O Mare Doamnă! 2

Partea a II-a

            Victor privea de-acum singur spectacolul aşteptării. Suit pe o creangă în nucul din curtea Primăriei se bucura ca un copil de panoramă. Carul trecea acum prin dreptul Bisericii. Nimeni nu mai ţinea socoteală a câta oară în ziua aceea mare. Oamenii îşi făceau cruce şi îi mulţumeau lui Dumnezeu de binecuvântarea Lui. Sorin a răsărit ca din pământ. Transpirat, tremurând de efort, venea împiedicat spre carul albastru. Nu a mai apucat să spună nimic. De cum l-a văzut în capul străzii mari Andrei a dat bice lui Focu’ şi Vântu’, iar satul din urma trăsurii a pornit-o în fugă la vale, spre lac. Un nor mare de praf însoţea de-acum mulţimea gălăgioasă. Roţile săltau printre bolovani şi zdruncinau carul lui moş Gavril din toate încheieturile. Spectacolul aşteptării se terminase. Victor a coborât cu băgare de seamă din copac; el şi Sorin rămăseseră în faţa bisericii, în praf şi întuneric, pe strada golită.

            – Aşa-i că n-a venit?

            – N-a venit, Victore, nimeni. Da’ n-am apucat să le zic.

            – Lasă-i, le-or fi având şi ei pe-ale lor.  Joci Leapşa? Eşti!

            Coasta şerpuită care cobora în Port era de-acum plină. Ciudat lucru, însă: care, cum îl lovea damblaua, se oprea în loc. Unii mai devreme, nu apucau să coboare deloc, alţii la mijlocul pantei, cei mai mulţi la intrarea în Port. Dinu, Primarul, chiar a sărit din car. Unul câte unul rămâneau locului – nu se întorceau. Parcă îi ţintuia ceva de pământ şi stăteau, aşa, în amorţeală, cu ochii pironiţi spre lac.

În Port a mai ajuns doar carul albastru, mânat de Andrei, cu Mihai Dobrotescu, doamna Eugenia şi Iuliu şi moş Gavril, în urma lor. Lac nu mai era. Doar o albie secată şi nişte rădăcini noduroase şi uscate pe maluri. Dar nimeni nu băgase de seamă că lac nu mai era. Au coborât cu toţii din car şi de-acum stăteau pe pontonul şubrezit de vreme, uitându-se la locul în care cândva, demult, fusese un lac. Andrei, între Focu’ şi Vântu’, plângea.

– Iertaţi-mă, v-am adus prea târziu! Iertaţi-mă, vă rog să mă iertaţi. Nu caii sunt de vină. Eu, eu, nu caii mei.

Dar nu-l auzea nimeni. Afară de Focu’ şi Vântu’, nevinovaţi, la fel ca el.

Mihai Dobrotescu stătea drept ţinând în mână plasa cu faţa de masă albă şi şorţul nou, doamna Eugenia strângea icoana la piept, iar Iuliu se aşezase pe un ciot, cu cartea legată în piele pe genunchi. Moş Gavril coborâse malul în albie şi mergea ţintă; nici el nu ştia unde îl poartă picioarele.

– Bun venit! i-a întâmpinat o voce de nicăieri şi de peste tot.

Andrei l-a văzut primul pe bărbatul în redingotă neagră. Avea părul alb, mare şi ciufulit. Un copil mare, blând şi bătrân care semăna lei cu Victor al lor; doar că îmbătrânit. La drept vorbind, Focu’ şi Vântu’ îl văzuseră primii.

– Aţi ajuns exact la timp. Vă aşteptam. De-o viaţă. Le-a zâmbit primitor, deschizând braţele.

Nimeni nu îndrăznea să deschidă gura. Nici măcar Mihai Dobrotescu.

– Urmaţi-vă bătrânii! A arătat ceremonios cu un gest larg spre Moş Gavril şi-apoi s-a retras în spatele unui trunchi mare de stejar.

Gavril ajunsese în mijlocul albiei lângă o rădăcină şi scrijelea cu cuţitul scoarţa putrezită. Cei de pe mal se întrebau din priviri ce e de făcut. Aşa au văzut, într-un târziu, că în car nu mai rămăsese nimic din grămada de „valori” adunate pentru Marea Doamnă. Şi-au făcut curaj şi semnul crucii în cerul gurii şi au înaintat atent spre mijlocul lacului secat demult. Când au ajuns Gavril decojise rădăcina. Scotea pe rând din scorbură o ie, un fus, o strachină de lut, un sfeşnic de aramă, o maramă îngălbenită, cel mai bun vin din sat, o pâine abia scoasă din cuptor, chiar şi o decoraţie din Război.

– O seară caldă şi doar de bine s-aveţi parte, domnii mei! le-a urat de pe mal bărbatul în redingotă neagră. Marea Doamnă vă mulţumeşte pentru tot. M-a rugat să vă transmit că s-ar putea să revină aici. Rămâneţi cu bine!

A doua zi, de dimineaţă, Mihai Dobrotescu intra la bufet, după ce intrase deja la şcoală, la biserică, la magazinul mixt din colţ, şi trecuse pe la dispensar.

– Zii aşa, Victore, ai auzit?

Lac nu mai era.

– SFÂRŞIT –

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: