Bucuriile Alinuţei. Astăzi: „Curentul Românesc”

Spital privat, București, iulie, anul Domnului 2020. 33 de grade Celsius la umbră. Se așteaptă civilizat, distanțat, igienizat, fiecare cu boala, frica și fișa lui. Un hol ca oricare altul. Mai puţin insalubru decât o sală de aşteptare din gară şi mult mai oarecare decât cele din serialele noastre preferate. Nimic nu pare să ridice privirile aşteptânzilor din ecranele proprii în care îşi amăgesc răbdarea cu boomboane ce se sparg şi aduc premii colorate sau păsările supărate care zboară peste porci verzi. Dar ce ar fi viața fără contrapuncte! În acest peisaj lipsit de imaginaţie e nevoie de un erou; de o figură plină de carismă care să pompeze puţină adrenalină şi emoţii. Altfel viaţa ar fi doar o sală cu scaune şi uşi înshise în care ne aşteptăm rândul la boala şi leacul nostru.

            Intră în scenă, aşadar, o doamnă oxigenată nu foarte recent, cu aerul de expert al cozilor, anticamerelor și holurilor și cu o sclipire pe sub ochelari care ascunde priceperea fentării uzanțelor ordinii cronologice. Pare că nu există subiect în care să nu aibă păreri de nezdruncinat; acel arhetip care stăpâneşte prin prezenţă şi subjugă prin tonul vocii mai mult decât ar putea să o facă stive de argumente. Şi, desigur, doamna protestează. Motivul zbuciumului sufletesc e, dealtfel, foarte întemeiat; dovedit ştiinţific, chiar: în holul de formă aproximativ pătrată sunt pornite concomitent două aparate de aer condiționat poziţionate perpendicular unul în raport cu celălalt şi, pentru ca natura să contribuie insurmontabil la dezastrele erinei, ușa de la intrare, unde se face triajul tuturor pacienților care îndrăznesc să coexiste în aceeaşi paradigmă spaţio-temporală cu acest corolar de energie şi indignare numit generic Doamna, se tot încăpățânează să se deschidă. Ea, uşa, acest obiect care contrar aşteptărilor ar trebui să rămână închisă pe o perioadă nedetrminată, dar suficient de îndelungată încât să acopere durata şederii Doamnei, e miezu suferinţelor deloc tinerei pe care cu siguranţă nu o cheamă Werter.

            Iar oamenii, aceşti inşi oarecare, îşi permită să inter şi să iasă. Deschi uşa. Păcat capital! Iar Doamna nu poate accepta așa un afront. Acceptă august şi cu generozitate de mumă bună că merg cele două cutii din care se revarsă fiori reci peste suflete şi trupuri înfierbântate de căldura dată de o natură haină. Dar oare cât poate şi ea, că doar om e, să îndure? Dacă aerul condiţionat e pornit, de două ori chiar, e  obligatoriu ca ușa spitalului să rămână invariabil închisă. Nu, nu aerul condiţionat trebuie oprit. Uşa, uşa cea atât de aducătoare de vrajbă şi boală e duşmanul declarat. Trage, ce Doamne iartă-mă!

            Şi doar ştim cu toţii efectele aproape mortale ale curentului românesc. Acest Zburător care mângâie cefe şi umeri şi şale şi muşcă din ele lăsând în urmă fuioare de jale şi icnete de junghiuri. Curentul românesc e frate bun cu tsunami-urile, erpuţiile vulcanice şi Covidul. Pe unde trece el rămâne doar gol în suflete şi o vale a plângerii se aşterne peste melagurile pustiite de mobilitate şi elasticitate. Şi nu se glumeşte cu aşa ceva. Curentul românesc e pervers şi se insinuează ca un ninja: puf, te trage de nici nu îl simţi şi abia mai târziu, când ţi-a înţepenit gâtul sau ţi-a paralizat jumate de faţă ştii că i-ai căzut victimă inocentă acestui asasin cu sânge cum altfel decât rece.

            Cam aşa reiese din cele istorisite cu termeni precişi, de găsit în dicţionarele medicale de Doamnă. Și asistenta care face triajul o să suporte consecințele dacă mai deschide și închide mult ușa aia. E vinovată indubitabil pentru pârdalnicul de curent care se revarsă acum în sala noastră de așteptare și face ravagii; rânduri-rânduri cădem seeraţi şi singura noastră apărătoare e Doamna al cărei glas ce pare antrenat la adunări de mulţimi, întru protest ori adorare, tună şi cere imperial oprirea oricărui trafic, fie el şi uşor, prin cadrul acelei uşi poziţionate atât de nefericit.

            Și îi explică și asistente și doctori și administratori şi pacienţi şi copiii din braţele mamelor şi cei din cărucioare, chiar, că poate sta mai la adăpost, după un colț, la 1m mai la stânga. În aceeaşi încăpere, dar ferită ca de un scut de un unchi drept de beton care fii-va-i stavilă în lupta cu inamicul necruţător. Dar doamna refuză fără drept de apel: „Nu, că o să mă cheme doamna doctor!”. Şi ce mai conta că înaintea dumneaei așteptam mustăcind pe sub mască vreo 3-4 persoane în ordinea programărilor făcute în prealabil. Ce ştiam noi muritori ignoranţi? Șţiam noi, oare, asemenea dânsei,  despre pericolul curentului creat când aerul de afară, vrășmaș, îl întâlnește pe cel rece scuipat cu duşmănie din aerele condiționate? Nu ştiam.

            Şi după ce lecţia de Curentologie şi luptă de guerilă cu ameninţarea fantomaticului Curent românesc a luat sfârşit, Doamna profesoară a fost strigată la catalog, să poftească în cabinet pentru consult: „Doamna Furtună!”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: