„Start REC

Marţi, 8 noiembrie 2037, ora 11:34

– Vreau să mă cunosc, mama, înţelegi? Doar nu e mare lucru. Voi toţi, tu şi tata şi bunica şi Matei; voi mă cunoaşteţi. Şi doamna mă cunoaşte şi copiii de la şcoală, toţi. Toţi mă văd. Şi prietenii mei de la cămin m-au cunoscut şi doamnele de acolo. Şi Ana cu Raluca şi tanti Nina şi nenea Florin. Numai eu nu. Până şi vecina mă cunoaşte. Şi doamna asistentă de la dispensar şi…

– Ce vecină, mamă, ce copiii? Ce tot boscorodeşti acolo?

– Vecina de vis-a-vis. Azi, când eram în curte, ne-am cunoscut. E bătrână şi zbârcită şi a ieşit pe stradă în halat verde-lucios şi papuci.

– Sergiu, du-te mamă şi spală-te pe mâini să mănânci, nu mai vorbi prostii. Hai că se răcesc cartofiorii prăjiţi.

– Vezi, vezi cum eşti? Ştiam eu că nu mă asculţi. Tu ai vrut să îţi povestesc şi acuma nu mă asculţi. Aşa faci mereu.

– Ce nu ascult, măi copile, că de o oră toci într-una cu cine te cunoaşte pe tine. Mi-ai făcut un pomelnic…

– Păi da. Voi de ce mă cunoaşteţi şi eu nu?

– Cum adică nu te cunoşti?

– Nu mă văd.

– Uită-te în oglindă.

– Nu sunt eu acolo. E un băiat care face exact ce fac eu.

– Hai că eşti o figură… De unde ai mai scos-o şi pe asta?

– Serios! Face ca mine, dar nu sunt eu. Cum să fiu acolo când eu sunt aici?

– Păi nu eşti acolo, în oglindă… acolo e reflexia ta. Imaginea ta, poftim. Ca la film.

– Păi vezi că nu mă cunosc? Eu nu sunt imaginea mea.

– Nu, mamă, nu eşti, dar aşa arăţi. Ca ăla din oglindă.

– Nuuuuuu. Nuuuuu. Vreau să mă văd pe mine, nu pe ăla din oglindă care se ia după mine!

– Sergiu, hai lasă prostiile şi vino la masă. Nu am timp de mofturi acuma.

Discuţia asta s-a întâmplat când Sergiu avea 9 ani. Acum are 27 şi tot nu s-a cunoscut. Nu ştie de unde s-a pricopsit cu fixaţia „numai eu nu mă cunosc”. Dacă îl întrebi pe el, de când se ştie. Acuma, certitudini nu există. E sigur, totuşi, că prima dată când a adus vorba despre povestea asta a fost atunci, în bucătărie, când mama lui termina de curăţat cartofii. Înainte de asta doar se fâţâise prin faţa oglinzii, se strâmbase şi se certase cu ea, în fiecare zi în ultimele două săptămâni.

Dacă s-ar fi lămurit atunci, poate că astăzi nu ar avea în program psihoterapie de 45 de minute, a câte 3 milioane una, de trei ori pe săptămână şi nici şedinţă la salon în fiecare joi de la 17:00 la 20:00 cu tratament facial, manichiură, pedichiură, masaj tonifiant, tuns şi coafat. De fitnessul de luni dimineaţa, miercuri seara şi sâmbătă la 10:00 şi de joggingul zilnic nu mai are rost să pomenesc. Nici de dieta specială recomandată de nutriţionistul plătit cu 16 milioane lunar, nici de rundele de shopping, de dressingul de 19mp cu oglindă surround, nici de cremele, spumele, gelurile, sprayurile, pudrele, alifiile, boielile lui din raftul alb cu oglindă din baia roşie.

