„3 surori” sau orice altceva

Acţiune! Avem nevoie de verb, de ritm, de intrigă, de conflict! „Ce am eu de jucat?”, „Ce fac cu mâinile?”, „De unde vin?”, „Unde mă duc?”, „Ce gândesc acum?” – de cele mai multe ori mai nimic, doar cum anume să părem talentaţi. Dar acesta e un subiect pentru o altă povestire – scrisă deja. Problemele actorilor în scenă sunt multe. Nu neapărat şi cele mai relevante, dar probleme sunt mereu. Până la premieră e de dorit să ştie cam toată lumea şi cine e personajul şi ce caută el în viaţa personajului şi, cu puţin noroc, şi ce caută personajul în viaţa lui. Altfel, stăm în scenă. Mult. Şi facem o pauză lungă dar importantă în care ascundem superficialitatea sub vălul unui academism rezervat iniţiaţilor. Dar, oricum am numi artificialul lipsit de spectaculozitate, oricât de multe motivaţii şi explicaţii i-am născoci, tot plictiseală se numeşte.

            Spectacolul „3 surori” de A.P. Cehov, în regia lui Peter Kerek la Unteatru, prezentat pe scena Teatrului Ţăndărică, este o adaptare mult personalizată şi esenţializată a unui text care în mod canonic e deja cunoscut drept o primă tentativă de structură non-dramatică. Celebra sintagmă a pieselor lipsite de acţiune ce aparţin lui Cehov e prilej de dezbateri şi ridicări de sprâncene întru desluşirea unor mistere care ar putea schimba sensul în care se roteşte pământul. Cu cât mai prea în serios se ia un creator de spectacole atunci când abordează grav şi doct o partitură de joc, cu atât sunt mai mari şansele ca produsul artistic să fie inferior concluziilor teoretice care stau la baza intenţiilor revelatorii. Adaptarea textului şi reorganizarea replicilor astfel încât trei actriţe să îşi împartă gândurile tuturor personajelor nu duce la o sublimare a atmosferei de conac rusesc reinterpretat într-un spaţiu gol al unor suflete însingurate, ci la o harababură de vorbe din care rămâne doar greutatea dată de importanţa rostirii cu un sentiment de alertă.

            Despre tramă nu poate fi vorba; nu există, de fapt niciun subiect pe toată durata spectacolului, ci câteva exerciţii de fizicalizare a unor emoţii cu treceri rezolvate mai mult sau mai puţin fericit şi crearea unor imagini pentru care ar fi fost egală utilizarea oricărui text. Recitarea câtorva pagini dintr-o carte veche de telefoane însoţită de aceeaşi mişcare scenică şi aceleaşi intenţii ale actriţelor ar fi avut acelaşi rezultat. Cehov nu există şi nici personajele lui, chiar dacă numele lor sunt rostite suficient de des în încercarea de a fixa, cumva, aparteneţa replicilor derutante pentru un necunoscător al textului.

            Un spectator care nu ştie cine e Verşinin şi exact ce anume spune el nu poate avea niciun fior estetic sau intelectual. Spectacolul e o dedicaţie exclusivistă pentru cei care nu doar au citit piesa o dată sau îşi amintesc vag o montare de demult. Nu. Spectacolul gândit ca o sugestie formală are adresant cu domiciliu cunoscut: un cercetător atent al piesei lui Cehov, un exeget al operei sale. Doar ştiind bine ce replică aparţine cărui personaj construcţia în ansamblul său poate însemna mai mult decât o culegere de ipostaze a trei corpuri aflate în mişcare fluidă. Relaţiile dintre personaje sunt dinamitate şi în locul lor rămâne doar boarea unei nostalgii formale; o atmosferă încărcată, într-o penumbră ce pare voită, în care chipurile se pierd între proiecţii destul de aleatorii precum este, de fapt, întreaga coregrafie a celor trei scaune ce compun scenografia. Meritele proiecţiilor ce par alese din demo-ul aparatului abia scos din cutie sunt doar de ordin ilustrativ şi îngreunează şi mai mult apropierea de personajele ce rămân continuu departe de înţelesuri şi sens.

            Cele trei actriţe – Florina Gleznea, Cristina Casian şi Mădălina Anea – încearcă să suplinească printr-o concentrare constantă, multă seriozitate şi precizie toată ambiguitatea stărilor metaforice care nu îşi găsesc o finalitate într-o expresie consistentă. Fragmentate, datorită unui efort de gând al fiecăreia în parte, replică de replică, logică şi sens există dar, din păcate, durează doar până la următoarea. În interiorul replicii totul funcţionează optim. Legătura cu ceea ce urmează şi ceea ce a fost, nu există, însă, în mod declarat.

            Nu e suficient să cauţi o stare şi legături inventive între prăbuşirea unui scaun şi ridicarea lui. Metafora superioară lipsită de o expresie dublată de sens şi necesitate rămâne un exerciţiu care pune în valoare posibilităţile corporale la un workshop, într-un curs, într-o fază de lucru. Definitivarea unui act artistic are nevoie de mai mult decât o documentare minuţioasă, intenţii de inovaţie şi speranţa emoţionării în faţa unei atmosfere forţat-speciale. „3 surori” ar fi putut fi şi două şi una şi niciuna. Nimic din dorinţele expuse de la înălţimea formelor cele noi nu se materializează, însă, într-un spectacol la fel de important.

Unteatru

3 surori

de A.P. Cehov

Cu: Florina Gleznea, Cristina Casian, Mădălina Anea

Regia – Peter Kerek

Scenografia – Miruna Bălaşa

Video – Ion Cotenescu

Muzica – Aurelian Stoleriu

Light design – Dragoș Mărgineanu

Ilustrație – Giuliano Nardin

Durata: 1h30m