O Mare Doamnă! 1

Partea I

– Zii aşa, Victore, ai auzit?

– Ce s-aud?

– Aoleu, toaca-n dud, ce s-auzi? Auzi la el: „Ce s-aud?”.

– Păi da, ce s-aud. Că de auzit aud eu multe.

– Urlă toată uliţa, mă, bolovane! Azi, la noi, vine o Mare Doamnă!

– A, păi aşa zii. Pe-asta am auzit-o.  

– Şi?

– Şi ce? Să vină, de ce să nu vină? Să fie sănătoasă!

– Bine mă, îţi vine la botul calului o Mare Doamnă, colea, la tine în bătătură şi tu…

– Cum la mine în bătătură? Ce să caute taman la mine? Ce treabă are dumneaei cu mineşi eu cu dumneaei? Nici în clin şi nici în mâneci. Nu o cunosc, nu mă cunoaşte.

– Eu ştiam că eşti încet la minte, dar prost de-a binelea nu te credeam.

– Înjură-mă cât vrei, taie-mă şi tot nu pricep ce vrei de la mine. S-o primesc pe Doamna asta a voastră? N-are unde trage la noapte? Zii omule, că dacă e pe-aşa v-o ţin, nu zic nu. Doar că la mine e înghesuit şi noaptea trage că…

– Da, exact asta era. Vine o dată în viaţă şi la noi în sat o Mare Doamnă şi cum o primim noi? Cu pâine şi sare şi prostul satului. Altă gazdă mai de nădejde nici că găseam!

– Aha, lăsaţi! Eşti ironic, sau cum se zice. Atâta lucru înţeleg eu.

– Păi poate aşa s-o scot la capăt cu tine.

– Capu’…

– Auzi? Eu o dau dracului de treabă, măi copile! Cu tine nu e de vorbit. Hai c-am plecat. Mă duc să iau pentru nevastă-mea faţă de masă albă şi şorţ nou. Înţelegi?

– Da, cum nu! Ăle bune, domn’ Mişu!

– Hai să trăieşti!

Mihai Dobrotescu intră rar la bufet. Nu îi place să se amestece cu restul. Azi, însă, este o altfel de zi. De când a plecat de-acasă a intrat la şcoală, la biserică, la magazinul mixt din colţ, a trecut pe la dispensar, acum iese de la bufet şi zice că se duce la magazinul universal de pe strada mare. Doar acolo sunt la vânzare stofe şi feţe de masă. Foarte rar intră în vorbă cu oamenii. Asta nu pentru că ar fi vreun ursuz. Doamne-fereşte! Domnul Mihai a fost om de lume, glumeţ, vesel. Din când în când mai dă petreceri la el, la conac, cheamă lăutari, bea, cântă, râde tare. Dar, treaba e că în sat nu prea are cu cine, ce discuta. A venit de la oraş acum 12 ani. La pensie. Părerile sunt împărţite – unii spun că ar fi fost doctor, i-a tremurat mâna şi i-a murit un pacient sub cuţit; de atunci s-a retras la conac. Alţii ştiu cum că a fost colonel de armată, a vândut secrete de stat la străini şi a fugit de pedeapsă. Oricum ar fi, acum stă mai toată ziua cu soţia lui, o ajută, o iubeşte şi sâmbăta merge la pescuit cu singurul prieten: Anghel. Telegrafistul. Azi e prima dată când consătenii îl văd aşa de energic şi zâmbitor. De fapt el a răspândit vestea cea bună în sat; Anghel i-a spus într-o doară că, în mare secret, o Mare Doamnă vine pentru refacere în Pârloaga şi domnul Mihai s-a pornit de cu dimineaţa să pună ţara la cale.

Satul era spânzurat pe un colţ de stâncă abruptă; o limbă de pâmânt neted pe care stăteau câteva case – care mai drepte, mai primenite, care mai ca vai de ele, cojcovite şi surpate pe la poduri. Sus de tot, în lizieră era conacul lui Mihai Dobrotescu. Îl cumpărase când s-a mutat de la oraş. Conac boieresc din tată în fiu până când ultimii Hristovi au vândut „căsoaia de la ţară”. Jos în vale era Lacul – un cot îngust la capul unui lac de acumulare, uitat pe semne, că nici pe hărţi nu apare. Se putea ajunge la portul improvizat, cu ponton din scânduri de brad, doar cu barca mică. De când sunt ele, şalupele, nici una n-a fost ancorată de pilonii noduroşi ai „portului” Pârloaga. Dinu, Primarul, se încăpăţânase să atârne o pancartă mare cu litere de tipar vopsite cu roşu. PORTUL PÂRLOAGA. Cum nici el nu era, de fapt, Primar, ce dacă portul nu era port, ci un podeţ nu prea înalt în care nu acostase nicio ambarcaţiune, afară de cea a satului. Fusese numit primar într-o seară, la bufet, când Anghel le-a povestit cum se fac alegeri în ţară. Atunci s-au pus bărbaţii de acord că le trebuie şi lor un primar al lor, fiu al satului, nu domnul cu servietă şi cravată cu ac de la judeţ care venea din an în an să vadă „cum mai stă treaba”. Au ridicat toţi mâna, au ales. Dinu e Primar de peste 15 ani. N-are opoziţie şi e de treabă. Om simplu, muncitor, şti să scrie şi să citească şi nu i s-a urcat funcţia la cap. A făcut Şcoală cu patru clase în sat, a strâns bani şi s-a reparat Biserica, mă rog, şi Portul. S-a văzut ceva. Primăria, vorba vine, ograda omului, are steag şi e cea mai frumoasă de pe strada mare.

Dinu ieşea din curte când domnul Mihai venea glonţ spre el, după ce cumpărase faţa de masă şi şorţul cel nou pentru doamna Doina.

– Bună ziua Nea’ Dinule! Cum merge treaba?

– Bună să-ţi fie şi ţie, domn’ Mişu! Hai cu mine să vezi cu ochii matele ce s-a făcut.

Îl ia de braţ şi-l duce în curtea de peste drum, la Gavril; mare artist în lemn. Avea casa toată din scândură de brad, nici temelia n-a vrut s-o facă din piatră. Mobila şi-o cioplise singur şi mereu meşterea la câte ceva pentru vecini. Mai o găleată, mai o coadă de topor, ce le mai trebuia lor. Avea cuţitele lui speciale şi ustensile pe care le inventase singur. Tare mai iubea pădurea şi lemnul. Esenţele. Avea cel mai frumos car – cu băncuţă lată, cu mânere, în spate alte două locuri, roţi cu 12 spiţe, câte 4 zăbrele pe-o parte şi pe alta, iar la spate de tot, ca un grilaj, dar tot din lemn, o sculptură făcută de mâna lui.

– Ziua bună şi inimă uşoară, domnii mei! Gata trăsura! Numa’ să ajungă Marea Doamnă, să spună şi singură dacă a mai călătorit pe unde a mai călătorit dumneaei cu aşa o minune.

Vopsise carul în albastru. Aşa primise ieri seara sarcină de la Dinu, Primarul, şi n-a pus geană pe geană până nu a pictat tot „fuselajul”, cu roţi cu tot.

– Că frumos mai e! abia a putut să susure Dinu în admiraţie.

– De ce l-ai vopsit în albastru? Era frumos şi aşa, natural, cum era înainte.

– Eu i-am zis, aseară, să îi dea o culoare. E mai festiv aşa. Albastru e mai regal.

– Nu-i regal albastrul, movul e regal. Dar ai dreptate, e mai vesel aşa. Mai pitoresc. Bună treabă, moş Gavrile! Mare suflet mai ai şi mata, să vopseşti tot carul la lumina lămpii!

– Lasă, domn’ Mişu, atâta lucru să fac şi eu când vine Marea Doamnă. N-am ştiut din vreme că-i ciopleam şi o vază din trunchi de fag. Aşa nu am ce să-i dau decât o cană. Sau poate ştie să cânte la fluier. Am unul abia terminat din alun.

– Aflu eu până să ajungem cu Ea aici. Şi dacă ştie să cânte la fluier îţi fac semn să i-l dai. N-avea grijă. O să îi placă, aici la noi. Nu, domn’ Mişu?

– Nu o să mai vrea să plece, domnilor.

            Poarta masivă de stejar s-a deschis. Era Andrei cu caii lui. Cei mai frumoşi cai din sat, Andrei îi avea. Crescuse odată cu ei, de când îi luase de mânji, de la târg, taică-său, nea Mitru, Dumnezeu să-l ierte. Cai negri, puternici, înalţi şi blânzi; Vântu’ şi Focu’ aşa le spusese de mici şi aşa le-a rămas numele. Îi iubea Andrei, de parcă i-ar fi fost fraţi ca Ileana şi Constantin.

            – A, uite-l şi pe şoferul nostru! Buna ziua Andreiule! le-a atras atenţia celorlalţi domnul Mihai.

            – Bună şi însorită să ne fie la toţi! Noi suntem gata. Ca focul şi ca vântul o aducem pe Marea Doamnă, nu-i aşa băieţi? şi-a întrebat mai degrabă serios decât în glumă armăsarii.

            – Andrei, băiete, eu îţi dau trăsura cu tot dragul şi din toată inima. Pe încredere, că te ştiu de când abia dacă erai cât roata de la car. Aşa că poartă-te cuminte cu ea.

            – Nicio grijă moş Gavrile! Focu’ şi Vântu’ o s-o ducă pe deasupra drumului, de înaripaţi ce sunt.

            – Hai, hai să ne grăbim că de dragi ce vă sunt carul şi caii vine Marea Doamnă şi pe noi tot la sfat în curte ne găseşte. Toate-s bune şi frumoase, mai trebuie să fie şi la timp. Andreiule, ajută-l pe moş Gavril să pregătească trăsura, iar dumneata, domn’ Dinu, hai la Primărie să vedem ce mai e de pus la punct.

            – Acuşica, gata domn’ Mişu. La mine o să vezi că e ca-n Rai. Cea mai frumoasă ogradă din tot satul, doar mă ştii. Da’păi acum când e gătită de sărbătoare!

            În curtea Primăriei doamna Eugenia, soţia Primarului, termina de aranjat masa de sub nuc. Femeie de casă, cu frica lui Dumnezeu, bună gospodină şi ascultătoare, se trezise de dimineaţă şi pregătise de de toate. Ciorbă proaspătă de găină, raţă pe varză, pui fript cu mujdei, scosese murături de la beci, iar acum termina de rânduit platourile pe masa dintr-un lemn cioplită de vecinul Gavril.

            – Doamna Eugenia, ce minuni v-au mai ieşit din mâini şi de data asta! Aşa e, Primare, aici la dumneavoastră e Raiul pe pământ. Mai că-mi vine să vă dau conacul la schimb pentru colţişorul ăsta mic şi fericit.

            – Ei, domn’ Mişu! Cum aşa, Doamne fereşte! Dinu al meu le înfloreşte mereu. Nici nu se compară bucăţica asta de curte cu domeniul de sus, de la dumneavostră. Facem şi noi ce putem.

            – Doamna Eugenia, omul sfinţeşte locul.

            – După cum îl ajută Bunul Dumnezeu!

            Au tăcut toţi şi vântul a mişcat aerul şi frunzele din nuc.

            – Domn’ Primar, să nu trimitem mai bine pe cineva să dea o fugă până în Port să ne dea de veste dacă a venit?

            – Că bine ziceţi! Îl trimit pe Ştefănuţ, nepotă-meu. Fuge ca din puşcă.

            Şi cât aleargă puştiul cu picioarele goale prin praful de pe drum la vale, Dinu, Primarul, şi Mihai Dobrotescu urcă în trăsură şi merg din casă în casă. Nu pot lăsa nimic la întâmplare în aşa o zi. Doar vine o Mare Doamnă! Andrei îşi mână caii cu mândrie şi responsabilitate pentru carul lui moş Gavril. E ca la paradă. „Trăsura” curge pe uliţa plină de pietre şi colb de parcă nici nu o atinge. Exact cum se lăudase Andrei. Mai mare dragul. Să tot priveşti. Lumea iese într-un suflet la porţi. Unii să admire, alţii să întrebe dacă e bine cum s-au pregătit, unii să dea câte ceva pentru întâmpinarea Marii Doamne. Când au ajuns la doamna Gina, cea mai bună gospodină din sat, a şasea casă pe stânga de la Primărie la deal, a ajuns şi Ştefănuţ îndărăt.

            – Mi-a zis de la Port că nu se vede nimic. Să mai aşteptăm.

            – Şi tu de ce-ai venit, mă, înapoi. Nu ţi-am zis eu să rămâi până se vede şi atunci să vii să ne spui?

            – Eu am zis să îţi spun ce mi-a zis de la Port. Că mi-a zis să îţi spun.

            – Bine, Ştefănuţ. Hai, mergi la bunica să mănânci ceva.

            – Domn’ Primar, hai să trimitem pe altcineva să stea în Port. Să nu ne facă pocinogul şi să o pierdem.

            – Domn’ Mişu, fii pe pace. Îl trimit eu pe Rareş al meu – fecioră-miu ăl mic. E ceva ce nu s-a pomenit ce-i mai merge ăstuia mintea, mânca-l-ar mama.

            – Doamna Gina, sunteţi o comoară.

            – Staţi să vă dau coşul cu clătite. Am făcut clătite cu gem de prune şi cu dulceaţă de căpşuni pentru Marea Doamnă. Ai mei sunt toţi morţi după clătitele mele. O să vedeţi că o să se lingă pe degete.

            – Doamna Gina, haideţi şi dumneavoastră cu noi, jos la Port, să o întâmpinăm. Nu, domn’ Dinu? E mai ospitalier aşa. Dumneavoastră le-aţi făcut, dumneavoastră o serviţi.

            – Da, da, exact. Are dreptatea domn’ Mişu.

            – Ei, lăsaţi, am făcut şi eu ce am putut. Nu-i mare lucru. Dar, cum credeţi dumneavoastră. Dacă aşa ziceţi.

            Rareş cobora în goană panta spre lac, carul curgea la fel de „regal” pe uliţe, oamenii ieşeau la porţi tot mai veseli, zâmbetele se înmulţeau şi deveneau tot mai calde. Sincere au fost de la bun început. Era sărbătoare în Pârloaga. Primăvară, lumină şi o trăsură albastră aluneca fără să ridice praf.

            Au ajuns şi la Iuliu. El era geniul declarat al satului. Făcuse facultatea la Bucureşti şi s-a întors acasă, în Pârloaga. Nu i-au trebuit lui funcţii şi directorate. E timid şi deştept. Citeşte toată ziua, are o bibliotecă pe 4 pereţi până la tavan. E biblioteca boierului Hristov, bătrânul. I-a lăsat-o lui când a murit. O şi merita. De mic i-a plăcut cartea. A învăţat de la maică-sa din burtă. Acum e singur şi fericit cu cărţile. Iuliu a vrut şi el să o îmtâmpine pe Marea Doamnă cu un cadou. O carte, bineînţeles. Veche, legata in piele. S-a lăsat greu convins să coboare în Port să i-o înmâneze personal. Au tot insistat şi Mihai Dobrotescu şi Dinu, Primarul, Gina, Andrei care îi era prieten. Până la urmă de ruşine s-a lăsat urcat în car. S-a ghemuit cât era de lung după sculptura din spate că abia dacă i se mai zărea şapca neagră de velur. Atunci a apărut Rareş, mâncând tacticos o acadea rotundă.

            – Ei, zii puiu’ mamii. A venit tanti cu barca?

            – Nu.

            – Se vede barca la capul lacului? a întrebat agitat domnul Mihai.

            – Nu.

            – Atunci tu ce faci aici copile? Unde te-am trimis noi? a sărit ca ars şi Dinu, Primarul.

            – Mama mea m-a trimis jos în Port, repede, să spun dacă vine o bracă în care e o tanti. Am fost în Port. Nu venea nicio barcă. Am venit să vă spun. În drum m-am oprit numai la magazinul mixt să îmi iau acadeaua asta cu banii primiţi de la nenea din Port.

            – Primare, trimite, te rog, pe altcineva la lac. Urgent.

            – Domnu’ Mişu, vă rog, iertaţi-l, nu a înţeles copilu’, mânca-l-ar mama. El e deştept. A făcut exact ce i-am zis eu. Eu sunt de vină. Îl trimit acum înapoi.

            – Lăsaţi, doamna Gina. A alergat destul pe ziua de azi. Îl  trimitem pe Sorin, băiatul domnului Antim. Tot suntem în faţa dispensarului.

Antim era sanitarul săritor, numai bun de pus la rană. Nu era neapărat priceput, dar îşi dădea atâta osteneală pentru fiecare răceală sau tăietură pe care le trata încât uitai că eşti bolnav numai de dragul lui. Uşor împrăştiat, neglijent cu ţinuta pe care i-o pritinde postul, dar extrem de omenos. L-a trimis numaidecât pe Sorin la vale şi a primit cu drag invitaţia de a se urca în car, nu fără un dar pentru Marea Doamnă – o geantă de piele maro pe care o primise de la bunicul său când a absolvit Şcoala Sanitară.

            Erau deja şase. Andrei cu hăţurile, Mihai Dobrotescu şi Dinu lângă el, în spatele lor Antim cu doamna Gina, iar în spate de tot Iuliu, cuibărit, răsfoia cartea legată în piele. Acum deja trecuseră de câte două ori pe la toată lumea. Ajunşi în faţa casei Primarului au luat-o cu ei şi pe doamna Eugenia care, onorată de invitaţie, a înfăşurat o icoană veche într-un ştergar şi a proptit-o la subraţ. De-acum toţi voiau să îi dea câte ceva Marii Doamne. În car nu mai era loc decât pentru cadouri. Oamenii mergeau pe jos în urma lui. Bucuroşi să o primească, toţi ai satului găseau „valori” numai bune de oferit; o ie, un fus, o strachină de lut, un sfeşnic de aramă, o maramă îngălbenită, cel mai bun vin din sat, o pâine abia scoasă din cuptor, chiar şi o decoraţie din Război. Era seară şi Sorin încă nu se întorsese.

Nimeni nu abandonse aşteptarea şi pelerinajul cu carul care aluneca prin sat. Pentru că nimeni nu putea aştepta stând. Se plimbau pe uliţele şerpuite şi la fiecare drum li se mai alătura cineva. Mai toate casele erau goale – la început trimisese fiecare familie câte un reprezentant, apoi, la următoarea curgere a „trăsurii” albastre, ieşeau pe rând toţi ai casei cu alt dar de preţ pentru Marea Doamnă. Se întunecase de-a binelea şi Sorin tot nu a urcat cu vestea cea bună. Încă se aştepta, în alai, barca de pe lac.

VA URMA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: