Craiova, la zi de mare sărbătoare: câștigatea Cupei la fotbal de către o echipă a urbei și, așa cum am aflat pe surse, promovarea în prima ligă a patriei a unei a doua echipe ce reprezintă cu onor capitala Olteniei istorice. Extaz revărsând pe străzi, urale, chiuituri și beatitudine sportivo-culturală. Să ne bucurăm, unchiule, să ne bucurăm!
Cu această fericire plutindă în suflete și cu mândria locală infuzată în piepturi, pornit-am spre gara cea renovată cu bani europeni. Trenurile, însă, la fel cu fauna ce alcătuiește populația indigenă migratoare între așezări mai mult sau mai puțin urbane, trenurile, așadar, sunt profund naționale – cu tot ce are tradiția noastră mai nefast și imund: mizerie, prostie și tupeu.
Vagoanele triste se hurducăie pe linie și locomotiva ce parcurge, parcă, secole pe șine pentru a ne ajunge la peron oprește cu zgomot și opontiri. Un val uman pestriț înarmat cu un arsenal de papornițe și plăși, geamantane de plastic cumpărate pe puncte din benzinării și multă rafie fără de nicio etichetă, însă, se iscă, parcă, spre a inunda cu respirații amestecate cu viruși, microbi și stropi de transpirație spaţiile mici numite locuri inscripţionate pe amarnicele de bucățele dreptunghiulare – biletele scrise citeț din care orice pseudo-cititor de litere şi numere, posesor de cunoștințe ale claselor primare, poate distinge fix localizarea precisă a propriului spațiu cumpărat în episoadele traumatizante desfășurate la ghișee cu povești egal de spectaculoase.
Dar ce să vezi; valul se lovește ca de bolovani de cei care se înțepenesc pe locuri ce nu le aparțin nici măcar vremelnic. Se activează, parcă, o arumură de gălăgie și tupeu; ei știu sigur că acolo și doar acolo vor sta preț de o călătorie și încă o viață. Și ce dacă tu ai un prăpădit de document care te fericește a fi ocupantul de drept al scaunului cleios de câte dosuri și sosuri personale s-au odihnit pe ele în vremuri rostogolite la rând. Și ei au. Da, da. Tot acolo. Și ieșire din această dilemă existențială clar nu se poate afla. Iar în tot acest timp elongat cuantic, în care secundele se transformă, parcă, în praf de veșnicie, alți compatrioți înțesați de bunuri materiale pe care le poartă cu sine peste kilometri și timp vor să ajungă la locul făgăduit de biletul aflat în buzunarul de la piept al cămășii asudate.
Măștile medicale acoperă expresiile paroxistice ale celor care urcă ariile lamentațiilor în decibeli odată cu despărțirea nedreaptă de scaunul promis. Corpurile se ating și se strivesc între ele tricouri cumpărate de la tarabe cu cele comandate pe net și livrate la ușă. Suntem o masă dementă de capete înfierbântate într-un container de tablă ruginită care se ceartă surd și absurd… fără sens și fără discernământ.
Logica pare a fi ultima redută a speranței. Dar cine, oare, o mai poate invoca sau evoca între atâtea indignări și (ne)adevăruri personale? Când în sfârșit vocile de ulițe desfundate tac și puținul exercițiu de bun simț reușește, misterul de nedezlegat al locurilor insuficiente pentru atâtea suflete nedreptățite se evaporă ca damful de transpirație ce deja ne cuprinde într-o îmbrățișare solidară. Locul poartă același număr, dar vagonul, vai, vagonul, e un altul – cavoul supra-încălzit ce urmează a ne fi devenit prezent preț de un viitor extrem de apropiat e un altul, mereu un altul. 2 nu e 20… un zero în plus nu e un moft; nu e acolo pentru a te face pe tine mai special. 2 sunt ochii mamei tale, mâinile proprii și, probabil, literele cunoscute de majoritatea con-călătorilor. 20 sunt cei care încearcă să se strecoare prin cei 50 de cm atât cât măsoară lățimea fatidicului culoar unde tocmai s-a rezolvat o problemă a universului.
Deci, dragi și mimunați concetățeni, frați întru Decebal și Traian, citiți – orice, oricând, oricât! Citiți tot! Atât cât știți şi cât puteți. Mai ales biletele de tren cumpărate cu bani câștigați cu sudoarea frunții.
d'E-pîn-geac 