Cu Big Brother la Muzeu

Îmi amintesc puţine lecţii din cărţile alb-negru de Limba Franceză din clasele V-VIII; cunoştinţe, cu atât mai puţin. „Mon école”, „Au théâtre,” „Une visite dans une usine” şi „Au musée”. De departe cele mai multe cuvinte în limba franceză mi-au rămas agăţate în vocabular despre uzină, producţie, maşini, table, spor şi voioşia muncii. Dar de vizitat, cu părere de rău, încă nu am viztat un asemenea obiectiv. La mon école, în schimb, încă mai merg aproape zilnic, au théâtre măcar de 2-3 ori pe săptămână şi au musée abia aştept să poposesc în fiecare vacanţă.

Aşadar, la biserică poate că nu sunt tocmai dusă aşa cum spune zicerea din bătrâni, dar la muzeu cu siguranţă. Şi în stabilimentele cele mai vestite într-ale artei şi frumosului şi în unele mai puţin marketate din cotloane de ţară. Am văzut-o şi pe Mona Lisa şi toate pinacotecile din Munchen deodată, dar şi Muzeul Pisicilor din Amsterdam şi Acvariul din Tulcea. Am o tragere de inimă spre ceea ce se numeşte generic „atracţie turistică”; vreau să văd cu ce se mândreşte oraşul; ce are de arătat lumii pus frumos în vitrină. Uneori o casă memorială e doar un apartament destul de banal, alte ori o căsuţă care pur şi simplu respiră a istorie. O pagină olografă înrămată pe un perete îţi poate stârni mai multă emoţie decât o sculptură despre care ai citit câteva pagini bune. Când stai ochi în ochi cu un loc sau operă de artă, când faci cunoştinţă cu cineva prin intermediul mijlocit al moştenirii sale, dai mâna prin timp cu un trecut pe care îl continui prin percepţia ta personalizată într-un prezent mereu continuu. Şi te conectezi la fluxul acestei spirale fascinante numită umanitate.

Dar nu în toate muzeele e linişte; ba dimpotrivă. E rar să ai şansa de a sta singur într-o sală copleşitor de largă, înconjurat de chipuri care te privesc de la înălţimea simezelor. Când se întâmplă să stai sub un luminator, de exemplu şi să păşeşti printre aceste priviri fixe care te urmăresc doar pe tine, devii tu însuţi cel expus iscodirii mirărilor de demult. Şi e, într-adevăr, o experienţă emoţionantă. În mod normal muzeele sunt pline de vizitatori pestriţi; turişti care fotografiază cu sau fără blitz fiecare tablou ca pentru a-şi retrăi vacanţa pas cu pas odată întorşi pe canapeaua de acasă – uită, însă, privind contnuu prin lentilele aparatelor să o trăiască atunci când chiar se întâmplă şi rămân doar cu imaginea în 2D a unui întâmplări pe care doar au arhivat-o fără a o simţi, de fapt. Dintre ei se desprind cei care îşi dau timp pentru a privi exponatele, care nu se grăbesc cu ochii mai mult la ecranul ceasului să bifeze cât mai multe borne culturale. Cei care chiar observă, nu doar văd la grămadă nume sonore de artişti şi asociază fugitiv renumele cu o imagine pe care o vor uita, însă, curând, amalgamată cu parcul de distracţii, cina gustoasă, catedrala din centru şi orele prelungite de shopping. Căci ce vacanţă ar fi aceea fără sesiunea de cumpărături atât de necesare, nu-i aşa?

Dar cele mai ciudate trăiri într-un muzeu nu le ai nici când eşti luat de valul de oameni mulţi şi grăbiţi de a se adăpa din cultura universală, nici când te plimbi însingurat printre opere de artă care par că te analizează critic. Ochii cei mai pătrunzători, tăcerile cele mai apăsătoare, emoţiile cele mai intense nu ţi le dau nici turiştii, nici operele de artă. E previzibil cum poate decurge o astfel de visite au musée. Interacţiunea cu personalul angajat să fie vigilent întru conservarea şi neaccidentarea moştenirii culturale e priceless. Aceşti cerberi cu chip feminin de cele mai multe ori, purtând uniforma sobră, mereu bleumarin, cu ecuson aninat cu mândrie, walkie-talkie la brâu şi ochi de şoim sunt păstrătorii nobili ai artei pure.

În muzeele patriei noastre simţul datoriei este invers proporţional cu media civilizaţiei majorităţii vizitatorilor, se pare. Poţi vedea cu uşurinţă iniţiale scrijelite pe un colţ de ramă, pe un perete sau câte o urmă de gumă chiar în centrul unui portret. E clar că simţurile ascuţite şi reacţiile instante au fost antrenate în condiţii de luptă corp la corp cu nesimţirea în cele mai aprige condiţii. Stresul de pe chipul acestor doamne sobre, cu voci ferme şi mâini mereu împreunate într-o încordare ce exprimă, aproape mai rafinat decât o fac sculpturile pe care le păzesc cu atâta străşnicie, această postură de chin perpetuat în zile care vin la rând mereu la fel e opera de artă a celor care le-au pus siguranţa zilei de mâine în pericol. O gumă pe un tablou e o crimă; dublă. Nu doar faţă de opera de artă, ci şi atentat la locul de muncă al celei răspunzătoare de sala respectivă.

Şi atunci frica păzeşte bostănăria. Sentimentul ciudat de a fi considerat infractor înainte de a manifesta orice iz de intenţie în acest sens pluteşte greu în aer. Orice apropiere de pânza unui tablou e acompaniată de o apostrofare ca de şef de baracă dintr-o brigadă severă: „Nu vă apropiaţi la mai puţin de un metru”. Nu ai ruletă la tine şi aproximezi cam cât înseamnă prin aer această limită impusă cu stricteţe. Şi întrebi din privire dacă e suficientă depărtarea pe care ai interpus-o între tine şi obiectul ce îşi pierde atributele admiraţiei şi capătă nuanţele interdicţiilor ameninţătoare. Şi ţi se face şi ţie frică. La orice pas verifici, parcă, dacă ai voie. Îţi e îngăduit să mergi mai departe, cât trebuie să zăboveşti în faţa următoarei opere, e prea mult, e prea puţin, ai voie să spui ceva, poţi întreba, oare deranjezi? Şi de toată relaxarea şi comunicarea cu umanitatea prin intermediul artei se alege praful şi rămâne doar hăituirea prin săli sub privirile agere pe care le simţi cum îţi ard spatele şi te supraveghează ca pe un aprioric infractor.

Deranjezi. Răspunsul la toate întrebările ăsta e. Da, deranjezi. Aşa că uită-te mai repede la ce ai de uitat; oricum nu înţelegi nimic şi e un mister ce poţi căuta într-un muzeu. Eşti ciudat. Pleacă. Şi lasă-le pe doamne să se odihnească la umbra tablourilor agăţate pe pereţi. Au şi ele problemele lor. Arată-ţi iubirea şi adeziunea pentru acest Big Brother atoatevăzător şi ameninţător şi părăseşte incinta. E mai înţelept aşa; căci 2 şi cu 2 nu fac întotdeauna 4 în absurdul realităţii suspendate în frică din muzeele păzite de doamne pururea vigilente.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: