Tangoul destinului murind într-un pat frânt: „Maria de Buenos Aires”

Photocredit: Andrei Gîndac

Există spectacole, există întâlniri şi există experienţe. Apreciezi spectacolele reuşite, te bucuri de întâlnirile dintre ochi ce se privesc şi iei cu tine în buzunar şi în suflet experienţele pe care le vei purta multă vreme la braţ cu o nostalgie duioasă. Aplauzi cu drag un spectacol împlinit şi îţi laşi câteva lacrimi să cadă emoţionate când te întâlneşti cu acele personaje de care nici nu ştiai că îţi e dor. Dar experienţele într-o sală de spectacol sunt cele mai rare. Sunt acele durate lipsite de timp în care spaţiul convenţional îţi devine lume şi simţi că se dizolvă orice realitate dinafara acestui cerc magic descris de imaginaţia creatoare a unor artişti. Când eşti parte din universul unui spectacol, când nu doar admiri minciuna frumoasă, ci îţi pasă cu adevărat şi te laşi purtat de atmosfera din al cărei aer simţi că îţi umpli plămânii şi gândurile, recunoşti sentimentul plăcut şi de preţ pe care doar o experienţă frumoasă ţi-l poate oferi.

            Spectacolul „Maria de Buenos Aires” realizat de Răzvan Mazilu la Teatrelli, pe muzica lui Astor Piazzolla ş libretul lui Horacio Ferrer este unul dintre acele momente când spectacolul-întâlnire devine o experienţă pe care îţi doreşti să o repeţi şi să o păstrezi cât mai îndelung ca pe o bijuterie sofisticată. În atmosfera creată de câteva canapele şi covoare, un pat în picaj şi materiale vaporoase în decorul semnat de Dragoş Buhagiar, drama argentiniană a unei femei-arhetip e trăită la temperaturi înalte, până la capăt, cu sânge ce parcă ţâşneşte din clapele unui acordeon ce îi cântă fiecare notă a pasiunii şi a disperării. Emoţia pe care o degajă scenele picturale pe care Răzvan Mazilu le compune cu sensibilitate împletită cu dramatism latin e incandescentă; forţă, pasiune, durere, erotism, decadenţă, un strop de kitsch, un picur baroc şi un suflet mare cât al unei femei frumoase care îşi oferă iubirea într-un pat frânt. Întreg spectacolul e ca vertijul unui carusel frumos colorat, în care caii de lemn pictaţi sunt prinşi iremediabil în locul lor fix de unde fascinează şi bucură călători întâmplători.

Photocredit: Andrei Gîndac

            Scenă de scenă, cu fiecare nou tango, cu fiecare nou personaj, apariţie de apariţie, costum de costum, această vivisecţie frumoasă estetic a suferinţelor pulsatile ale unei vieţi puse pe tava de argint a iubirii cu preţ e descrisă în imagini născocite de o minte îngemănată cu o inimă îmbibată de un dor nespus. Desprinse, parcă, din stampe vechi, simbolurile-citat ale cărţilor de tarot, ce guvernează un destin gata damnat la o moarte însoţită de renaştere întru aceeaşi suferinţă trasă pe roata unui noroc zimţat, compun acest dans-cântat cu voci în tremolo vibrat care seduc şi cuceresc. Şi tu, din fotoliul tău cel cu braţe de lemn lăcuit devii o victimă a plăcerilor cu preţ scump oferite de acestă Mare Împărătească a plăcerilor de tot felul. Erotismul care se risipeşte, parcă, în aerul ce devine tot mai dens, se amestecă de la început cu ameninţarea unei morţi la fel de seducătoare precum săruturile promise de buze ce dor. Eros şi Tanatos îşi împrumută unul altuia voluptatea, fac schimb de arme şi se luptă corp la corp, sub protecţia unui baldachin de mătase uşoară, în ritmul unui tango ce va deveni coloana sonoră a gândurilor celor ce se lasă dansaţi de acest duel pasional.

            Poezia acestui spectacol, frumuseţea metaforelor rostite ca o rupere de nori ce nu răcoreşte, ci înfierbântă atmosfera, e pusă în valoare de jocul actorilor care au înţeles că nu e loc pentru jumătăţi de măsură în această încleştare de cuvinte şi sens. Ca un amănunt, pe care apropierea tangibilă de personajele care trăiesc, iubesc şi mor la câţiva centrimetri de tine îl face relevant, e expresivitatea mâinilor care descriu foarte concret relaţii, caracteristici şi calităţi: mâna mică, delicată, cu piele fragilă, degete ce tremură în căutarea sprijinului şi izbăvirii în iubire a Mariei – Ana Bianca Popescu – palmele cu degete longiline, puternice, gata să ocrotească, dar şi să ameninţe ale unor bărbaţi ce îşi intersectează destinul întru pasiune şi moarte – Lucian Ionescu – şi articulaţiile osoase ale mâinilor trecute prin vreme, ce au pipăit tristeţea şi vina ale unui Spirit rătăcitor – Gheorghe Visu.

Photocredit: Andrei Gîndac

            Ana Bianca Popescu are explozia unei femei-copil care se transformă sub ochii noştri în femeia-dorinţă; cu senzualitate în corp, privire şi voce, cu gesturi moi, alternate cu paşi loviţi de tango, prezenţa sa erotică, deloc vulgară, o trece pe această Maria-arhetipală prin emoţiile unei vieţi consumate în numele unui destin reluat în numele iubirii fără rezerve. Are mister, fascinaţie şi o lene seducătoare, iar vocea sa mângâie acordurile armonice. Lucian Ionescu are o disponibilitate pe care o reconfirmă cu fiecare dintre cele cinci personaje pe care le interpretează. Îşi foloseşte bogat atât resorturile ludice, cât şi o masculinitate foarte concretă, fără a lăsa niciunul din personaje la nivel de schiţă. Îmbracă foarte elegant costumele-fantezie debordând de creativitate şi sens simbolic create de Răzvan Mazilu şi adaugă straturi de consistenţă unui gând pe care îl cântă privindu-l în ochi. Gheorghe Visu are eleganţa unui cavaler dintr-un timp al unui prezent continuu; aduce o nostalgie a unei iubiri ce i se refuză muritorului de rând şi intonează versurile-metaforă într-un ritm în crescendo până la o furie explozivă şi nimicitoare. E orb pentru că refuză să vadă, sau pentru că a văzut deja; un soi de orbire-citată, ca un semn cu valoare expresivă. Pipăie, doar, aerul şi simte exponenţial toate contorsionările unor suflete damnate.

            „Maria de Buenos Aires” este o experienţă al cărei ecou rămâne ca un refren de tango argentinian. Închizi ochii şi simţi, parcă, parfumul unui budoar cu pat şchiop. Auzi de nicăieri câteva clape ce dor dintr-un acordeon lucios. Iar versurile care îţi amintesc mereu şi mereu „Eu sunt Maria de Buenos Aires” rămân agăţate de braţul tău să îţi acompanieze singurătatea, iubirea şi visele.

Teatrelli

Maria de Buenos Aires


Muzica:
 Astor Piazzolla

Libretul: Horacio Ferrer

Regia, coregrafia și costumele: Răzvan Mazilu

Decorul: Dragoș Buhagiar

Distribuţia:

Maria: Ana Bianca Popescu
Spiritul:
 Gheorghe Visu
Flașnetarul, Visătorul, Bătrânul Hoț, Primul Analist, Preotul: 
Lucian Ionescu
Cu participarea lui
Emy Drăgoi la acordeon

Corul: Bogdan Iacob, Andrei Mărcuță, George Vasile

Dirijor: Mihai Murariu
Orchestra:
 Mihai Murariu – pian; Ioana Văleanu – percuție; Cristina Hîrjanu – flaut; Diana Ciudin – vioara I; Bianca Drăgoi – vioara a II-a; Alessia Drăgoi – vioara a III-a; Emanuel Vots – viola; Mihail Grigore – violoncel; Iacob Artin Panighiant – contrabas.

Light design: Ștefan Vasilescu
Pregătirea muzicală
: Maria Alexievici
Coregrafie tango argentinian:
 Daniel Măndiță
Corepetitor
: Mihai Murariu
Coordonarea muzicală a orchestrei:
 Corina și Alexei Țurcan
Make-up Artist:
 Diana Froicu
Traducerea din limba spaniolă:
 Albert Denn 

Adaptarea versurilor pe muzică: Alex Ștefănescu 

Documentarea pentru traducere: Anne Marye Sima și Daniel Măndiță   

Afiș realizat de Romana Țopescu și Dragoș Trăistaru 

Grafica programului de sală: Sabina Spatariu

Durata: 1h30m

Un gând despre „Tangoul destinului murind într-un pat frânt: „Maria de Buenos Aires”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: