d'E-pîn-geac

„Mass” – catharsisul însingurării

Singurătatea este unul dintre cele mai copleşitoare dintre sentimente. E îngrozitor de strâmt acel cerc invizibil care te decupează din orice peisaj; un scut pe care, de cele mai multe ori, alţii îl ridică în jurul tău, ce nu protejează, ci răneşte. Niciodată nu alegi să fii singur. Oamenii tânjesc spre deplinătatea de a fi împreună, de a fi auziţi, ascultaţi, înţeleşi, acceptaţi şi iubiţi. Singuraticii caută solitudinea pentru că lumea aşa cum e şi nu se lasă a fi schimbată le neagă dreptul la această fericire. Există, însă, ceva încă şi mai greu decât singurătatea: sora ei – însingurarea. Acel sozihno portughez, acel allein german. Însingurarea nu e un statut social, nu are legătură cu ceilalţi; e un for interior care alungă într-un întuneric fioros orice speranţă de a-ţi reîntregi sufletul.

Spectacolul „Mass” de Fran Kranz, în regia lui Andrei şi Andreei Grosu, de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu vorbeşte polifonic despre un ghem greu de sentimente care dor. Peste toată vina, durerea, doliul, frica, tristeţea, nevoia de adevăr, nevoia de a înţelege ce e de neînţels, de a explica inexplicabilul, deasupra urii şi a nevoii de iubire apasă şi striveşte o însingurare care face imposibilă orice putinţă de alinare. De sub roata dinţată a unor destine legate cu lanţuri de furie şi neputinţă, în lipsa definitivă a speranţei, singura şansă de a mai fi se numeşte Iertare. Doar iertarea profundă, deplină, care rupe din carnea însângerată deja, care nu alină, ci doare şi mai tare, iertarea dincolo de religie, dogme, bunătate, empatie, iertarea ca un fier roşu care cauterizează şi amputează, iertarea care sfâşie, iertarea care nu aduce împăcare, ci speranţă, e singurul gest disperat, făcut cu scrâşnet şi chin, ce mai poate ridica din povara însingurării aduse de tragedie.

Un text compus matematic, în care informaţiile esenţiale sunt picurate cu răbdare şi calcul pe tot parcursul acţiunii, oferă patru roluri care impun performanţă. Nu doar actoricească, nu doar profesională. O piesă ca „Mass” pretinde şi calitate umană. Nu e suficient să fi bun. Nu e deajuns să aplici grile şi tehnici de joc şi de montare. O poveste în care familiile criminalului şi a victimei se întâlnesc faţă în faţă în jurul unei mese pentru a încerca disperat să pună cap la cap frânturi de fapte, amintiri şi emoţii nu poate fi doar bine spusă. Spectacolul fie devine o experienţă cathartică în care toate sufletele din sală primesc o doză homeopatică de durere spre a-şi spăla terapeutic propriile suferinţe, fie eşuează într-o demonstraţie crispantă de exagerări inutile. Fran Kranz nu lasă loc pentru calea de mijloc. Nu există temperaturi confortabile în climatul acestui text.

Andrei şi Andreea Grosu au simţit exact câtă nevoie de umanitate există în cele patru partituri. Desenul regiei lor pare o litografie care imprimă cu blândeţe urmele de tuş lăsate de jocul actorilor pe ţesătura scumpă a canavalei preţioase a textului. Modalitatea lor de lucru, elegantă şi aproape timidă în raport cu forţele de expresie actoriceşti, are o calitate esenţială pentru succesul întregului demers: subtilitatea. Îi intueşti, doar, în spatele fiecărei ruperi de ritm, îţi închipui că decizia de a spune şoptit sau exploziv o replică a fost cântărită împreună, alternanţele necesare pentru echilibrul atât de stabil al structurii e uşor de presupus că le aparţine. Nu există, însă, nimic ostentativ, niciun artificiu, nimic din afara personajelor care să bruieze spovedaniile celor patru părinţi-victime. Nu lasă loc pentru tăceri teatrale căutate, ci impun un ritm dens, care nu îţi dă voie să primeşti nepregătit lecţia acestei mărturisiri aproape intime. O masă de lemn, patru scaune neutre şi o cupolă spartă, cu motive bisericeşti picatate naiv, lipsită de figura izbăvitoare a unui Pantocrator mântuitor – acesta e spaţiul creat de Vladimir Turturica pentru a delimita estetic un purgatoriu al vinei absurde. Şi florile, singurul element viu din spectacol, sunt în boţ de pământ cu câteva fire de imortele ce par că se ofilesc sub ochii noştri.

Distribuţia acestei sinfonii de sentimente complicate a primit o responsabilitate uriaşă; e foarte uşor să crispezi publicul, iar experienţa vizionării să devină jenantă în faţa unei demonstraţii cu accente de melodramă. Iar linia care demarchează perfecţiunea de cabotinism e foarte fină. Cvartetul acestor glasuri ale durerii se armonizează, însă, într-un vibrato constant, dominant, care umple aerul cu o concentrare cu efect de lupă, ce îţi ţintuieşte atenţia şi te conjură să faci acest exerciţiu de sinceritate al umanităţii deplin vulnerabile, în care empatia nu e doar un cuvânt care dă bine în frază, emoţiile sunt autentice, iar snobismul degustătorului de artă nu are ce căuta.

Richard Bovnoczki (Richard) face echilibristică la înălţimea vinei copleşitoare de a fi crezut că îşi cunoaşte fiul adolecent. „Hayden a fost cel mai bun prieten al meu şi nu l-am cunoscut!” – e mărturisirea făcută cu forţa unei lovituri de ciocan peste falangele fragile ale unui tată cu nimic mai bun sau mai rău ca oricare altul. E foarte vertical, demn şi reţinut; are decenţa de a da întietate familiei victimei la suferinţă, are delicateţea unui gentleman în felul de a-şi consuma propria dramă. Durerea lui îi pare indecentă, îi e ruşine să îşi expună suferinţa şi o face ca şi când ar încerca să o sugrume cu un nod de bună-cuviinţă pe care îl leagă mereu şi mereu până când degetele îi obosesc şi firele aspre ale propriului doliu îi rănesc palmele şi sufletul. Autocontrolul mereu stăpânit, izbucnirile rostite ca o incantaţie smulsă sub tortură, fragilitatea ascunsă cu mult tact, aceste nuanţe sunt motivele pentru care ceea ce te lasă doar să intuieşti în personajul său rupe în bucăţi empatia spectatorilor.

Marius Turdeanu (Jay) cuprinde expresia furiei alimentată de o neputinţă apocaliptică. Fiul său a murit nevinovat, lipsit de apărare, inexplicabil şi… degeaba. Frustrarea unui bărbat puternic, un cap de familie responsabil, un om de acţiune, un om care face mereu ce trebuie făcut, căruia nu i s-a dat nicio şansă de a lupta pentru fiul său, disperarea neputinţei alcătuiesc modelul tridimensional al unei o sfâşieri scrâşnite printre dinţi şi replici curmate brusc. Autocontrolul impus programatic, reţinerea reacţiilor, felul în care îşi stăpâneşte nevoia de a exprima fizic, foarte concret această magmă ucigaşă de năduf, de mânie, de înverşunare, şi obidă, se adună în privirea care topeşte, parcă, orice atinge. Ochii ard, în timp ce pumnii rămân neîncleştaţi. Cuvintele sunt spuse pe jumătate, iar cadenţa lor, iureşul explicaţiilor logice pe care le-a construit cu răbdare şi le-a documentat conştiincios, devine o armă letală care răneşte de moarte cu fiecare verb suspendat într-o clătinare a capului. Şi toată furia se ostoieşte într-un strigăt sugrumat: „L-am recunoscut pentru că… pentru că era al meu!”. Cu o energie violentă, oricât de îndreptăţită i-ar fi furia de până atunci, forţa lui te inhibă şi te ţine departe de suferinţa lui; până atunci, aproape de final, când vezi omul însingurat în tristeţe definitivă de pierderea iremediabilă, căreia nu i s-a putut opune.

Mihaela Trofimov (Gail) e mama amorţită de durere. Aceeaşi nevoie de explicaţii, de a primi un motiv pentru care un adolescent de 16 ani şi-a executat colegii de şcoală. De ce? Cu ochii privind prin ceilalţi şi gândurile anesteziate, încearcă să îşi găsească forţa supra-umană de a ierta pentru a salva ea, cu puterile ei puţine şi sleite, patru suflete damnate. Şi iartă. În lipsa oricărei explicaţii, după ce ascultă şi se revoltă, şi urăşte, şi condamnă, şi îi e frică şi îi e inuman de greu, iartă. Nu pentru izbăvire, ci pentru că nu mai poate altfel. E ultimul gest secătuit de orice vitalitate pe care îl mai poate face. Tăcerea ei, sfârşeala acestei femei cu statură de eroină de tragedie antică aflată în mijlocul unui deşert sufletesc absolut, mâinile care îi atârnă cu neputinţă, până la încheieturile pumnilor strânşi – aşa îşi construieşte carcasa pentru durerea cea mută.

Ofelia Popii (Linda) combină atâtea nuanţe în mama care îşi plânge şi fiul şi consecinţele faptelor sale inexplicabile. Cu ce a greşit ea, mai mult care oricare altă mamă, pentru ca băieţelul său iubitor de natură şi animale să devină un criminal cu sânge rece? De ce nu a ştiut, de ce nu a ales altfel, care dintre faptele ei ar fi putut conduce spre o altă soartă sufletul însingurat şi chinuit al fiului care n-a cunoscut liniştea şi nu a simţit iubirea? Se justifică, mai întâi pentru sine, acoperă conturul trupului de pe podeaua bibliotecii cu imaginile copilului care aduna melci în borcan, repetă „copil, copil, copil…” când arată fotografiile unui trecut pe care îl credea fericit. E vinovată şi nu ştie pentru ce. Suferă şi îşi cere dreptul de a i se recunoaşte pierderea, caută cu disperare o alinare indiferent de unde ar veni. Şi i se refuză iar, şi iar, şi iar. Cu o luciditate topită în emoţie, cu o intensitate mereu precisă a fiecărei replici, cu gând limpede şi o expresivitate care îţi arată personajul dezgolit de orice mască, îi simţi suferinţa, poate, mai mult decât pe a oricărui alt personaj. Pentru că are atâta adevăr; o dualitate a vinei şi a nevoii de izbăvire pe care o desfăşoară bogat şi deplin. Iar monologul său final, concluzia ce nu pune punct, ci lasă deschisă paranteza suferinţei, capătă greutatea necesară pentru a menţine echilibrul în contrapartidă cu iertarea.

„Mass” nu e un spectacol plăcut. Nu poţi ieşi din sală spunând banala replică „Mie mi-a pălcut”. Şi nici stereotip-interesant nu e; ci un spectacol incomod, simplu în forma sa, elegant în alegeri, care conţine o umanitate fundamentală pe care o împărtăşeşte cu generozitatea de a fi vulnerabil, cu sinceritatea de a fi contondent şi de a-ţi provoca sensibilitatea pe care o căptueşti şi o ascunzi în cea mai mare parte a timpului. Însingurările noastre sunt provocate prin emoţia artistică, puse laolaltă, pentru a face faţă mai uşor unei poveşti despre însingurarea care ucide.

Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

Mass

de Fran Kranz

Regia: Andrei & Andreea Grosu

Scenografia: Vladimir Turturica

Distribuție:

Linda: Ofelia Popii

Gail: Mihaela Trofimov

Richard: Richard Bovnoczki

Jay: Marius Turdeanu

Festa Major de Gràcia – Un festival pentru că așa vor ei

Sunt multe legende și povești în istorie despre competițiile dintre frați, rude sau familii. Multe dintre ele durează secole, pentru că ura este împărtășită, parcă, prin ADN, iar și mai multe dintre povești au final tragic. Motivele pentru care există competiție și ură este de cele mai multe ori necunoscut, aceștia știind doar că nu trebuie să vorbească unii cu alții. De cealaltă parte a baricadei, există și concursuri „fără supărare”, dar tot cu o dorință nespusă a fiecărui participant de a câștiga. Iar o categorie cu totul și cu totul specială se referă la oamenii care intră într-un joc, doar de dragul jocului.

În Barcelona, pe străzile cartierului Gràcia am întâlnit cei mai nebuni și fericiți oameni, în același timp. Zeci de străzi decorate și costumate de ei, de oamenii care le locuiesc, doar de dragul de a face asta. O competiție între vecini pentru al fi votată cea mai frumoasă și preferată stradă. Neînțelegând ce se întâmplă, iar toate caietele program și materialele promoționale fiind doar în spaniolă, am aflat câteva informații de la personale din jurul meu.

Festa Major de Gràcia este o sărbătoare cu tradiție de peste 200 de ani, care se întâmplă în fiecare an pe străzile Cataloniei în perioada 15-20 august. În fiecare an, locuitorii acestui cartier se înscriu într-o competiție în care își fac singuri propriile decoruri, propria organizare, propriile activități – concerte, spectacole stradale, zone amenajate cu anumite tipuri de mâncare, târguri și cam tot ce ai putea găsi la un festival. Diferența este că aceste acte artistice și activități nu sunt asigurate de invitați, ci, tot de ei. Prin caietul program, am putut să desprind niște informații conform cărora acești oameni lucrează un an întreg la ce vor să prezinte. Pe lângă munca lor obișnuită, meșteresc pentru acest Festival, adunându-se în final sute de ore de muncă manuală.

La pas pe aceste străzi, am putut să desprind două categorii de competitori. Cei care s-au înscris singuri erau cei care avea balcoanele sau garajele decorate cu câte un manifest personal, un crez, religie sau gând. Un exemplu în acest sens este balconul cu mesajul trupei The Beatles: „Here comes the sun”. Multe balcoane aveau și ele pancarte, dar scrisul era prea mic să fie citit de la distanță. A doua categorie se referă la oamenii care s-au înscris în grupuri și care au pus umăr lângă umăr să decoreze o stradă întreagă. Fiecare stradă era diferită și avea o temă aleasă de ei. De la tema cunoscutului serial „Casa de Papel”, teme marine, călătorii, spațiu, școală, timp, la sărbători, precum „Las Día de los Muertos”. Cred că cele mai impresionante au fost străzile care reconstituiau povești clasice precum „Don Quixote” ori „Scufița Roșie”. Moara de vânt la dimensiuni impresionante; autorul lui Don Quixote la birou, scriind despre acesta; ori un lup care a mâncat o bunică, sunt câteva din scenele care au fost alese spre a fi puse folosite în decor.

Pe lângă decorațiuni, unele străzi organizau chiar și petreceri, alți oameni mărșăluiau și cântau, alții organizau tot felul de cursuri și ateliere. Nu cred că ajungeau cele 7 zile de festival pentru a cuprinde toate activitățile din program. Tot cartierul era ca într-o sărbătoare. Tot ce făceai era să te uiți pe hartă și să te asiguri că ai văzut și bifat fiecare punctuleț colorat, care marca fie o zonă cu un balcon, fie o stradă. Era o bucurie mult prea mare, pentru a descoperi ce au putut să facă acești oameni, încă nici ploaia nu a mai contat la un moment dat. Realizezi, în acele momente că nu mai contează nimic altceva, decât fericirea din acele clipe, atât a celor care o realizează, cât și a celor care o văd. Și, evident, realizezi și faptul că acești oameni trebuie să fie nebuni să facă asta, la un așa nivel, doar pentru că le place și așa vor ei. Dar ce e arta fără un gram de nebunie?

Ajungând acasă și căutând istoria prin surse mai sigure, decât vorba unui om, am aflat că acest festival are loc din anul 1817. El a început ca o sărbătoare dedicată Fecioarei Maria, în care oamenii din acest cartier puneau decorațiuni pe străzi în această perioadă din an. Cu timpul și-au dat seama că pot face mai mult, că le place și uite așa sa ajuns aici. Meritele sunt ceva mai mari, deoarece, în prezent, există o fundație care se ocupă de acest Festival, care a primit merite și distincți de mare rang cultural.

Astfel de lucruri nu au cum să nu te inspire. Când vei oameni care se bucură de ceea ce fac, fără să aibă un câștiga din asta, pur și simplu te bucuri. Din sursa omului care mi-a vorbit despre festival, am aflat că premiul în bani care se dă celei mai votate străzi, nu este băgat în buzunar de către oameni, ci, este refolosit pentru următorul an, la următorul festival, pentru următoarele decoruri și echipamente. Cum am zis – un festival pentru că așa vor ei, cum vor ei.

„Emociones” spaniole în pas de flamenco şi gust de sangria

Pe caldarâmul gri al Madridului tocurile turistice ţăcăne ritmat. În aerul andaluz încins şi uscat, marşul dictat de ordinele aplicaţiilor povăţuitoare de atracţii ţine pasul cu fiecare muzeu, piaţă, statuie, cârciumă, ori parc. Prin umbra protectoare şi rară, şirurile de vizitatori admiră cu ochii mijiţi din spatele lentilelor heliomate ba o fântână, ba un palat, ba un El Greco, ba un Velasquez. Sangria se revarsă în pahare de sticlă ori plastic – mai dulce sau mai alcoolizată, după reţeta fiecărei terase. Una-două tapasuri degustate în mers înainte de a-ţi face curaj pentru încă un obiectiv vizitat şi plăcut.

Dar seara, când după siesta tradiţională niciun suflet nu se mai urneşte întru muncă, fiind toţi gata fatigaţi de după efortul de a fi mimat travaliul preţ de maxim 5-6 ore pe vipia dimineţii târzii, seara ce mai poţi admira pe lângă faţadele înalte şi solide ale clădirilor cu statui masive pe acoperiş de pe Grand Via? Câtă sangria să tot sorbi până să ţi se urce la cap dulceaţa? În răcoarea unei săli de spectacol cu mese şi scaune şi o scenă nu prea mare, zi de zi, 365 de zile pe an aşa cum e promovat show-ul „Emocines”. Teatro Flamenco Madrid e primul teatru dedicat acestui gen atât de iubit, popular şi de-a dreptul cuceritor. E revigorant să găseşti pe listele de recomandări pentru turişti spectacole alături de monumente, muzee, aqua park-ui, catedrale sau plimbări cu balonul cu aer cald. Şi comercial, desigur. Dar deloc superficial.

Un spectacol cu distribuţia mereu interşanjabilă, performat zilnic pentru spectatori de ocazie aflaţi în căutare de experienţe exstival-turistice poate ridica sprâncenele pretenţioase întru elitism şi artă înaltă. Aşteptările par a se îndrepta exclusiv către 60 de minute de plăcut indulgent. O să danseze nişte doamne cu fuste colorate, o să cânte nişte domni, o să bată cu tocurile în scândura scenei şi o să se îmbibe atmosfera de senzualitate, testosteron şi pasiune latină. Frumos, pentru toate gusturile, pentru toate naţiile, din toate colţurile, să se simtă bine plătitorul de bilet adus cu avionul în capitala noastră.

Un singur cuvânt anulează această bună-voinţă snoabă: profesionalism. Calitatea actului artistic respectă tradiţia şi rangul acestei arte pe care nu o lasă transformată în simplă cursă pentru turişti zăpăciţi de caniculă. Dansul, muzica şi ritmul bătut mărunt cu tocurile de lemn şi palmele transpirate, ardoarea unui patos venit clar din credinţa unei profesii trăite foarte autentic pe scenă, elementele spefcifice acestui gen care gâlgâie de pasiune şi emană o forţă ce nu poate rămâne la jumătate de drum, construiesc o lume; spun o poveste. Exact despre aceste emoţii evocate în titlu. Pasiune, disperare, bucurie. Trei dansatori acompaniaţi de vocile nazale a doi solişti şi un chitarist – o lume de ritmuri, gesturi, note muzicale şi emoţii ce vibrează aerul pentru a exorciza, parcă sentimente făcute ghem. Poate părea patetică şi exagerată trăirea tocată sub tocuri şi strivită sub plmele ce aplaudă mărunt, poate părea show şi atât fluturarea ostentativă a faldurilor de roche amplă, poate părea stridentă vocea plângăreaţă ce prelungeşte vocale – toate la un loc, însă, reprezentate pe scenă cu mândria tradiţiei şi seriozitatea profesionistului devin expresia unui gen impresionant.

Dialogul din priviri al soliştilor – cel tânăr care pare că vrea să demonstreze cu fiecare intervenţie că e un urmaş demn al celui matur, îşi caută grimasele şi postura cu o nesiguranţă inocentă şi apoi se lansează în plină forţă a instrumentului bine antrenat – şi cel cu experienţă de-o viaţă, aproape leneş, care ştie exact cât efort trebuie să dozeze pentru fiecare notă, cruţându-şi expresiile şi livrând aparent fără efort melisme în cascadă – e un spectacol în sine. Concentrarea chitaristului care ciupeşte accente şi e atent la paşii ce par că îi determină fiecare armonie are aceeaşi intensitate cu tocurile ce bat sacadat în scândura scenei. Iar dansatorii, ca într-o competiţie nedeclarată pentru preferinţele publicului, îşi interpretează solo-urile cu fervoarea unei veritabile coride. Nu poţi rămâne în afara acestui tumult artistic din faţa ta, sorbind indiferent din sangria care se încălzeşte încet-încet în pahar. Energia acestui vârtej de sonorităţi, gesturi definitive şi forţă vitală invocată ca într-un ritual secret ce erumpe prin porii deschişi de sudoare îţi ia orizontul de aşteptare pe sus şi îl duce departe în admiraţie pentru măiestria acestor profesionişti.

O seară la Teatro Flamenco Madrid e, într-adevăr, o experienţă în sine; tradiţională şi obligatorie pentru o vizită în Madrid. Aşa cum sunt multele ore petrecute la Prado şi prânzul degustat la Mercado San Miguel. Iar paşii tocurilor de pe caldarâmul încins vor suna diferit, mai cu zvâc şi mai cu suflet, a doua zi când vor pleca din nou pe bulevardele topite de gradele în plus şi strivite de statuile care ameninţă de la înălţimi.

Teatro Flamenco Madrid

Emociones

Concept şi regie: Úrsula Moreno şi Antonio Andrade

Dansatori: Concha Jareño, Isabel Rodriguez, José Jurado

Chitară: Alejandro Moreno

Solişti: José Luis Hernándes, Aarón Molina

Bucuriile Alinuţei. Astăzi: Aeroportul

De când lumea şi pământul omului i-a plăcut să se plimbe. De foame şi frig, la început, de curiozitate, de cunoaştere, de plictiseală, de fală, de putere, de mândrie, de-a naibii ce e pielea pe el, de oftica vecinilor; pentru că poate, dom’ne. Ne fâţâim de secole şi tot nu ne mai satură Ăl de sus indiferent care i-o fi numele. Ne-am făcut roţi şi căi de fier şi oraşe plutitoare care să ne ducă de colo-colo. Şi tot nu ne potolim. Am ajuns noi şi pe Lună şi parcă tot nu ne ajunge. Scurmăm şi în maţele pământului, ne bălăcim în cele mai adânci gropi ale lui; suntem peste tot. Cum prindem un capăt de timp şi de pojghiţă de capital excedentar – adică strângem suficienţi bănuţi pe bănuţi strâmtorându-ne din toate cele – cum o tulim unde vedem cu ochii.

Când mai ai şi sindromul ciudat de a te simţi bine în aeroport, între zboruri, cu rucsacul măsurat la fix cât să fie maximul de mărime admisă la bagaj de mână, burduşit cu un sfert de casă cât să ai asigurat „strictul necesar” toată vacanţa… e clar că nu-ţi mai găseşti prea uşor leacul. Dacă ştii cum să rulezi şi să îndeşi câte 3 perechi de șosete/bucată de adidas şi cum să storci câte 100 ml de şampon, pastă de dinţi, cremă de corp în sticluţe care să încapă la fix în punguţa cu zipp şi ghiceşti ca Adevărata Mama Omida în toate semnele cu porţi, terminale, litere şi cifre de pe toţi pereţii din orice aeroport şi te ghidezi teleghidat după săgeţi ca Winnetou după pala de vânt, nu există mai Disneyland Paris pentru tine decât un zobr cu escale lungi.

Talentul tău de zburător constă, de fapt, într-o procrastinare controlată. Marea calitate a călătorului aeroportuar e aşteptarea. Nu ai altceva mai bun de făcut decât să ştii să stai sau să te grăbeşti. În cuantumul spaţio-temporal numit generic „aeroport” durata se dilată sau se contractă în funcţie de orele notate pe cartea de îmbarcare. Dacă totul decurge conform planului ai vreme de tocat mărunt cât un braţ de iarbă grasă pentru un cârd de raţe dodoloaţe. Dacă, dimpotrivă, avioanele se lenevesc sau se încăpăţânează să nu îşi ridice derierul de la sol, dintr-o dată lungul drum al turistului către destinaţie se transformă într-un „Run, Forest, run!” de toată mândria.

Demonstrators sit at the arrival hall during a protest against the recent violence in Yuen Long, at Hong Kong airport, China July 26, 2019. REUTERS/Edgar Su

Între zboruri fie ai prea mult timp, fie deloc. Când ai, cel mai probabil nimereşti într-un terminal cu două dughene şi o toaletă prea rar vizitată de personalul de la salubritate insuficient. Te învârţi pe călcâie între magneţi urâţi şi scumpi, reviste într-o limbă pe care nu o vei învăţa niciodată, pernuţe de gât din spumă foarte scumpe și ele, sandwitch-uri reci şi uscate şi multe cafele şi ape plate. Te ghemuieşti pe singurul scaun liber ochit de demult şi te prefaci că citeşti. De fapt te plictiseşti şi îţi mijeşti ritmic ochii spre tabela pe care încerci să o hipnotizezi cât să afişeze mai repede îcarcarea mult visată.

Când te grăbeşti, trăiești aventura vieţii tale – ca în cel mai imersiv joc video: fiecare om întâlnit în cale e un obstacol ce trebuie driblat, fiecare procedură e o sarcină care trebuie biruită, primeşti puncte bonus cu fiecare coadă fentată şi ai extra-mana Wizard level dacă reuşeşti să o convingi pe tanti cu ecusonul de gât să te lase în avion chiar dacă statusul e „boardig session completed”. Inima bubuie, plămânii gâfâie, rucsacul atârnă greu asemeni raniţei sergentului pe care Alecsandri l-a condamnat să îşi târâie prin manuale de şcoală primară rana din pulpă de sub „(…) sumanul rup şi o cămeşsă ruptă bucăţi pe dedesubt”. Anxietatea dă party în minţile tale care nu prea mai par să te asculte, iar tonul vocii creşte în octave odată cu secundele care se scurg nesimţit de grăbite ca doamne onorabile năpustindu-se spre casa nou deschisă la Mega. Adrenalina gâlgâie şi, când în sfârşit te prăbuşeşti ca la finish-ul de ultra maraton pe scaunul tău de la fereastră, eşti mai ceva ca Frodo Baggins – sfârşit, supt de orice putere sau voinţă, dar glorios.

Şi emoţiile extreme nu se termină aici. Dacă soarta nemiloasă ţi-a proorocit să îţi laşi o valijoară nevinovată în burta nesătulă a hulpavei aeronave, e cu atât mai palpitant. Oare îl vei mai revedea pe el, geamantanul tău? Oare fi-veţi mai, vreodată, reuniţi? Ochii injectaţi urmăresc fiecare solz al bandei pe care se rostogolesc în cvardulpu-tulupuri paporniţe de-a valma. Speri cu fiecare hurducăit că următorul paralelipiped care se zrdobeşte de cauciucul gros al benzii infinite va fi al tău. Şi, când în sfârşit apare, e încununat ca de o aureolă sfântă şi trompeţi răsună din bolta de metal a terminalului sosiri. Abia atunci poţi să te îndrepţi cu inima ceva mai uşoară spre noul capitol al odiseei tale – transferul spre oraş. Dar acesta e un subiect pentru o nouă povestire.

Între timp, timpul a mai trecut şi a venit rândul meu său pornesc cu paşi măsuraţi spre „porţile raiului” unde afla-voi printr-un piuit lung ori scurt dacă am sau nu metale asupra-mi. Pentru ca abia apoi să zâmbesc tâmp, cât să semn cu mine însămi cea din poza din paşaport, ofiţerului vamal plictisit şi aproape robotizat. Cu puţin noroc cozile se vor mişca încetişor şi constant, măgăoaia de multe tone de fier se va ridica de la sol cu bunăvoie şi silită de un pilot priceput şi va şi poposi la timp acolo unde biletul cumpărat fără discount îmi promite că o va face.

Când partea devine întreg în „Andronicus – Sinecdocă”

Poveştile au nevoie de un narator. Indiferent de cât de spectaculos e subiectul sau de forma perfectă în care au fost încapsulate în scris, e nevoie şi de o relatare pe măsură pentru ca farmecul să se poată împlini. Imaginaţia şi originalitate nu vor putea fi niciodată înlocuie; asta e sigur. Modalitatea lor de exprimare artistică – prin ritm, culoare, volume, intensitate, mişcare, metaforă, emoţie; un întreg sincretism al micro-detaliilor ce adună cu răbdare de chinez bătrân calităţi nuanţate ale performanţei artelor reprezentative – va fi mereu prilej de reînnoire a tramelor de demult, repovestite pe înţelesul altor şi altor generaţii, din timpuri din ce în ce mai grăbite.

Nu întâmplător unul dintre focusurile alese de Agata Grenda, Directorul Teatrului Shakespeare din Gdansk, pentru cea de-a 26a ediţie a Festivalului Shakespeare are legătură cu universurile benzilor desenate şi super-eroii marilor multiversuri ale industriei cinematografice. Cât de erou mai poate fi Hamlet prin comparaţie cu Iron Man? Tema centrală a „Furtunii” shakespeariene este şi ea pusă în discuţie la paritate cu furtunile ce zguduie un prezent incert şi beligerant. În ce fel mai e relevantă tragedia iubirii imposibile dintr-o Veronă de foarte demult pe lângă ameninţarea imediată a bombelor care distrug vieţi şi civilizaţie la distanţe infime de noi?

Spectacolul „Andronicus – Sinecdocă”, adaptarea Alicjei Bral, în regia lui Grzegorz Bral, produs de Teatrul „Song of the Goat” din Wrocław, Polonia, este o mostră extrem de limpede şi transparentă a forţei pe care o poate avea reinterpretarea limbajului teatral ca vehicul pentru impactul unui mesaj universal valabil peste timp şi spaţii. Apelând la conceptul declarat încă din titlu al sinecdocăi drept experiment pentru reconfigurarea unui caz specific din dramaturgia universală întru extrapolarea violenţei extreme din piesa lui Shakespeare şi conjugarea la timpul acut prezent, modalitatea aproape antropologică de apropiede de teme precum răzbunarea, voluptatea crimei, corupţia puterii şi fragilitatea precarităţii conştiinţei capătă o formă densă de expresivitate artistică. Pornind de la o adaptare necesară a textului, remodelată într-un storytelling activ, un singur personaj, Marcus Andronicus, primeşte sarcina de a nara succint şi distanţat-obiectiv evenimentele groaznice care se succed după victoria Romei asupra goţilor. Povestea sintetizată până la esenţa faptelor e spusă în tandemn alături de incantanţia solemnă, aproape ritualică, a corului susţinut în canon de cei şase actori şi cele cinci acriţe; reluarea cuvintelor face clară povestea în sine, iar forţa acestui cânt implacabil precum destinul pecetluit prin alegeri de tragedie antică devine un fluid sonor ce nu doar impresionează şi emoţionează, dar devine un personaj colectiv necesar în remodelarea formei de discurs.

Precizia mişcărilor şi sincronul dintre interpreţi, gesturile scurte, energice care aproape taie aerul dens şi descriu fizic concentrarea acesui micro-cosmos sufocat de vină tragică şi comploturi macabre, coregrafia executată tehnic extrem de minuţios şi prezenţa imlicată ce impune respect şi nu dă voie nicio clipă atenţiei să se relaxeze, mixul foarte bine echilibrat dintre intensitate controlată şi emoţie organică devine motorul unei experienţe spectaculare în care eşti imersat într-un flux de impresii foarte pertinente. Nu ce se întâmplă e cel mai important – aflii foarte precis toate informaţiile spuse clar. Primează, însă, cumulul de modalităţi de expresie artistică prin care magnitudinea faptelor e generată scenic. Un gest, un semn, metafore simple şi imagini sonore ori kinestezice care concură spre o atmosferă din care nu rezidă nu doar milă şi frică în faţa poveştii, ci şi un catharsis intelectual-artistic în faţa conglomeratului de mijloace exploatate cu maximum de efect.

Distanţarea pirn discursul unilateral, exprimarea direcţionată exclusiv către public, acest mod deloc natural de a relaţiona verbal, e completat de o fizicaţie în care trupurile obectivate în numele demonstraţiei prin reducere la absurd a ipotezei devin simboluri ale neputinţei voinţelor distorsionate de scopuri maligne. Un Aaron în lanţuri, mereu prezent ca o umbră de şoapte violente şi impulsuri primare, atroce în gând şi insidios în prezenţă, manipulează acompaniat de clinchetul ce anunţă primejdie al zalelor de metal. Loviturile de percuţie şi plângerea coardelor viorii sunt tuşele forte ale tabloului sonor alcătuit de vocile canonice care compun sinfonia tragică a crimelor. Lavinia e mutilată sub reflexiile luminoase ale oglinzilor din spatele cărora cu toţii privesc lacom şi inert violul, multiplicând simbolic, chinurile acestei victime arhetipale. Strigătele perfect susţinute şi antrenate tehnic devin monoloage care însoţesc coregrafia accidentată şi contondentă.

„Andronicus – Sinecdocă” e un spectacol acut contemporan, în spirit shakespearian. Cu un puternic substrat intelectual, strârneşte senzaţii şi exloatează modalităţi de exprimare artistică coagulate omogen, în care stridenţele voite devine puncte forte pe care se sprijină o structură ancorată într-o necesitate reală de reconfigurare artistică în numele unei demonstraţii socio-politice de forţă şi impact imediat. Oglinda pe care acest spectacol o ridică în faţa lumii e nu doar limpede, ci şi ornamentată cu măiestria unui gest artistic perfect acordat într-un limbaj stăpânit întru performanţă.

Song of the Goat Theatre, Polonia

Andronicus – Sinecdocă

după William Shakespeare

Regie: Grzegorz Bral
Scenariu şi versuri: Alicja Bral
Muzică: Maciej Rychły
Pregătire corală: Paweł Jan Frasz

Distribuţie:

Angelika Wójcik
Mikołaj Bońkowski
Przemek Wasilkowski
Andrzej Pieczyński
Damian Aleksander
Monika Mikołajczak
Olena Yeremenko
Paweł Jan Frasz
Michał J Bajor
Igor Kowalik
Alicja Bral
Urszula Milewska
Romana Filipowska

Data premierei: 9 decembrie 2021

Durata: 1h

E nevoie de (IN)DEPENDENȚI?

A fi sau a nu fi independent, aceasta este întrebarea… Dar de fapt nu este nici o întrebare, pentru că azi, de cele mai multe artiștii ajung la granița între decizie și consecință; și sper să încline mai mult spre decizie…

Bun, deci a fi independent. Dar de ce până la urmă? Pentru că nu e loc la stat? Doar din acest motiv? Catinca Drăgănescu în eseul performativ „(IN)DEPENDEȚII. Homo sapiens non urinat in ventum” face o analiză căutând răspunsuri la întrebări parcă din ce în ce mai fără răspuns în ultimul timp: „Cine sunt / ce sunt / cum sunt / de ce sunt independeți/i?”. Puși față în față – victimele vs. presupușii vinovați, lasă juriul să decidă, adică publicul, ce vot să primească – independenți sau dependenți.

Într-un spectacol aproape manifest și plin de (auto)ironie, trecând prin fabule, solilocvii și performance-uri, se varsă nervi și frustrări; pedalând, pedalând și alergând și iar pedalând după sens și răspunsuri. Experiențe profesionale prin teatrul și arta liberă sunt reunite într-un spectacol despre consecințele și nevoile unui artist azi.

Cum a început teatrul independent? Ne povestesc în primul sfert cele două actrițe – Florina Gleznea și Mihaela Rădescu, reprezentantele vocilor celor sute care simt la fel – în versuri și fabule care mai că amintesc de Ferma animalelor, despre cum niște animale voiau să schimbe cultura din ogradă, să fie libere și să nu mai depindă de stat. Prin urmare, să facă o revoluție. Le iese, apoi nu le iese, apoi apar finanțări, pe unele le câștigă, pe alte nu, dar chiar și pe cele pe care le câștigă, sunt doar pentru proiect, nimeni nu face business din asta și tot așa. Și apoi iar faci „joc de glezne” spre următorul proiect, spre următorul spectacole, spre „cine a mai auzit de mine”. Siguranța banilor lipsește, e cert; siguranța unui viitor, și mai cert și practic toată cariera este un zbor liber de la sute de metrii, fără a ști când se deschide parașuta care te ajută să mai plutești puțin prin aer.

Florina Gleznea și Mihaela Rădescu duc un spectacol greu pentru că este despre ele, în primul rând. Vin în fața publicului și își spun o parte din suflet pe sfânta scândură, dar nu ca de obicei. Acum, în spectacol, nu mai joacă un rol, nu mai pun suflet ca personajul, ci pun suflet ca artiste. E despre ele și puterea de a îndura în lumea asta haină în care te chinui să faci artă pentru un public care, cică nu ar ieși în stradă să ceară cultură. Așa să fie oare?

Și totuși a venit să vadă spectacolul, la un teatru independent și au avut răbdare să se rezolve problemele tehnice și au fost și înțelegători și cu întârzierea. Dacă ar fi fost un public care nu era dornic de cultură și artă, ar mai fi rămas pe scaun? Ori s-ar fi ridicat după primele cinci minute?

În tot acest spectacol, și în toată această luptă total incorectă, până la urmă, și artistul are o parte din vină. Adică dacă am lăsa deoparte ideea de a lucra în independent ca o consecință și ne-am întoarce în ograda animalelor care deși aveau tot, au vrut să schimbe ceva, să facă artă altfel, mai liber, mai frumos, poate am vedea lucrurile și din alt unghi. Arta are nevoie de această independență, altfel ar muri să fie mereu constrânsă de hârtii și ordine de serviciu și alte papetării ca să justifice statul cât investește el în cultură. Sunt și lucruri bune care-ți dau siguranță, dar pentru artă sunt destul de otrăvitoare dacă nu ești suficient de inteligent să te strecori printre ele în numele artei (nu altceva). În multe țări, teatrul se susține singur. E adevărat, cu oameni care știu o școală, cu puțin ajutor adiacent; dar nu aparține nimănui altcuiva, în final, decât celui care poartă denumirea de manager. Și aici nici nu ar trebui să existe lupta între teatrul public și cel privat, pentru că problemele adevărate stau undeva mai sus, în legi și cuvinte scrie pe hârtie care nu favorizează pe nimeni. Chit că unul primește, iar altuia i se ia, în final, sacrificiile sunt cam aceleași. Doar că unul e privat de libertate, iar altul de drepturi ca cetățean care muncește.

Spectacolul este necesar pentru ca oricine să înțeleagă mai bine cum stau lucrurile în independent chiar dacă au mai auzit ei pe la urechi niște informații ici-acolo sau au mai citit niște comentarii și nemulțumiri pe paginile de social media. E bine să le audă din gura celor sunt implicați până peste cap în asta și care au ceva mai multe lucruri de spus. Spectacolul este metaforizat, ironizat și bine face. Are limita de umor negru pentru a nu părea cap coadă un dialog despre neterminatele nemulțumiri ale artistului liber și independent. Iar cu puține resurse, trei oameni și talent, a ieșit un spectacol de la care înveți, râzi și care cu siguranță naște întrebări și subiecte de discutat. Iar în această punere în oglindă între artistul freelancer și statul „care dă bani”, publicul este lăsat să decidă la final dacă oamenii aceștia de pe scenă doar s-au plâns o oră și 10 minute de cât de greu le este ori să-și pună cu adevărat întrebarea dacă este sau nu nevoie de ei.

Teatrul unteatru

(IN)DEPENDENȚII
homo sapiens non urinat in ventum

cu: Mihaela Rădescu, Florina Gleznea, Andrei Raicu
Muzică și sound design: Andrei Raicu
Orchestrație vocală: Andrei Dinescu
Light design: Alexandros Raptis
Suport tehnic: Alexandru Medveghi
Grafică: Maria Drăghici

Un eseu performativ de Catinca Drăgănescu

Bucuriile Alinuţei. Astăzi: vacanţa

Şi strângi din măsele până le spargi, şi mai numeri cu pupilele dilatate datele din calendar, şi mai consulţi, încă o dată, doar ca să fi sigurissim, contul bancar, şi mai oftezi puţin – AMR puţine zile până la vacanţă. O lună şi gata – paradisul achitat integral pe post de cadou de Crăciun e la o aruncătură de băţ. Şi, vai, ce relaxare, şi, vai, ce desfătare va mai fi să fie! Mai e o săptămână şi vei purta în sfârşit rochiţa înflorată şi vaporoasă. Mai sunt câteva zile şi vei face snorkelingul mult-visat, şi te vei bălăci cu peştişorii, şi vei sorbi cocktailul ăla scump care îţi va aduce dulceaţă pe buze şi fericire în suflet cât să îţi ajungă până la feeria luminiţelor şi a vinului fiert cu scorţişoară din decembrie.

Vacanţa este evenimentul din an anticipat şi pregătit – acea speranţă miraculoasă care îţi înviorează zilele când plouă şi de sus şi de dinăuntrul tău. Ştii că ai puse de-o parte câteva zile de fericire plătită. Ai muncit pentru acest dar pe care ţi-l faci, ai îndurat şi ai avut răbdare să meriţi beatitudinea adusă de soare şi activităţi despre care deja ştii totul din site-urile răs-vizitate. Ai făcut planul în toate detaliile, ai cumpărat bilete online pentru toate locurile pe care trebuie musai să le vizitezi, ai totul calculat pe zile şi ore şi nu mai rămâne nimic de făcut decât să înceapă mica ta bucăţică de minciună binefăcătoare – pauza de la realitatea care nu pleacă nicăieri, ci te aşteaptă la fel de cinică imediat după ce sună alarma primei zile de după cele înconjurate cu markerul în calendar. Ca pentru premiera unui blockbuster eşti gata cu bagajele înşirate mai ceva decât cu popcornul, nachosul şi paharul XXL de suc. Nimic nu te poate opri din a fi fericit preţ de 7 zile, 128 de ore, 10 080 de minute aşa cum ţi-ai dori să îţi fie toată viaţa.

Şi începe „raiul”. Mai întâi cu un drum în creierii nopţii, la supra-preţ la aeroport. Nu-i nimic, ştiai că aşa va fi. Erai pregătit. Apoi cu haosul cozilor şi al înghesuielii de la Plecări – turişti, ca şi tine, deja nervoşi, cozi ce par veşnice, bagaje care zboară în toate direcţiile, proceduri standard, vuietul unei săli de aşteptare imense şi perpetue, zbucium, panica de a pierde avionul, fuga pe culoare aglomerate, îmbrânceli, impoliteţe, stres, dar…ajungi pe locul tău, la geam, în dreptul aripii, aşa cum l-ai vrut şi l-ai cumpărat. Eşti safe. Respiri prin mască aerul filtrat şi bine presurizat. Gata, nu-i nimic. De acum doar zen şi linişte. Doar copiii care ţipă la decolare şi aterizare, vecinul de scaun care profită cam mult de băuturile spirtoase şi vrea cu tot dinadinsul să facă şi puţină conversaţie libidinoasă, şi puiul cu orez care s-a terminat deja, drept care mesteci cam fără avânt din lasagna vegetală şi cârceii care se instalează în cele 6 ore de zbor. Dar e minunat, e drumul spre libertatea dorită peste an.

Şi ajungi. Şi bagajul apare pe bandă, după aproape o oră, dar respiri uşurat, scade în sfârşit şi tensiunea care îţi cam pulsa în tâmple. Of şi ce cald e aici – umezeală peste 80%. Noroc cu aerul condiţionat. Curge puţin nasul, strănuţi. Nu-i bai. Ăsta să fie tot disconfortul. Şi iar iei un taxi scump spre hotelul pe care l-ai admirat luni în şir pe booking-com. Nu-i nimic că e scump, o dată pe an pleci în vacanţă. Şi la hotel camera nu are chiar balcon, doar un grilaj care înţărcuieşte uşa care se deschide peste o străda cam gălăgioasă. Şi wi-fi-ul gratis e cam plăpând, pentru semnal decent e extra-cost. Nu-i nimic, plăteşti şi asta, doar nu îţi strici vacanţa pentru net. Micul dejun nu e inclus în preţ? Cum aşa? A, scria mic, undeva în josul pagini de unde ai făcut rezervarea. Ei, bine, mai pui câte 20 de euro/zi şi pentru micul dejun; doar ai citit în reviews că este excelent. Nu-i nimic, e perfect, e minunat, e ce ţi-ai dorit un an de zile.

Începi să vizitezi punct cu punct lista de obiective – şi sunt o grămadă. Dimineaţa mergi la piscină; în fine, cada aia puţin mai mare de pe acoperişul hotelului unde îţi înmoi picioarele, tu şi alţi 7-8, de jur împreujur, şi faci poze cât să arăţi unde ai ajuns şi cât de bine îţi e. Apoi fugi că ai multe de bifat pe listă şi timpul e scurt. Şi alergi din muzeu în muzeu, din catedrală în catedrală, din bazar în bazar, din parc în parc, din castel în castel, iei la rând toate locurile instagramabile şi foloseşti toate #-urile care să arate lumii unde eşti tu şi cât de bine îţi e. Faci poze, multe poze. Vezi totul mai mult pe ecranul telefonului decât cu ochiul liber. Şi schimbi ţinutele – că doar nu poţi să postezi pe reţelele de socializare acelaşi tricou zilnic. Scade reach-ul şi e păcat. Şi încerci câte ceva de la toate caşcaravetele cu mâncare de pe stradă – trebuie. Guşti toate felurile „tradiţionale”. Normal că îţi plac. Fac parte dn experienţa ta ideală. Te doare puţin stomacul, dar ai cu tine punga cu medicamente. Nu îţi strici vacanţa din atâta lucru. Şi cumperi suvenire. Magneţi musai. Şi şapcă şi tricou şi breloc şi album – câte ceva pentru fiecare. Toţi colegii şi prietenii ştiu unde eşti; nu poi să te întorci cu mâna goală. Le arăţi cum te-ai gândit tu la ei pe acolo pe unde ţi-au luminat ţie ochii. Încarci plase, plase şi le duci târâş la hotel.

Şi asta zilnic până când dai gata tot ce îi propuseseşi să vezi, ba încă şi ceva în plus. Ai mângâiat şi tigrul, ai înotat şi cu delfinii, ai mâncat şi la restaurantul cu stele Michelin, ai băut poşirca specifică, ai stat la toate cozile la toate marile moschei, ai mers prin tunelul din cel mai mare acvariu de pe continent, ai văzut-o pe Mona Lisa peste capetele tuturor asiaticilor cu Polaroidul de gât, ai respirat aerosolii de la Marea Nordului, ai dansat în cel mai crazy club din Peninsula Iberică, ai pupat pinguinii lui Moş Crăciun, te-ai spălat de păcate în Gange, ai băut ayahaska de la mama ei, din mâna celui mai şaman din tot Amazonul, ai sărit cu paraşuta de pe braţul lui Jesus în Brazilia, ai făcut ce ai vrut tu mai mult şi mai mult. A costat ceva-ceva, mai mult decât calculasei euro cu euro când punei în tabel, minuţios, bugetul pe care ţi-l poţi permite. O să te împrumuţi, asta e. Doar nu era să ratezi plimbarea pe cămilă prin deşert sau să spui pas tocmai la safari.

Şi apoi te întorci iar, pe acelaşi loc de la geam, cu paşaportul colorat cu încă două ştampile roşii. Geamantanul de la cală e pierdut de data asta – o să vină mâine-poimâine acasă. Nu-i nimic. Bine că ai luat la bagajul de mână suvenirele. În taxi te uiţi încă o dată la poze, eşti răpus de oboseală şi tristeţea că s-a terminat. Aprinzi lumina, dai drumul la aerul condiţionat şi te întinzi în patul tău. Un pic mai bogat în amintiri şi un pic mai debusolat că mâine îţi vei fierbe singur două ouă moi la micul dejun şi vei pleca la job cu metroul. Reality check. Minciuna s-a terminat. Viaţa vine peste tine şi deadline-ul nu s-a amânat. A meritat? O, da! Te gândeşti deja cât trebuie să pui de-o parte pentru vara viitoare. Sau faci un împrumut. Până atunci termini ratele şi, oricum, ai şi tichetele de vacanţă.

Bucuriile Alinuţei: Astăzi – Bucureşti, mon amour!

Dimineaţă. Un cârd leneş de fierătănii ieftine şi scumpe de-a valma se târăşte prin praf. Miriaopdul metalic se odihneşte des între stâlpii care le ordonă colorat când să înainteze şi când să îşi tragă sufletul negociat isteţ de dealeri spilcuiţi. Claxon. Ochi injectaţi – de somn sau nervi așteptânzi să pocnească de sub controlul căpătat cu multe ore de life coaching şi meditaţii cu clopote tibetane – degete tremurânde care mângâie spasmotico-erotic ecranele de sticlă: cea mai intimă atingere din vieţile noastre scăpate de sub controlul destinului şi intrate în imperiul pervers al libertăţii virtuale. Încă puţin praf în plămânii inundaţi de fum şi gudron, încă o porţie de moarte sigură. Şi ai mai parcurs cu succes câţiva metri calculați cu precizie de linia albastră pe care o urmăreşti cu sfinţenie pe ecranul care îţi contorizează minutele până la victoria de etapă unde te aşteaptă alte bife pe care să le aşterni pe lista de „trebuie”uri ale zilei. O sorbitură de cafea din paharul de carton reciclat. Fără sirop, fără zahăr, fără lactoză… poate şi fără cafea. Şerpii kundalini ai oraşului urcă soios pe şira unei spinări cocoşate de boli degenerative.

Bucureştiul e un ghem de senzaţii şi simţuri înnodat fedeleş în jurul gâturilor sufocate ale celor care se adaptează şi îl numesc „acasă”. Simţi pe piele arsura soarelui de câmpie filtrat ca de o lupă prin smogul betoanelor stivuite, cu numele generic de „bloc”, scuipate fără pic de simţ estetic într-o puzderie angoasantă ca de un uriaş nesimţit. Aici mai toată lumea scuipă; sau foarte puţini, dar foarte eficienţi şi harnici. Dacă încerci să îţi cruţi puţin din energia, şi aşa vlăguită, şi alegi să nu admiri fizionomiile demne de studii de caz ale concitadinilor, şi eşti atent la paşii de pe caldarâmul deformat de cratere cartografiate în fel de fel de forme contondente ca de un artist inspirat, poţi admira mostre de ADN la fiecare 4 paşi. Asta pe lângă petele negre de gumă de mestecat care adaugă artei urbane de pe orizontală propria nuanţă dalmaţiană.

Pe verticală e, încă, şi mai spectaculos acest spectacol stradal fără sfârşit. Este un veritabil continuum de extaz în faţa experienţei aventuroase oferite generos de un oraş feroce ca un zombie însetat de energie vitală pe care o hălpăne hulpav din orice baterie umană dornică să îi devină rezident. Mai întâi mirosul. Asflat încins, cauciuc ars, shaorma – obligatoriu cu de toate – transpiraţie, parfum de firmă fake, urină (şi nu numai) – de câine şi de om – alcool ieftin, respiraţii certate cu pasta de dinţi, pâine caldă, găinaţ de ciori şi porumbei, pizza cu blat subţire pe vatră cu foc de lemne, iarbă pârjolită de arşită, iarbă tăiată prea târziu, alt fel de iarbă, şi un pic de Dâmboviţă un pic mai curată. Cu acest balsam în nări ne acompaniem aşteptările – la semafoare, la coada la îngheţată pe „pietonala” de weekend, la coada la singura pizza non-stop din centrul mai degrabă învechit decât vechi, la coada la covrigi care cândva au fost ieftini, la coada la restaurantul cu punctajul cel mai mare pe aplicaţii şi cu scorurile cele mai mari în meniu, pe care îl vizităm ca pe un obiectiv cultural-turistic fărădecare Instagramul ne-ar fi mai sărac. Aşa cum suntem şi noi, de fapt – şi conturile noastre şi sufletele noastre.

Cacofonia olfactivă e completată de cea sonoră: un zgomot alb amalgamat din jumătăţi de măsură de claxoane, sferturi de notă de frâne, arii întregi de înjurături talentate, scheuneli, lătrături, mieunaturi, ciripituri, scâncete, fluierături scurte admirativ-ofensatoare, refrene urlate din boxe spânzurate deasupra meselor de plastic – obligatoriu mereu altele decât ale vecinului de afacere prosperă cu minimul de igienă şi maximul de amenzi – şi, peste toate, foşnetul milioanelor de paşi în papuci purtaţi cu şosete şi tocuri scâlciate de mersuri deformate din preadolescenţă. Iar peste toată sinfonia din care decupezi fără voia ta câte un „futu-ţi”, câte un oragan de reproducere – masculin ori feminin, fără nicio discriminare, într-o armonie perfectă şi egalitarism absolut – citat cu toată voluptatea cât să umple gurile lipsite de măsele, dar lăbărţate de pofta răzbunării orale pe orice neajuns răsplătit cu asemenea blagosloveli, peste toate aceste desfătări lipsite de muzicalitate, se înalţă corul de rugăminţi al mâinilor mereu întinse. E greu să nu te simţi vinovat; din ce în ce mai des ochii ţi se intersectează cu privirea implorândă care nu mai are nevoie de cuvinte pentru a spune povestea care să merite pomana. Şi îţi e ruşine; pentru că ştii că e puţin şi vina ta.

Apoi mai e şi dezmăţul colorat şi bahic, şi răsfăţul orgiastic al gustului din cârciumi mai mult sau mai puţin tradiţionale, dar mereu gata să te îmbuibe cu plăceri gastronomice la supra-preţ, mai e şi alaiul de patrupede plimbate semeţ de stăpâni mai grijulii decât armata de mămicuţe cu bebeline în cărucioare cu extra-opţiuni, mai sunt şi tatuajele care umplu braţe, şi gâturi, şi gambe, şi frezele bibilite milimetric, şi bărbile spilcuite, şi gleznele dezvelite şi plasticul exorbitant de scump din diverse componente anatomice, şi genele-păianjen şi „gen” şi „fată,…!” şi „boss” şi „frăţioru’ meu” şi „doriţi punguţă?” şi „da’ unde mergeţi?” şi „fiaaaaaa-reeeeee, fiaaaaaa-reeeee luăăăăăm!”.

Dar aşa babilonian, precum a fost dintotdeauna Bucureştiul, el înseamnă „acasă”. Şi îţi e dor de el când îl trădezi pentru o vacanţă adulterină. E mizeria ta, e apa ta rece pe care o încălzești pe aragazul tău, cu gazele tale plătite scump pentru a o turna apoi în ligheanul tău. E chiria ta nejustificat de aberantă, e omul lipsit de adăpost căruia tu îi dai casolete de la Mega-ul tău, e blocajul din traficul tău, e gunoiul tău măturat de angajatul primăriei cu primar votat de tine, e vecinul tău cu bormaşina lui, e job-ul tău, e alegerea ta, e viaţa ta. Şi dacă nu o iubeşti, dacă nu îţi e drag Bucureştiul la bine şi la rău, fii-ţi propriul erou şi pune mâna să faci ceva – ori pentru tine, ori pentru el.

„Fete și băieți” pe care i-am pierdut

Atenție, „Fete și băieți” de la Teatrul Act este un produs artistic feminist în măsura în care înțelegem, prin feminism, nu termenul umbrelă sub care se ascunde misandrinie și radicalizare, ci realitatea inegală, tragedia sistemică în modul crunt de diferit în care suntem educați, noi, fii și fiice ai acelorași oameni. Nu ne place întotdeauna subiectul, dar încă ne aflăm într-o societate în care femei și fete construiesc familii și, în joacă, blocuri din noroi, iar bărbați și băieți nu respectă regulile jocului – până în grotesc. Generalizarea este periculoasă, însă generalizarea este statistică. Iar partea de adevăr greu de înghițit este cea mai importantă de digerat.

Este trist și bine punctat că montarea a trebuit să precizeze că nu este o opinie, ci o realitate în cifre a faptul că, în procent de peste 90%, anihilarea familială este un impuls masculin. Nu-i ficțiune că mai mult tații – bărbații, băieții cărora le dăm puști și săbii de jucărie din copilărie (și impresia că orice li se cuvine, și siguranța unor fapte oribile) – sunt cei care sunt mai târziu în stare să scoată cuțitul și să îl înfigă în cei pe care îi iubesc.

Spectacolul, un one-woman-show care debutează drept sesiune de stand-up acustic, în picioare goale, în blugi deschiși la culoare cu un croi lejer și glume calde, nu dă semne că ar avea colții pe care și-i arată, până la. Gradual, se plonjează din comedie romantică (presărată cu accente pragmatice, de femeie independentă și de gașcă), în știrile de la ora 5 – explicit, tulburător, grafic și aproape matematic din prea multă durere.

Raluca Aprodu își varsă sufletul cu maturitate artistică și șarm așezat, neintenționat, pe care doar îl emană. Cu durere conținută, pe care o deduci doar din tăceri, fără traduceri exacte și îmbibate în suspans subtil, actrița își dă măsura (cu măsură și simplitate). Se simte ca momentul ei de glorie, ca acea partitură mult așteptată, în care, în sfârșit, are loc tot potențialul.

Numai ulterior înțelegem de unde provine senzația de gol în stomac pe care o produc momentele frustrante și duioase, pe întuneric, în care aceasta încă își permite să se joace de-a mama cu fantome pe care aproape reușește să ne facă să le vedem. Nespusul, acest actor plătit care coase cu ață transparentă inciziile pe care spectacolul urmează să le producă, este cel mai mare atu – și curge și din jocul actoricesc al Ralucăi Aprodu, și din regia lui Cristi Juncu, și din scenografie.

În calitate de mix armonios dintre teatru cu o vedetă și proiect de suflet care chiar înseamnă ceva, montarea lovește cu un oarecare catharsis social fără a vira în tezist, fără a lăsa loc de contraziceri. Această puritate a argumentului se naște natural, dintr-o pasiune care se vede, ba chiar iese în întâmpinare și pornește conversația. Nu se scandează motto-uri ideologice, nu se urmăresc agende politice – așadar, nu se contestă.

„Fete și băieți” devine pe neașteptate un spectacol ca o înjunghiere pe la spate, cu toate premisele inițiale ale unei comedii pe care numai flerul de chick-flick-eriță protagonistă al Ralucăi Aprodu îl poate disimula. Dozează suspansul fără a mistifica, fără a ascunde dinadins de specatori detalii semnificative. În schimb, dezvăluie încă puțin, și încă puțin, din sufletul ei, treptat și organic, cu un simț incredibil al măsurii.

Cu aceeași măsură și simț, o oră și jumătate se strecoară pe nesimțite pe la spatele spectatorilor. Nici nu sunt necesare decoruri și proiecții complicate când, în fața audienței este un om viu, într-o stare de înțelegere reală a situației, de asimilare a problematicii. Aparenta simplitate regizorală și scenografică doar încununează prestația, și o îmbracă subtil, accentuând dedesubturile actoricești.

Decorul se rezumă la șifonierul cochet în care protagonista și-a clădit familie cu acest bărbat intrigant, cu fler real pentru afaceri cu piese de mobilier vintage – șifonier care devine, plasat orizontal, și sicriu, și groapă. Cu accente de loc de joacă într-o groapă cu nisip, aspectul de șantier are mai mult de a face cu urmările unui măcel din care n-au rămas decât cocoloașe de nisip ud, pe care Raluca Aprodu le ține matern și le modelează compulsiv în copii.

Cu luciditate de documentar (în spiritul profesiei protagonistei), se face precizarea seducătoare – un real trigger warning – „Trebuie să vă amintiți că nu se întâmplă acum și că nu vi s-a întâmplat vouă”. Replica asigură distanțarea necesară pentru acest hibrid de public service announcement și strigăt de ajutor umanitar; iar deși știi că urmează, șocul te prinde complet dezarmat.

Montarea este zguduitoare; și, în calitatea spectatorului nenorocos care a fost introdus în convenție și scuturat bine de umeri (ca și cum aș fi fost fiica pe care Raluca Aprodu a pierdut-o prin magazin), experiența a fost la propriu zguduitoare. Deși un astfel de gest devine real deranjant, tensiunea de a-ți fi pierdut copilul, chiar și simulat, și chiar și pentru câteva minute, justifică și cere o reacție fizică, nu mâini pe lângă corp și declamație. Și oricât sens ar avea soluția găsită, fără o avertizare sau consimțământul persoanei zgâlțâite, nu se numește decât un microabuz față de public.

Agresivitatea masculină face trecerea șocantă și firească de la a strica jocurile și jucăriile care nu le convin, la violență și crimă. Fără umflături, este necesar de văzut și asimilat, și de băgat la cap fără ofensă – iar Raluca Aprodu este mesagerul ideal. Livrează cu acuitate și toate punctele pe i-uri – frumoasă, factuală, sinceră și nepărtinitoare – și pune spectatorii față în față cu un argument inconfortabil, de neignorat și mult prea nod în gât (nu, junghi în inimă) pentru a fi negat.

Astfel, „Fete și băieți” devine vivisecția contemporană a sufletului unei mame care spune lucruri de neauzit și fapte incredibile, de care nu te îndoiești nicio clipă. Creația nu face referire la celebrul flori, fete și băieți – florile s-au dus și, din jocurile de copii a mai rămas doar războiul dintre sexe, în care unii suntem înarmați cu gloanțe și testosteron, și unora ne sunt băgate sub preș strigătele de ajutor că sunt prea pițigăiate.

Teatrul Act

Fete și băieți

Autor: Dennis Kelly

Distribuţie: Raluca Aprodu

Traducerea: Raluca Aprodu și Cristi Juncu

Regizor: Cristi Juncu

Lighting design: Bogdan Gheorghiu

Restricție vârstă: 16 ani

Durata: 1 h 30 min (fără pauză)

„Oedip Rege” – un om mic pentru un destin atât de mare

Cine suntem? Ce ne defineşte pe fiecare dintre noi, ce ne identifică a fi unul sau altul, care e fibra exhaustiv personală şi indivizibilă ce ne individualizează pe noi şi numai pe noi? „A fi” – acest verb scurt şi complicat ne tot ia la întrebări şi ne pretinde a şti răspunsuri pe care cu greu le primim, cu răbdare, curaj ori sacrificii. Trufia de a fi şi smerenia de a fi stau faţă în faţă peste tabla de şah a mutărilor unui destin cam năzuros. Alegerea de a juca ori cu albele, ori cu negrele e începutul acelui capăt de fibră autentică din care se spiralează ADN-ul insului unic.

„Oedip Rege” de Sofocle, în regia lui Declan Donnellan, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova vorbeşte foarte acut despre îndârjirea de a fi. Un bărbat hotărât şi prea sigur pe sine, lider înnăscut, tentează toanele sorţii pentru a-şi dovedi superioritatea mascată în cele mai altruiste intenţii. Într-un spaţiu de joc generos, larg, oferit de toată suprafaţa scenei mari, spectatorii devin cetăţeni ai Tebei, martori şi complici la tragedia inevitabilă scrisă de un blestem aprioric. E foarte activ şi foarte personal acest spectacol din care la modul cel mai propriu faci parte. Cauţi constant cu privirea actorii care joacă făcându-şi loc prin mulţime. Eşti responsabil, cumva, de ce se întâmplă şi această energie susţinută a unui demers cu suspansul de thriller poliţist se compune din atenţia însumată a tuturor actanţilor de sub lumina rece a reflectoarelor ce arată totul.

Pentru ca acest du-te vino al punctelor focale să funcţioneze ca pe un teren de tenis în care mingea e însăşi adevărul pasat cu vigoare de la un personaj la altul e nevoie de prezenţe scenice extrem de puternice. Nu poţi controla o masă compactă formată din multe zeci de voinţe individuale, nu poţi fi acest lider carismatic ce îşi descoperă vina tragică dacă nu ai anvergura unui veritabil erou. Claudiu Mihail în rolul lui Oedip rămâne departe de această statură atât de necesară pentru reuşita deplină a propunerii ambiţioase. Miza cea mare e să parcurgi odată cu Oedip slalomul descendent de la încredere virilă spre deznădejde disperată. Formalismul impus atât în gesturile precise, trunchiate, decupate din muchii ascuţite şi de frazarea monocordă rămâne doar la nivelul unui exerciţiu de stil ce macină inexpresiv o energie viguroasă. Ochii ce privesc în gol, privirea fixă, gândul care nu pune în mişcare corpul, ci atenţia exclusiv dedicată intensităţii şi vivacităţii tehnice sunt semnele unei pseudo-performanţe ce funcţionează doar parţial. Cauţi reacţiile lui peste capetele celorlalţi spectatori, îi găseşti chipul atunci când află cele mai groaznice adevăruri şi nu observi nicio modificare în interiorul acestui personaj cu alură, doar, de erou. Un ambalaj impecabil pentru un conţinut contrafăcut. Rămâne un chip de marmură care şi atunci când ameninţă şi atunci când se vede el însuşi ameninţat şi răpus se menţine pedant şi constant în afişarea unei forme impecabile, dar sterile.

Ramona Drăgulescu (Iocasta) are aceeaşi răceală neutră. Nu există, de fapt, posibilitatea unei relaţii altfel decât declarative între aceşti doi damnaţi care se caută ineficient printre cei mulţi. Iar atunci când se găsesc şi sărbătoresc scurta fericire mincinoasă de a fi absolviţi de vină, chimia dintre ei nu poate suplini distanţarea formală. Replicile cad în gol, ascultarea nu poate fi autentică, atenţia e dinamitată şi înlocuită cu un joc mult prea general; un pericol demonstrat pluteşte în aer, nesusţinut şi de un for interior, intelectual, la fel de bine articulat. Vlad Udrescu (Creon) e mai prezent, are mai bine definite intenţiile personajului şi dincolo de prestanţa şi alura expresivităţii sale comunică mult mai cinstit, ascultă sincer şi reacţionează just, în acord cu informaţiile primite. Tamara Popescu (Tiresias) îşi foloseşte umorul şi, cu un firesc artistic negociat just, are o apariţie pitorească, tonică şi, totodată, percutantă. Iulia Colan reuşeşte să verbalizeze cu intensitate şi expresivitate ororile petrecute în spatele uşilor închise şi să transmită stupefacţia unei cetăţi orfane în faţa unei pedepse divine cumplite. Eugen Titu (Ciobanul) ascultă cu răbdare, iar postura, privirea, tonul său au încărcătura unei sincerităţi asumate.

„Oedip Rege” e o propunere viabilă, o montare ce foloseşte spectatorul drept actant pentru a mări impactul unei tragedii greu de cuprins. Responsabilizarea martorilor, privirea care se intersectează de aproape cu cele ale partenerilor de scenă, concentrarea constantă, această ipostază în care Declan Donnellan îşi pune spectatorii e o tehnică utilă pentru a mări impactul acestei întâlniri cu o tramă impresionantă. Dincolo de acest atu evident, însă, împlinirea deplină a demersului ambiţios de conciliere a scenei cu sala nu poate avea loc în lipsa unui ax central solid. Cu un trup masculin dezgolit gratuit, ca un deus ex-machina anatomic, cu efect nici măcar şocant, şi cu un dans al morţii frumos, dar previzibil, nu se poate ajunge în preajma catharsisului.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova

Oedip Rege

de Sofocle

Traducerea tragediei: Theodor Georgescu și Constantin Georgescu

Regia: Declan Donnellan

Scenografia: Nick Ormerod

Asistență de regie: Laurențiu Tudor

Asistența de scenografie: Adelina Galiceanu, Petri Ștefănescu

Muzica: Cári Tibor

Din spectacol fac parte actorii colaboratori: Ovidiu Cârstea, Bruno Noferi, Ioana Andone, Adelina Galiceanu, Roxana Mutu, Mihai Alexandru Purcaru, Petri Ștefănescu, Cătălina Vînătoru, Iarina Zidaru Din spectacol fac parte copiii Ioana Vicol și Romana Vicol

Consultant dramaturgie: Haricleea Nicolau

Distribuția:

Claudiu Mihail

Ramona Drăgulescu

Vlad Udrescu

Tamara Popescu

Alex Calangiu

Nicolae Vicol

Iulia Colan

Angel Rababoc

Raluca Păun

Eugen Titu

Corina Druc