„Incognito” de tot

Photocredit: Florin Ghioca

Teatrul e minciună. Suntem ok cu asta. Deocamdată, cel puţin, nimeni nu îşi cere banii înapoi pentru că la aplauze a avut un şoc să constate că Desdemona nu murise pe bune. Sensibilitatea noastră nu e, încă, ofensată de această realitate trucată. În măsura în care spectacolele nu se rezumă la un recitaiv monocord cu microfoane şi proiecţii ale unor fapte de viaţă enunţate spre informare, poveştile ficţionale de pe scenă rămân minciuni unanim acceptate şi apreciate. Şi suntem ok cu asta atâta timp cât există nişte reguli ale jocului; ne prefacem bucuroşi că am crezut moartea Desdemonei atâta timp cât crima se întâmplă în interiorul convenţiei teatrale. Cel mai important ingredient al construcţiei unui spectacol e desemnarea acestei convenţii; întreaga structură se sprijină cu încredere pe scheletul solid alcătuit ca din vertebre din parametrii prestabiliţi ce urmează să susţină şi să jaloneze tot parcursul poveştii. Teatru fără convenţie nu se poate.

            Spectacolul „Incognito” de Nick Payne în regia Zsuzsánnei Kovács, de la Sala Atelier a Teatrului Naţional Bucureşti, montat în cadrul programului „Uşi deschise pentru toţi” pare că îşi propune să experimenteze diminuarea convenţiei. Anularea aproape a oricărui adjuvant în înţelegerea unei poveşti sparte în episoade care nu se îmbină perfect pare a fi fost miza montării. Textul e voit alambicat, complicat intenţionat pentru a se adresa unui public eminamente intelectual, presupus a fi sofisticat, ce caută concentrarea în sala de teatru şi ridică sprânceana a recunoaştere a unor concepte elaborate în cărţi groase de studii nişate de neuroştiinţă.

            Există, de fapt, mai mult marketing decât consistenţă în jurul meritelor dramaturgice ale acestei piese fragmentate şi greu de urmărit; e interesant să încerci prinzi firul roşu al acţiunilor intercalate şi să desluşeşti legăturile dintre personaje, însă poveştile în sine dincolo de citarea unor cazuri interesante din viaţa reală, nu au acea încărcătură dramatică proprie scenei. Nu e suficient să îţi alegi drept personaj anatomopatologul care a fugit cu creierul lui Albert Einstein în portbagaj pentru a-ţi asigura reuşita demersului dramatic; dacă povestea lui e seacă, geniul unui om de ştiinţă din secolul trecut nu ajută cu nimic efortului spectacular de azi.

Photocredit: Florin Ghioca

            Montarea scoate în evidenţă, parcă, şi mai mult minusurile acestui text care emite mai multe pretenţii decât are virtuţi. Nu e suficient ca 4 actori să interpreteze 21 de personaje. Ar fi de dorit ca spectatorii să poată urmări trecerile şi să recunoască uşor cine e ce personaj în fiecare moment. Alegerea regizorală de a nu oferi niciun punct de sprijin în acest hăţiş de multe prenume care se rostogolesc dinspre scenă spre sală, fără nicio rezolvare, cu o interpretare actoricească aproape neutră, ce mizează doar pe plicticoasa tehnică a actorului în situaţia dată, fără nuanţe şi cu prea puţină expresivitate, are ca rezultat o ambiguitate frustrantă. Timp de două ore te concentrezi şi te simţi recompensat când recunoşti răzleţ câte un personaj şi îl poţi lega de situaţia în care se află. Iar această plăcere nu poate fi căutată de prea mulţi spectatori în sala de teatru. Intenţia de a dinamita percepţia, de a renunţa la convenţie şi de a cere publicului să se adapteze în viteză la ceea ce i se spune, să urmărească fără să clipească din ochi poveşti intercalate şi lipsite de cronologie pe care nu le înţelege fără a i se da mai nimic în schimb e o pretenţie prea mare. Când abia te obişnuieşti cu mozaicul haotic al personajelor care defilează prin faţa ta şi îşi spun replicile comun, cu o miză mică, la o intensitate politicoasă, în situaţii aproape SF, vei afla că personajul care acum 2 minute avea nu mai mult de 30 de ani acum are 80. Şi ţi se pretinde să accepţi convenţia – sau lipsa ei mai degrabă.

            „Incognito” e unspectacol steril, al cărui merit e acela de a ţine concentrat spectatorul într-o încleştare mentală şi de a memora cât mai multe prenume. După experienaţa multor seriale cu timeline-uri suprapuse, multivers în care viitorul determină trecutul şi distorsiuni ale spaţiu-timpului, câteva cărţi de fizică cuantică citite, o pasiune pentru relativitatea realităţii şi o predispoziţie inchizitivă alimentată de curiozitate continuă, tot ce am reuşit eu să înţeleg din acest spectacol e că: un autopsier a devenit obsedat de creierul lui Einstein pe care l-a feliat şi a umblat cu el în portbagaj prin Kansas după ce şi-a părăsit familia din New Jersey. Un jurnalist oportunist face în aşa fel încât presupusa nepoată a lui Einstein să intre în legătură cu autopsierul pentru a verifica prin test ADN din ţesutul creierului feliat dacă nu cumva Einstein nu i-ar fi de fapt tată şi nu bunic. Total lipsit de orice legătură, o femeie bisexuală, şefa departamentului de neuropsihiatrie de la o universitate din Londra (care se miră ca o profană în domeniu când vorbeşte ca din carte despre concepte ştiinţifice ce rămân doar un exerciţiu de memorare a replicilor, fără o înţelegere aprofundată a sensului) află că e nepoata unui pianist care în urma unei intervenţii chirurgicale pe creier îşi pierde memoria la fiecare 2 minute. Şi ar mai fi şi un tip care o tot aşteaptă pe o anume Deborah din mintea lui şi altul care îşi strangulează soţia după 30 de ani de căsnicie. Şi am mai reuşit să pun cap la cap toate numele de personaje pe care le-am reţinut: Martha, Ben, Michael, Henry, Anthony, Tom, Victor, Hans, Evelyn, Elouise, Greg, John, Sharon, Richard, Patricia. Restul până la 21, îmi pare rău, nu ştiu cine erau.

Photocredit: Florin Ghioca

            Presupun, aşadar, că am decodifcat un procent de 75-80% din poveste, aşa cum am şi răspuns unei vecine de scaun – o doamnă cu vârstă onorabilă, cu experienţă vizibilă de spectator fidel, care m-a întrebat după aplauze: „Nu vă supăraţi, dumneavoastră aţi înţeles ceva?”. A fost surprinsă de răspunsul meu şi a continuat micul său sondaj de opinie cu următorul vecin de scaun din al cărui răspuns am auzit doar: „…sunt mai multe poveşti care nu au legătură între ele, povestite în mai mult timp” – o descriere onestă şi corectă.

            Nu e suficient să citeşti multe cărţi groase şi să extragi citate care sună inteligent pentru a scrie o piesă bună. La fel cum nu e suficient să mizezi pe minimalism şi firescul imediat pentru a monta un spectacol ce ar avea nevoie mai degrabă de o formulă de serial în 3 sezoane pentru ca povestea lui să aibă şansa de a deveni premisă de performanţă estetică. Convenţia, aşa „pe vechi” cum e ea, rămâne singura certitudine în hăţişul de propuneri şi încercări de a deturna sensul artei teatrale.

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti

Incognito

de Nick Payne

Traducere: Aylin Cadîr

Regie: Zsuzsánna Kovács

Scenografie: Corina Boboc

Asistent scenografie: Diana Vasile

Muzica: Călin Țopa

Lumini: Ionel Docan, Cristian Șimon

Distribuţia:

Monica Davidescu
Aylin Cadîr
Ovidiu Cuncea
Lari Giorgescu

Durata1h50 min

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: