Eu, Uitarea

Înger drag, mi-e dor de tine!

Azi am venit acasă pe jos. Nu am avut niciun chef să iau metroul pe o vreme aşa frumoasă. Când am trecut pe bulevard era aproape pustiu. Mi-am amintit de noaptea aia când nu aveam somn şi am ieşit la plimbare la 4 dimineaţa. Mai ştii? Era iarnă, ger, doar noi, un câine şi gardianul de la Primărie care nu înţelegea nimic. Mănânc ceva – cred că mai e nişte carne în congelator, fac o friptură. O să mă culc devreme în seara asta. Mâine, ţi-am zis, am prezentarea machetei. Ştiu că îmi ţii pumnii.

Te iubesc, înger drag! Mi-e dor de tine!

Puf, mi-e dor de tine!

Azi am luat seminţe şi le-am plantat în curticica de sub balcon. Sunt aşa de bucuroasă. Abia aştept să răsară. Am luat gheţişoare şi margarete şi am zis să încerc şi cu zambile anul ăsta. Dacă se prind îmi fac curaj la anul şi pun numai trandafiri. Atâta sper să nu le strice pisicile. Că nici pe ele nu mă lasă inima să le alung. Le mai dau din când în când parizer. Am renunţat să le mai pun nume; dacă tot le uit. Sunt toate pisu’ dulce. Mâine mă duc la cumpărături. Vreau să iau câte ceva pentru casă. Am chef de culori. Poate schimb draperiile. O să văd. Îţi scriu mâine ce isparavă am făcut.

Te pup, Puf drag. Te iubesc şi mi-e dor de tine!

Şi tot aşa o ţin de 3 ani încheiaţi. De când cu Uitarea nu s-au mai văzut. Îşi scriu zilnic.

El merge în fiecare zi cu metroul la clădirea din sticlă unde e biroul. Nu poate lucra de acasă. Are nevoie de aglomeraţie, se îngroapă în hârtii şi planşe, merge la tot soiul de conferinţe, mănâncă în oraş, preferă, ca azi, să vină 9 kilometri pe jos, doar ca să nu stea singur. A rămas în apartamentul lor după ce ea a plecat. Nici nu-l vinde – speră că într-o zi o să fie din nou împreună – nici nu se poate obişnui cu o mansardă de 80 de metri pătraţi în care plănuiseră să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi. Ea măcar a plecat cu un geamantan şi un rucsac cu lucruri de-ale lui într-o garsonieră la parter. Are curticica şi 4 pisici în spatele blocului, o cameră plină, o bucătărie şi o baie cu faianţă roşie. El a rămas cu un dressing plin cu hainele ei, cu dormitorul bej făcut pe comandă, cu biblioteca din care lipsesc romanele ei, cu bucătăria imensă în care au gătit prima oară împreună masa de Crăciun. Amintirile au rămas la el. Când a umplut în grabă rucsacul până la refuz, a îngrămădit 2 tricouri, puloverul gri, o pereche de blugi, ramele de la ochelarii vechi, un aparat de ras cu lama înauntru, ceasul de mână cu geamul crăpat, câteva CD-uri, un pachet de cărţi de joc şi briceagul elveţian pe care i-l făcuse cadou de ziua lui, pe 5 mai.

La drept vorbind, nici ea nu e mai fericită. Stă toată ziua în camera ei veselă şi luminoasă, face corecturi de carte cu ochii în ecranul laptopului şi hrăneşte pisicile din cartier. Dimineaţa iese la cumpărături, găteşte mult mai mult decât ar avea nevoie, mănâncă dulciuri şi cam o dată la fiecare anotimp e nevoită să îşi schimbe garderoba. Dacă s-ar întâlni acum cu el probabil nu s-ar mai îndrăgosti unul de celălalt. Ea cu acelaşi zâmbet cald şi ochii mari, rotunzi, dar cu cel puţin 15 kilograme în plus, cearcăne şi păr lung, iar el cu barbă tunsă cu aparatul electric, chelie şi lentile de contact. S-au schimbat mult în 3 ani, fizic, dar tot nu au curaj să se întâlnească. Îşi scriu zilnic, în schimb, şi se iubesc mult.

– Salut! Eu sunt inginerul şef.

– Bună! Eu sunt arhitectul proiectului.

Replicile astea s-au repetat de cel puţin 20 de ori azi. De fiecare dată când el sau Mihai, inginerul şef, reveneau în birou. Şi de cel puţin 20 de ori şi-au zâmbit pentru că de cel puţin 20 de ori au făcut cunoştiinţă.

La fel şi ea, lunea, miercurea şi vinerea, la 9 dimineaţa, o cunoaşte pentru prima oară pe vânzătoarea de lactate de la care cumpără lapte şi brânză de trei ori pe săptămână.

Toţi s-au obişnuit. La început era mai greu când dădeai nas în nas cu cineva la tine în casă şi vă speriaţi unul de altul.

– Ce cauţi aici? Domnule, cum ai intrat în casa mea?

– Aici locuiesc, doamnă. Ce faceţi dumneavoastră aici? Cine sunteţi?

– Cum să locuiţi aici? Vă rog foarte mult, plecaţi sau chem poliţia.

– Doamnă, vă repet, sunt la mine acasă.

– Sunteţi în casa mea şi nu vreau să mai repet. Ieşiţi imediat!

În fine, venea poliţia şi se lămureau că sunt soţ şi soţie, că erau căsătoriţi de 20 de ani. Se împăcau cu gândul şi apoi înnebuneau. Nu mai putea fi vorba de convieţuire. De dragoste nici atât. Nu mai poţi trăi lângă un om pe care îl uiţi şi cu care trebuie să o iei de la capăt ori de câte ori intră pe uşă. Pensionarilor le-a fost ceva mai uşor. Stăteau cât era ziua de lungă în aceiaşi cameră, ieşeau împreună afară, iar când unul era în baie vorbeau fără întrerupere. Noaptea aveau grijă să se ţină măcar de mână. Aşa nu se mai uitau. Tragic a fost pentru familiile cu copii. Mame nevoite să crească nişte străini. Doar după însemnare a fost mai uşor. Copiii aveau tatuat pe mână chipul mamei de la naştere. Aşa ştiai că e al tău. Până să se ia măsura asta a fost un haos. În fiecare zi părinţii luau de la şcoală alt copil. Care venea primul la tine. Sau azi doi, mâine unul şi poimâine nici unul.

Le-a luat ceva timp autorităţilor să inventeze sisteme de recunoaştere – muritorii de rând au avut de aşteptat. Era şi normal. În prima săptămână de Uitare nu mai puţin de 15.000 de bărbaţi s-au autointitulat Preşedinte al Americii. Nici acum nu sunt siguri că cel în funcţie e şi legitim. Dar s-a convenit ca Purtătorul de Inel să fie recunoscut de toată lumea. Aşa că li s-a implantat tuturor preşedinţilor de state un Inel cu steagul şi stema. O procedură dureroasă şi barbară prin care s-au asigurat că Inelul nu se poate scoate; e practic sudat de os.  Nu mai există alegeri, ar fi imposibil să mai alegi pe cineva acum. Aşa că se fac cercetări tot mai intense pentru prelungirea vieţii. Deocamdată s-au aplicat nişte tratamente voluntarilor militari. În curând se va trece şi la inocularea civililor. La cum a scăzut rata natalităţii e firesc să fie nevoie de metode radicale. Dacă nimeni nu mai iubeşte pe nimeni, de unde familii, de unde copii. Specia e în pericol. Doar cu vaccinurile noi se mai poate spera la viitor. Pentru cei care sunt interesaţi, desigur. Cei mai mulţi s-au resemnat – îi uită pe cei pe care îi cunoşteau, fac cunoştiinţă, iar îi uită în secunda în care îi văd sau le aud vocea şi o iau aşa de la capăt de câteva zeci de ori pe zi. Fără sentimente, fără bucurii, fără tristeţe,  fără frică şi fără credinţă.

În curând nimeni nu se va mai plânge, pentru că nimeni nu îşi va mai aminti cum era înainte. În fond viaţa individului s-a ameliorat – e liniară, seacă şi lipsită de inconvenientele aduse de sentimente inutile. Acum toţi sunt calmi, precişi, mediocrii şi nu mai vor să fie fericiţi. O privire, o atingere sau un sunet – de atât e nevoie ca să o iei de la capăt cu fiecare persoană din viaţa ta. Iar efectul e ireversibil. La început şi-au bătut capul cu căutarea antidotului – în câteva săptămâni uitaseră ce căutau. Adorabili, în încercările lor timide şi stângace de a evita Uitarea.

Doar el şi ea au mai rămas. Când a început totul ea tocmai ajunsese acasă, iar el pornea cu maşina dinspre clădirea de sticlă. Ea ar fi fost prima pe care el ar fi trebuit să o uite. Doar încăpăţânarea ei i-a salvat… deocamdată. Adevărul e că a fost prima care a înţeles ce se întâmplă – a crezut iniţial că se transmite doar optic după ce a aprins televizorul şi nu a recunoscut niciun prezentator de ştiri, deşi era sigură că urmăreşte zilnic jurnalele. Apoi a ieşit la non-stopul de peste stradă, de unde tocmai îşi cumpărase ţigări şi când nu l-a recunoscut pe vânzător s-a panicat. Nu mai contează că a trecut pe lângă vecina şi prietena ei Silvia şi pe lângă administrator ca pe lângă doi străini. Important e că a urcat în fugă în mansarda lor, a distrus toate fotografiile – le-a ars în chiuvetă – şi-a strâns repede câteva haine în geamantan, a umplut rucsacul şi a scris un bilet – aici a fost doar mâna destinului. Dacă înregistra un mesaj vocal acum nu ar mai fi existat niciun el şi nicio ea.

            Puf, te iubesc! Nu o să ne mai vedem niciodată dacă vrem să ne mai iubim. Plec. O să îţi scriu mereu şi aşa o să fie bine. Îmi e frică şi te iubesc!

Atât. Apoi a intrat în prima agenţie imobiliară şi a cerut o chirie în celălalt capăt al oraşului. Când el a sunat-o disperat ea aflase deja că Uitarea se transmite şi vocal. A auzit la radio în maşină. Norocoşi a doua oară. Ei nu ştiu că sunt singurii. Dar nici fericiţi nu sunt.

E deja al optulea an de Uitare şi viaţa e frumoasă. Nimeni nu vrea să fie fericit, nici măcar nu îşi închipuie că fericirea e altfel decât o zi banală de muncă, apoi singurătatea din camera ta confortabilă. Deja nu prea mai există apartamente cu mai mult de 2 camere, iar clădirile noi au numai garsoniere. Foarte puţini mai stau în comun. E dificil să locuieşti cu un străin. E pace şi linişte şi omenirea se târăşte lent spre extincţie. Vaccinul nu a funcţionat şi speranţa de viaţă a rămas în jurul vârstei de 60 de ani. Suficient pentru cât de plictisitor e să trăieşti. .

Îngerul meu, mi-e dor de tine!

Orice ar fi, te rog, scrie-mi un rând! Te iubesc!

Ultima ei scrisoare ajunsese acum 8 zile.

Puf, mi-e dor de tine!

Azi am stat toată ziua şi m-am uitat pe geam cum ninge. Am fost împreună, dragule, am stat îmbrăcată cu puloverul tău gri, moale şi pufos. Nu prea e căldură la mine. Dar sunt tare fericită. Să ai grijă de tine, să nu răceşti!

Te iubesc, Puf drag! Te iubesc şi mi-e dor de tine!

 De opt ani îşi scriu în fiecare zi şi dintr-o dată ea nu mai răspunde. Iniţial s-a speriat de ce-i mai rău – vre-un accident sau alte nefăcute. Apoi s-a temut de Uitare – dacă întâmplător s-au văzut pe stradă? Asta trebuie să fi fost. Acum îl crede vre-un obsedat pervers care o urmăreşte şi îi trimite scrisori de dragoste. Duminică n-a mai rezistat şi s-a dus la adresa unde trimitea scrisorile. I-a deschis o femeie de peste 50 de ani. Nu putea fi ea. În 10 minute era lămurit; stătea în viscol pe banca din faţa blocului şi plângea cu un teanc de scrisori în mână. De mai bine de 3 luni ea nu mai era. Scrisese 100 de scrisori în avans, se asigurase că noua chiriaşă a garsonierei le va expedia una câte una în fiecare zi şi apoi s-a dus. Era singură, avea sentimente, iubea, ştia ce înseamnă fericirea şi că nu o mai poate avea niciodată. Acum rămăsese doar el, mansarda lor şi un teanc imens de scrisori.

Ironia e că într-adevăr se întâlniseră întâmplător la un semafor în vara aia – ea traversa, iar el era la volan. S-au văzut şi nu s-au recunoscut. Aşa că nu s-au putut uita.

Atunci am decis să plec. De a doua zi oamenii ai început să nu se mai uite între ei, să simtă iar ce vor şi ce nu vor, să râdă – copiii au învăţat, adulţii şi-au amintit, toţi au început să caute pe bâjbâite fericirea cum mai încercaseră şi înainte, câţiva au şi găsit-o sau cel puţin aşa cred ei.

El s-a recăsătorit, în 2 ani va fi tătic de băiat. A vândut mansarda şi a încercat să uite. Dar nu va putea niciodată. Pentru că eu am plecat. Eu, Uitarea!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: