„După D’ale” urmează o tăcere pre(a)lungă

Caragiale. Nenea Iancu. Parcă îl ştim cu toţii – ne e rudă apropiată şi dragă. Îl recunoaştem din poze: fie de manual, fie de pe bancnote. Îl cităm şi, câteodată, nici nu ştim că o facem. Personajele lui sunt continuu actuale pe scene politice sau de teatru. Avem un spirit profund  familial şi familiar în ceea ce-l priveşte pe dramaturgul nostru naţional. Şi pentru că ne este atât de simpatic ne supunem smeriţi criticii sale de peste timp şi, parcă, ne recunoaştem mai bucuroşi vina, mereu aceeaşi, în spectacole ce îi poartă semnătura pe afiş. Avem acea duioşie de a merge în vizită la unchiul preferat când vedem montată o piesă de Caragiale. Ştim dinainte că o să ne simţim bine. Parcă ne aducem aminte din liceu care e tâlcul scrisorii ce se tot pierde şi râdem în continuare cu poftă de încurcătura unui 6 devenit 9 pe poarta unei case de mahala.

            „D’ale carnavalului” este, poate, cea mai puţin montată dintre piesele îndrăgite care garantează succesul în orice repertoriu. Pe de-o parte există în memoria colectivă imaginile de neşters ale viziunii lui Lucian Pintilie, iar pe de altă parte e nevoie şi de cele mai bogate mijloace, imaginaţie, creativitate şi resurse pentru a rezolva scenic atmosfera de carnaval din mijlocul spectacolului; bâlciul caricatural nu e tocmai la-ndemână de redat cu două scaune şi o masă. Aşadar, în această stivă de scrisori pierdute şi nopţi care mai de care mai furtunoase, carnavaluri nu mulţi se încumetă să pună la cale.

            Intenţia surprinzătoare a lui Cornel Scripcaru de a monta un scenariu „După D’ale” şi a interpreta în notă dramatică situaţiile personajelor pitoreşti ale lui Caragiale este un act de curaj. Unul dintre cei mai rafinaţi actori, cu un univers interior forfotind de gânduri în orice rol, stăpân pe o tehnică personalizată şi cu o carismă greu de reprodus a vrut să îşi multiplice resorturile într-un spectacol ce reorganizează materialul dramatic arhi-cunoscut. În loc de o atmosferă burlescă, ritm alert şi gag-uri, spectacolul „După D’ale” merge în contra aşteptărilor, evită orice cărare bătătorită şi propune o tihnă deloc proprie montărilor textelor caragialiene.

            Din piesă rămân, poate, doar jumătate din replici şi situaţia amoroasă complicată dintre trei cupluri în care adulterul ţine loc de sentimente. Dispare orice carnaval – încă din titlu – personajele care aveau rolul de a colora atmosfera sunt şi ele decupate cu grijă, iar povestea pare că ne scapă printre degete odată cu explicaţia nu foarte limpede care ar trebui să elucideze orice neînţelegeri. Ritmul greoi, tăcerile prelungite artificial, acţiunile explicative care dublează ceea ce se spune pe scenă, personajele care amână, parcă, să interacţioneze, multele activităţi care prelungesc aflarea unei rezolvări şi ambiguitatea care se instalează apăsător ţin departe spectatorii de miezul tramei. Bunele intenţii de a privi cu ochi proaspeţi o poveste bine cunoscută nu îşi găsesc şi împlinirea explicită pe scenă. Spectacolul pare că oboseşte de la jumătate. Replicile se răresc şi sunt înlocuite cu aşteptări a câte unui personaj răzleţ care acţionează, parcă, fără tragere de inimă – nu există o justificare pentru aceste scene mult lungite; necesitate nici atât. Simţi că se doreşte a se exprima ceva profund, dar pare că lipsesc tocmai ideile care să aducă din ideal în concret acest deziderat.

            Multitudinea de detalii e de bun augur, acţiunile inventive sunt bine-venite, dar în mod paradoxal, în loc să umple scena şi să intensifice ritmul, toate se scurg, parcă, într-o devitalizare a situaţiilor; rămân expozitive şi frumoase în sine. Personajele sunt desene abia schiţate ale unor dorinţe ce rămân neîmplinite, iar actorii par că execută gânduri ce nu le-au devenit, încă, proprii. Ştiind efectul pe care jocul bogat şi nuanţat al lui Cornel Scripcaru îl are în scenă regreţi că nu a putut el însuşi interpreta toate cele şase roluri – pentru că toţi par a încerca să umple o formă foarte explicită primită în grijă pe care, însă, o reproduc doar superficial.

            Cel mai aproape de adevărul personajului său e Alin State (Iordache) a cărui prezenţă foarte vivace şi atenţia mereu încordată funcţionează cel mai bogat în nuanţe. Constantin Dogioiu (Pampon) are precizie, pare că se încadrează perfect între limitele impuse de indicaţii foarte exacte – rămâne, însă, departe de însuşirea organică a unor emoţii şi sentimente pe care bruta cea violentă le ascunde în spatele bâtei fluturate agresiv. Manuela Ciucur (Miţa) reduce unul dintre cele mai consistente personaje feminine de la culmile unui vulcan în erupţie la o banală damă plângăreaţă şi superstiţioasă – cu prea puţine mijloace aduce pe scenă un personaj cu un univers interor ce depăşeşte posibilităţile reale. Adrian Ciobanu (Crăcănel) se află la punctul de respiro între corect şi nespectaculos – toate datele personajului sunt la vedere, înţelegerea sensibilităţii interioare e uşor de recunoscut, însă, lipseşte următorul strat de profunzime în asumare pentru a deveni cu adevărat performant. Alex Călin (Nae Girimea) stăpâneşte cel mai abil tăcerile şi populează lungile momente de contemplaţie cu o postură consistentă, reuşind să alcătuiască din puţine date un personaj cu intenţii duse până la capăt. Ioana Anastasia Anton (Didina) are cuminţenia de a purta cu sârguinţă un personaj mut şi expresiv care, însă, din cauza construcţiei impractice nu are efectul surprinzător dorit din rescrierea tramei.

            Acest exerciţiu auto-impus complicat este una dintre acele experienţe în sala de spectacol pentru care ţii pumnii strânşi să reuşească; îţi doreşti să funcţioneze. Începutul misterios, atmosfera peste care se presară acorduri de muzici ce încarcă aerul, prezenţe fruste, insule de lumină care marchează coerent convenţia, roluri pe care le intuieşti a fi fost lucrate serios şi în amănunt, multe, foarte multe gânduri izbutite, o înşiruire ce pare a conduce către o mirare fericită. Dar curiozitatea oboseşte odată cu suflul spectacolului care se epuizează exponenţial după prima jumătate şi odată cu ritmul acesta defalcat pe-ndelete se instalează şi regretul sincer din scaunul de spectator. Împlinirea dorinţelor nu funcţionează nici pe scenă şi nici în sală. Rămâne, însă, curajul unui parcurs în răspărul unei tradiţii devenite clişeu şi încercarea de a spune ceva nou cu vorbe ştiute de toţi.

Teatrul Bulandra

După D’ale

după „D’ale carnavalului” de I. L. Caragiale

Regia: Cornel Scripcaru
Scenografia: Nina Brumușilă
Ilustrația muzicală: Cornel Scripcaru
Conceptul grafic: Florentin Ilie

Distribuţie:

Mița – Manuela Ciucur  
Crăcănel – Adrian Ciobanu
Pampon – Constantin Dogioiu
Didina – Ioana Anastasia Anton
Iordache – Alin State
Nae Girimea – Alex Călin   

Photocredit: Teatrul Bulandra

Durata: 2h

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: