Multe se mai petrec în lume; dintotdeauna. De la banalul fapt de viaţă cu potenţial dramatic şi până la cele mai îngrijorător-creative destine pe care soarta le complică după bunul plac. La intersecţia dintre istorie şi spectaculos ia naştere grăunţa de posibil act artistic. Nu e suficient ca o poveste să aibă tâlc, personaje colorate şi surprize în cascadă. Depinde cine şi cum alege să o spună. Materialul pe care ni-l pune la dispoziţie realitatea e bogat, divers, ofertant şi ispititor. Cu toţii ştim măcar două-trei poveşti care şi-ar merita faima între copertele unei cărţi sau în decorurile unui spectacol de teatru. Ce se întâmplă, însă, când scena încearcă fără niciun succes să adauge acel strat spectacular atât de necesar pentru ca faptul de viaţă să devină artă?
Spectacolul „Trădarea lui Einstein” de Eric-Emmanuel Schmitt în regia lui Tudor Ţepeneag de la Teatrul Evreiesc de Stat este o întâlnire cu nepotrivre de caracter: Un personaj excepţional din viaţa reală nu îşi găseşte corespondentul scenic, ci se miceşte sub ochii spectatorilor devenind rostitorul plicticos al unor vorbe lipsite de intenţii. Piesa îngrămădeşte în povestea celor trei personaje multe fapte istorice, o sumedenie de reflecţii şi mult prea multe consideraţii filosofice; practic, autorul uită principiul de bază al teatrului: acţiunea. Surprizele nu prea au niciun haz, suspansul e artificial, deznodământul poate fi oricare final de scenă, orice episod poate lipsi fără să deranjeze prea mult ansamblul şi întreaga construcţie pare o însăilare de situaţii peste care se toarnă cuvinte mari încercând a se acoperi golurile flagrante.
Regia şi scenogografia nu ajută cu nimic această lipsă de spectaculozitate; dimpotrivă. Într-un cadru neprietenos, înjghebat, parcă, din recuzita reciclată din magazia teatrului şi „salvat” cu o proiecţie tautologică, decorul semnat de MC Ranin e o ilustrare prăfoasă, lipsită de orice merit estetic, ce umple scena cu obiecte desperecheate doar pentru a nu o lăsa goală. Regia pare a urma aceeaşi direcţie dezolantă a acţiunilor adăugate doar pentru ca actorii să nu stea degeaba. Inserturile dintre scene în care violonista Rodica Doija acompaniază colajele video ce ne plasează în contextul şi timpul potrivit sunt o banală rezolvare „la faţă de cortină” care funcţionează ca semn al cronologiei şi răgaz pentru schimbările de decor deloc necesare.
Despre emoţie nu poate fi vorba; nu am de ce nici să empatizez cu un Einstein obosit şi plictisit, nici de ce să mă tem pentru viaţa lui, pentru că agentul FBI nu e decât o caricatură stereotipă derizorie, iar prietenul vagabond doar un personaj de legătură. Ritmul e sec, lent, fără nicio culme, cu prea puţine încercări neizbutite de a construi un punct culminant verosimil ca intensitate. O enumerare politicoasă de scene în care se cugetă pe-ndelete despre război, pace, violenţă, atrocităţile unui secol dement şi vina unui geniu de a fi contribuit fără voie la crearea lor. Dar nici măcar această căinţă, acest sens al textului nu e relevat credibil. Nu îl judec pe Einstein pentru că, aşa cum apare personajul în acest context, nici măcar nu mă interesează.
Jocul actorilor în distribuţia Andrei Finţi (Einstein), Veaceslav Grosu (Vagabondul), George Remeş (O’Neill) se aliniază aceloraşi lipsuri de consistenţă. Singurul care se desprinde timid, reuşind prin contrast să adune puţină empatie, să creioneze un plan interior credibil personajului său şi să alcătuiască o expunere artistică sinceră e Veaceslav Grosu al cărui vagabond are căldură şi umanitate. Andrei Finţi pare a se concentra exclusiv pe cuvintele din text pe care le uită şi le încurcă de mai multe ori. Lipsa de inteligibilitate şi de gând a peroraţiilor lungi cu iz academic şi filosofic pică într-o cadenţă de povestire menită să aducă somnul. Chiar şi pasajele critice despre Holocaust sau bomba atomică, pe cât de impresionante în fapt, pe atât de moi şi aplatizate cad pe scenă în palide încercări de revitalizare a unui personaj născut mort. George Remeş foloseşte toate clişeele din filmele cu agenţi FBI, e artificial şi atunci când încearcă să aducă ceva nou, să surprindă, îngroaşă încă şi mai ostentativ tuşele unei forme pe care nu o stăpâneşte nici prin gând, nici prin mijloace tehnice.
„Trădarea lui Einstein” este un spectacol expozitiv, lipsit de un fir roşu dramatic. Vedem câteva episoade ce par stinghere între acorduri de vioară şi imagini cu copiii din Hiroshima sau lagărele naziste menite să impresioneze prin activarea memoriei. Figura lui Einstein se desprinde doar din titlu, iar problematica pe care doar o citează piesa lui Eric-Emmanuel Schmitt nu e suficientă pentru ca impactul subiectului să nu mai aibă nevoie şi de o formă artistică împlinită. Nu e suficient să onorezi victimele unui trecut mult prea crud, să menţionezi o figură celebră şi să pui în discuţie teorii; artele spectacolului au în grija lor şi aspectele extra-sociale. Cu cât mijloacele artistice sunt mai performante, cu atât faptele de viaţă vor căpăta relevanţă odată urcate pe scenă. Altfel, e mai sincer să le lăsăm în paginile cărţilor de istorie şi în grija celor care le cercetează pentru a fi de folos urmaşilor ce vor să înveţe din ele.
Teatrul Evreiesc de Stat
Trădarea lui Einstein
de Eric-Emmanuel Schmidtt
Traducerea: Tudor Țepeneag
Regia: Tudor Țepeneag
Scenografia: MC Ranin
Video: Liviu Alecu
Distribuţie:
Einstein: Andrei Finți / Mircea Dragoman
Vagabondul: Veaceslav Grosu / Neculai Predica
O’Neill: Mihai Nițu / Andrei Miercure / George Remeș
Violonista: Rodica Doija
Durata: 90m
d'E-pîn-geac 