond e personajul său. Se agită mult, gesticulează dezarticulat, caută tonuri în vorbire şi construieşte foarte neglijent un comic facil, prea puţin susţinut de mijloace solide. Ela Prodan (Jennie Malone) nu stăpâneşte subtilităţile necesare unui personaj care ar fi putut însemna mai mult decât o schiţă superficială a unui etern feminin ultra-repetat şi redundant. Fără prea multe nuanţe, încearcă prea mult să ne convingă de sinceritatea personajului său fără a putea să îşi descopere propria sinceritate scenică, neavând mijloacele de expresie pentru a mobila dedesubtul gândurilor care rămân doar refrene la suprafaţa unei interpretări insuficient dezvoltate.

„Chapter two” este doar un spectacol în care o poveste simplă este expusă simplist. În mijlocul ei, însă, un actor, a cărui performanţă depăşeşte cu mult contextul dat, are norocul de a interpreta un personaj care îi foloseşte talentul şi îi stimulează potenţialul. Şi cum norocul surâde rar pe scenă şi în culise, şansa trebuie apreciată ori de câte ori se arată.

Asociaţia Sirius Art

𝐂𝐡𝐚𝐩𝐭𝐞𝐫 𝐓𝐰𝐨
de Neil Simon

Regia și muzica originală: Vlad Trifaş
Traducerea: Bogdan Budeş

Distribuția:
George Schneider – Şerban Gomoi
Jennie Malone – Ela Prodan
Faye – Dana Marineci
Leo – Cosmin Teodor Pană

Proiect finanțat din fonduri nerambursabile de la bugetul local al Sectorului 5 al Municipiului București prin Legea 350/2005 prin Centrul Cultural și de Tineret „Ștefan Iordache”.

Găzduit de 𝐮𝐧𝐭𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮

Un „Naufragiat!” la Curtea Bucuriei

Copiii nu mai vor să copilărească, iar adulţii fug de responsabilităţi. Puşti de 9-10 ani explorează beneficiile investiţiilor în bitcoins, copile care abia dacă au făcut cunoştinţă cu primele coşuri îşi exersează tehnicile de make-up şi îşi amplifică potenţialul de atracţie cu fiecare postare pe Tik-Tok, iar oamenii maturi mai copilăresc la 30-şi-treaba-lor de ani cu controler-ul de la consola PSP în mână. Adolescenţii trăiesc periculos la mari festivaluri şi sunt încurajaţi să îşi satisfacă mai toate curioziăţile testând substanţe şi experienţe, iar părinţii lor primesc sfaturi specializate şi deloc ieftine, în cabinete, despre cum să îşi redescopere inocenţa colorând dragoni drept terapie. Ne grăbim cu toţii să fim ceea ce credem că ne-ar fi mai bine să devenim; dar nu prea mai avem răgaz să aflăm cine ne-ar plăcea să fim, de fapt. Proiecţiile unor dorinţe sugerate de lumea din jur ne sunt realitate şi fie galopăm spre o maturizare forţată, fie prelungim un infantilism care nu ne apără, de fapt, de frici.

Spectacolul „NAUFRAGIAT! Fantasticele aventuri ale lui Louis Rougemont (povestite de el însuși)” de Donald Margulies, regizat de Andrei Huţuleac la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila este o şansă de a fi sinceri: cât de viu, de generos, de cald, de receptiv, de senin, de copil ţi-e sufletul? Simţurile tale astupate etanş cu responsabilităţi şi asumări şi planuri mai pot reacţiona firesc, degajat, spontan, uman şi dezinteresat la o poveste spusă frumos de naiv, cu tandreţe, simplu şi cu o iubire nedeclarată ţanţoş, ci şoptită timid lacrimii din colţurile ochilor? Cât de inteligent şi sensibil mai e copilul din tine? Mai ştii să te bucuri de o poveste? Dacă preţ de două ore urmăreşti cu sufletul la gură isprăvile de acum o sută şi ceva de ani ale unui domn cu imaginaţie bogată şi un apetit formidabil pentru aventură şi creativitate debordantă, dacă te emoţionează o prietenie cu un câine devotat a cărui ieşire din scenă e acompaniată de cea mai densă tăcere cu valoare artistică, dacă simţul umorului te ajută să râzi la mici poante isteţe livrate după formula de aur a comediei, cu precizie şi măsură, subtil, cât să te surprindă şi să îţi pună la treabă muşchii zâmbetului multă vreme, înseamnă că ai, cu adevărat, un suflet care mai ştie ce înseamnă speranţa, bucuria, empatia şi, poate, într-o zi, chiar fericirea.

Construcţia minuţioasă a spectacolului, bogăţia de acţiuni inventate cu aparentă uşurinţă, fantezia, imaginaţia, spiritul profund ludic al acestei propuneri ce pare atât de lejeră; o joacă drăguţă de-a teatrul pentru copii mici şi mari – tot caruselul de situaţii simpatice, de rezolvări inedite, densitatea de semne teatrale cu efect imediat şi sugestii clare venite cu fiecare transformare de obiect, abundenţa de inteligenţă scenică vioaie pusă în slujba unei emoţii atât de candide, toate la un loc formează ghemul ca de lână pufoasă din care se ţese o poveste cu farmec. E confortabilă şi îţi rămne dragă întâlnirea cu acest domn locvace care deapănă pe nerăsuflate cea mai abracadabantă biografie pe care chiar dacă o ştii a fi inventată, o asculţi cu plăcerea unui preşcolar ce se lasă adormit de basmele bunicii. Câteva cufere pictate, câteva instrumente de percuţie, un celofan în loc de Marea de Corali, o plapumă albastră, o coroană de linguri şi imaginaţia stârnită de un povestitor entuziast – gata aventura! Scenografia pe care Maria Nicola o asamblează din câteva elemente care îşi schimbă funcţia perpetuu şi puterea de convingere a convenţiei teatrale ce schimbă la secundă identitatea actorilor doar prin câte un accent de costum îţi iau prizonieră concentrarea şi o hipnotizează astfel încât vezi şi corabia, vezi şi insula, vezi şi vulcanul care erupe dintr-un banal tun de confeti, iar câteva lovituri metalice de ciocan îţi sunt suficiente pentru a vedea întreaga Londră în perioada de glorie a Erei Industriale.

Simplu şi elegant, inteligent şi eficient – aşa este acest spectacol pe care îl savurezi redevenind copil. Sau învăţând să fii copil – fără gadgeturi, fără widgeturi, fără apps, fără bluetooth, fără, fără, fără…doar cu imaginaţie, într-un univers interior plin doldora de posibilităţi. E foarte inimos acest spectacol. Întreaga distribuţie are energia unui clocot neobosit care pune în mişcare o lume din nimic. Se simte pe dedesubt un mare drag – de oameni, de teatru, de copilărie, de celălalt, de poveşti, de nevoia de a merge cu toţii undeva departe, în imaginaţia care ne poate aduce pe toţi împreună, într-o poveste frumoasă, chiar dacă o ştim a fi mincinoasă. Minciuna lui Louis de Rougemont are ceva din candoarea minciunii teatrului. Ştim că nu e adevărat ce vedem pe scenă, ştim că actorii nu sunt personajele, dar continuăm să aplaudăm această joacă de-a adevărul trucat. Aceeaşi nebunie o împărtăşeşte Louis cel care îşi plăsmuieşte viaţa din nevoia de a fi trăit puţin mai cu sens, puţin mai viu. Iar la final, o metaforă de o emoţie atât de curată şi de înduioşătoare lasă deschisă coperta unui drum iniţiatic parcurs mână în mână cu un visător bonom.

Cei patru actori sunt o echipă acordată pentru a face performanţă din precizie şi comunicare. Blanca Doba şi Corina Borş trec prin personaje episodice sau secundare cu multă atenţie pentru detalii; individualizează chiar şi prin câte un cuvânt sau un tic de vorbire fiecare apariţie şi menţin intactă linia de demarcaţie dintre comic şi caricatură. Nicholas Caţianis JR. delimitează foarte precis, decupează clar trecerile de la un personaj la altul, intră şi iese din convenţie foarte exact, iar Bruno, câinele pe care îl interpretează din câteva gesturi-stereotip perfect citate, onomatopee şi multă personalitate, are cea mai multă carismă şi duioşie. Ciprian Chiricheş îl face pe Louis de Rougemont un veritabil amfitrion al propriului destin inventat. Are elanul unui prezentator de talent show-uri, are vioiciunea unui copil care îşi adună publicul fidel la groapa cu nisip din curtea grădiniţei, ritmul istorisirilor sale nu oboseşte niciodată, pare de neoprit în convingerea sa de a ne transporta pe toţi pe insula sa pustie. Cu o sensibilitate autentică şi o sinceritate scenică pe care nu se fereşte să o depună în braţele spectatorilor, vulnerabilitatea sa devine expresia unei profesiuni de credinţă din care nu ascunde nimic. Îi îndrăgeşti invenţiile acestui vânzător de iluzii pentru că îl crezi pe ce care îl interpretează; tocmai pentru că el crede în personajul său, pe care îl apără până la ultima emoţie.

„NAUFRAGIAT! Fantasticele aventuri ale lui Louis Rougemont (povestite de el însuși)” este un spectacol ce emană drag de teatru, de poveşti, de oameni-copii şi o speranţă tonică. E duios şi blând, e răbdător cu graba noastră şi ne vorbeşte pe limba timpului cel grăbit despre un timp al imposibilului devenit posibil. Imaginaţia noastră ruginită, hrănită cu junk food via Netflix & Disney+ se dezmorţeşe cu băgare de seamă şi e primită cu generozitate pe tărâmul fanteziei unde se poate bucura în voie de hârjoane cu poveşti spuse frumos, pe-ndelete, cu tâlc şi candoare.

Teatrul „Maria Filotti” Brăila

NAUFRAGIAT!

Fantasticele aventuri ale lui Louis Rougemont (povestite de el însuși)

de Donald Margulies

Traducerea – Corina Moise

Regia artistică – Andrei Huțuleac

Scenografia- Maria Nicola

Light design- Lucian Moga

Distribuția: Ciprian Chiricheș, Nicholas Cațianis JR., Blanca Doba, Corina Borș

Tânără lipsă de speranță a unor tinere speranțe

Într-un colț intim al hăului de la Romexpo, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză, în plin apogeu al culturii consumului de droguri în Statele Unite ale Americii, „Tinerețea noastră” se consumă și ea, dintr-un foc, la granița dintre comedie dramatică adolescentină din anii ’80 și filă îngălbenită dintr-un jurnal găsit la anticariat. Într-o atmosferă ce resimte deja nostalgia de sine, montarea citează, cu ghilimelele visului american, o suită de elemente netrăite de niciunul dintre noi, profund americane, dar patentate și recognoscibile până în punctul în care devin, prin asociere, familiare.

Cam așa intră și Warren Straub (Tudor Cucu-Dumitrescu), cu valiza lui de vechituri și amintiri împrumutate, în apartamentul cutie-de-chibrituri în care curge acțiunea. Pe fundalul puțin romantizat al unei sufragerii ieftine, cu pick-up și saltea gonflabilă, cu graffiti-uri și un televizor cu tub, începe să se deruleze un ping-pong fără câștigător. Dacă Tudor Cucu-Dumitrescu apasă toate butoanele unui comportament agravant fără a vira în clovnerie şi fără a fi enervant în mod demonstrativ, Alexandru Pavel susține cu brio un volum dezarmant de furie comică drept răspuns.

Duo-ul dintre un coleric afacerist și un fraier hipersensibil face, în primul rând, dovada unui joc actoricesc care se concentrează pe relație, pe tensiune și pe creativitatea contrapunctului dintre replici. Tocmai prin organicitate, construcția situației devine spectaculoasă, într-o serie de palme peste față, de golănii contemporane și de parfum de perioadă reagănistă. Brutal și libertin ca o călătorie cu ultimul metrou de noapte în New York, spectacolul pune punctul pe toate i-urile din nevoia post-adolescentină de a te agăța de tot ceea ce are izul familiar de copilărie. În alăturare directă cu duritatea punk și entuziasmul naiv și proaspăt dobândit pentru droguri, această melancolie explică, în linii fine, tumultul unui tânăr adult (care încă mai copilărește).

Tudor Cucu-Dumitrescu prezintă o profunzime neașteptată, pe care nu o intuiești în etapă incipientă. Nu contrapunctul dintre sensibilitate și forța comică incredibilă, ci sudarea celor două și simultaneitatea lor desăvârșesc, astfel, partitura protagonistului. Culmea, odată cu acest dozaj atent al imaturității, se întrezărește începutul unei maturizări și așezări artistice. Gradual, își dă jos orice armură de actorie și plonjează într-o vulnerabilitate simplă și sinceră ca o chitară acustică.

În același spirit, acest Holden Caulfield în bascheți, un bufon cu ADHD, naiv, jovial și inocent, este colecționar de amintiri și nostalgii care le aparțin altora, pe care încearcă să le resusciteze și să le păstreze vii, dar la care trebuie să renunțe în schimbul unui weekend de teribilism imperfect, prolog al maturizării sale. În locul mult iubitelor suveniruri și moșteniri emoționale, își trăiește coming of age-ul amăruiîntr-un prezent mahmur și anapoda, la umbra unui viitor incert și neformulat încă.

Alternativ, Alexandru Pavel conturează prin Dennis un dealeraș de cartier cu expresie de rechin, care își depășește și își lasă mult în urmă arhetipul. Cu precizie milimetrică, face demonstrația unei alte arome de tânăr în plină criză existențială: coleric până în punctul în care tremură din toți rărunchii, roșu ca racul; narcisist, cu complexul lui Dumnezeu și cu impresia că ar fi cel mai interesant și mai original om din lume. Așadar, fațete ale unui bărbat tânăr, perfect plauzibil și iminent puțin absurd, susținut cu maxim de credință. Mare amator de filme în trening, transformă o voce puternică, declamativă, într-o băiețeală de cartier, parcă alipită din „Umbre” mai repede decât parte a peisajului newyorkez.

Actorul prezintă o stăpânire de sine șmecherească, dublată de lejeritatea de a se scufunda în furie fără cenzură. Nu există nimic de benzi desenate, nimic caricaturizat în cât de repede îi sare țandăra, în cât de ușor replica i se transformă în mârâit turbat. Desigur că fibrilațiile în care intră au un efect profund comic, dar există ceva visceral și dens în acest (post-)teen angst. Procesarea veștii tulburătoare din final este o proză albă a șocului – tăcere densă și greoaie care înlocuiește prea multul și agresivitatea de până în acel punct. Momentul, deși răsfirat, câștigă prin autenticitate și expresivitate firească, netrucată.

Abia odată cu intrarea Jessicăi (Ana Crețu) se decupează definitiv această citare-colaj a arhetipurilor încă atât de ancorate în prezent și de inevitabile ale vârstei de douăzeci și un pic de ani. Există ceva voit de prăfuit la „Tinerețea noastră” care încearcă să dovedească, tocmai prin actualitatea limbajului și a cheii de joc, imortalitatea acestei etape de maturizare, pentru fiecare generație. Într-un flirt cu dus și întors, de puștoaică edgy, actrița rezumă isteria copilărească, dar și infatuarea incertă, nevinovată și disimulată. Ana Crețu interpretează cu satiră și emoție surescitarea, prizarea de tânără care se poziționează în gardă, dar care mușcă de teamă. Se arată închipuită și stridentă, cu ticuri studiate și plescăit nervos – totul, o tușă fină de tipă care încearcă să pară cool, undeva într-o garsonieră a anilor ’80. La rândul ei, își fragmentează partitura în două planuri: unul de falsă siguranță pe sine, ca mecanism de apărare, și unul vulnerabil, aproape silențios, care dezvăluie ezitarea, și îndoielile, și rușinea vârstei. Într-o tentativă de cochetărie, revelația livrată de performanța Anei Crețu este că este (ca fiecare dintre ei) prea tânără și prea grăbită să se urce pe tocuri și să își dea aere de adultă.

Între cuvinte dure, escrocherii adolescentine, pasiuni care ard repede, și dezamăgire, ale tinereții valuri plesnesc și scuipă malul într-o succesiune rapidă de deziluzii și neînțelegeri. În fapt, spectacolul este, cu totul, un sus-jos bine condensat, sucit și răsucit, cu plâns și hohote de râs și orizonturi de așteptare nerealiste, cu zbierat prin telefon și discuții în contradictoriu doar de dragul de a le avea/de a continua conversația. „Tinerețea” se simte ca un cuvânt bătrânesc și nostalgic, dar viziunea asupra acestei montări nu-și pierde nicio secundă luciditatea și particularitatea, alcătuită dintr-o serie de detalii semnificative fermecătoare și din dialoguri izbitor de autentice – mai puțin din replică, și infinit mai mult din felul în care aceasta este întrebuințată.

Spectacolul vorbește articulat și fără tezism despre sentimentele pe care le-au împărțit, ca pe bluze de la second hand, generație după generație, copii de douăzeci de ani. Doza de șmecherie plasată, ușor stângace, rămâne în esență șarmantă tocmai acolo unde se împiedică. Mai mult, suferința tăcută de pe fundal (în ciuda tuturor urletelor) abordează fin niște tipare autodistructive, de adult foarte tânăr, pe care le recunoști și le saluți ca pe cunoștințe vechi.

Cu ochi roșii, resentimente, guri mari și nervoase, dar și fără puterea de a continua acest maraton nesfârșit al teribilismului, cei doi protagoniști emană o amorțeală de puști nefericit și obosit, invitație la a privi în gol pentru puțin timp. În această notă, cu o amărăciune și o resemnare specifice vieții, se termină „Tinerețea noastră”.

Și, desigur, concluzia seacă șterge cu buretele trei sferturi dintre revelațiile de încheiere: „Vrei să fumăm niște iarbă?”

Centrul Cultural LUMINA, Romexpo, Pavilion C3

O producție a Centrului Cultural LUMINA, 2021

Tinerețea noastră

De Kenneth Lonergan

O poveste despre sfârșitul copilăriei

Cu: Alexandru Pavel, Ana Crețu și Tudor Cucu-Dumitrescu

Scenografia: Adriana Grand

Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză

Photocredit: Adriana Grand

Durata spectacolului: 2h 20 min