Are noroc că îşi permite toate fiţele astea. E un cântăreţ la modă – are concerte, impresar, asistent personal, vinde bine, face reclame, are şi un disc de platină, parcă, şi două de aur. În fine, e pe val. Apare des la televizor, dă interviuri, e pe coperte de reviste de tot felul, are fani şi pagini de fani pe Facebook. În curând o să facă un reality show. A semnat deja contractul. O grămadă de bani. Dar parcă banii i-ar lipsi. I-a avut dintotdeauna şi nu ştie ce înseamnă „nu am”. Mama avocat de succes şi tatăl arhitect. Singur la părinţi. Casă în centru, moştenită de la bunicii din partea mamei – el procuror pe vremea lui Ceauşescu şi ea învăţătoare. A avut mereu. Orice. Nu a putut mai nimic din ce a vrut, în schimb. Şi asta doar din cauza moftului ăla tâmpit de la 9 ani: „Vreau să mă cunosc”. Aşa a ţinu-o până la examenul de Capacitate la care a trecut cu pile puse de ai lui, în liceu şi la BAC la fel. De citit citea mult. De la romane la filosofie. La română nu avea probleme, iar profesorul de filosofie îl adora. În rest – tămâie. Ah, şi limbi străine învăţase – de nevoie. Găsise cărţi în engleză şi franceză şi a trebuit să înveţe. În facultate s-a apucat şi de germană. Ca să-i citească pe Heggel şi Schoppenhauer în original. La filosofie se dusese glonţ cum a scăpat de BAC. Nu a avut probleme să intre. Era tobă de carte. Acolo s-a scrântit de tot. Ce profesor ce i-a spus, cine, ce dreptate i-a dat, ce coleg l-a contrazis… cert e că în anul trei, când să-şi aleagă teza de licenţă, s-a lăsat de facultate. De atunci i-a mers din ce în ce mai bine. S-a apucat de cântat şi a făcut Bum. Un prieten l-a înregistrat într-o doară, la o petrecere, cântând la chitară „Incomplete”, a mixat în clubul unde lucra CD-ul în seara următoare şi în weekendul următor era deja la radio. Exagerez, nu chiar aşa de repede, dar, în orice caz, rapid. Casele de discuri n-au timp să piardă bani.

Fetele sunt înnebunite după el: 1,85, 75 de kilograme, şaten, ondulat, ochi verzi, barbă perfect aranjată, ochelari, voce bună, dansează de rupe scena, în particular pare inabordabil, misterios, profund pentru vârsta lui, niciun scandal, nu bea, nu fumează, nu droguri, nu clubbin’, nu femei, nu e vitezoman, şarmant, dar trist. Cum să nu îl iubeşti? Cum, deci, să nu vândă în draci şi să nu fie plin de bani? Atunci de ce stă la bloc, cu chirie? De ce conduce un Ford albastru metalizat? De ce nu are LPlaystation şi IPhone şi doar un amărât de IPod depăşit? Şi ceas Swatch? Şi mobilă de la Ikea? Ba mai are şi o etajeră luată din METRO. Nici măcar cuptor cu microunde nu şi-a luat. Sergiu e un excentric, orice s-ar zice.

De fapt, încă îl preocupă. Nu. Îl obsedează „cunoaşterea sinelui”. Nu dă doi bani pe ce e în jurul lui. A intrat în showbiz  ca să câştige bine şi realtiv uşor. Când nu e pe scenă sau în studio sau, în fine, nu e prins cu jobul, îşi macină capul cu posibilităţi şi probabilităţi de a se vedea fără ajutorul oglinzii. Are sute de casete, CD-uri, DVD-uri cu înregistrări cu el. În 4k, în 8K, Blueray, tot tacâmul. Fotografii cu miile. Colaje, detalii, prim-planuri, gros-planuri. Un adevărat cult pentru chipul său pe care nu l-a văzut niciodată cu adevărat. Nemijlocit, cum spune el. Are tot viitorul în faţă, e tânăr şi iubit şi el se risipeşte în non-sensul ăsta. A cheltuit, şi continuă să o facă, de dragul sănătăţii. Suferă realmente că nu s-a putut vedea copil fiind, că a pierdut etapele devenirii sale. Şi alte bazaconii din astea.

E 17:45. Are în mână o ceaşcă de ceai de scorţişoară cu gin-seng şi vorbeşte cu psihanalistul lui – Mona. Niciodată nu a stat întins pe celebra canapea. Refuză să se considere pacient şi pretinde mereu că frecventează cabinetul din Piaţa Victoriei pentru cercetarea lui.

– Gândeşte-te dacă ar fi posibil. Prin absurd, măcar pentru o clipă, măcar o dată în viaţă, oamenii s-ar putea vedea aşa cum sunt. Aşa cum te văd eu pe tine acum.

– Asta vrei tu? Te-ar face mai fericit?

– Nu asta contează acum. Nu ştiu ce s-ar întâmpla dacă ar fi posibil. Nu mă urmăreşti cu atenţie. Faptul în sine e important. Ar dispărea frustrarea asta incredibilă cu care suntem obligaţi să trăim.

– Te simţi frustrat?

– Iar te agăţi de cuvinte? Nu ţine jocul ăsta şi cu mine. L-am citit pe Freud. Nu am vrut să îmi omor tatăl şi nici să o fut pe mama, clar?

– Nu am spus aşa ceva. Singur ai adus discuţia către un subiect delicat şi dacă…

– Încetează odată cu tâmpeniile astea. Gândeşte o secundă, vrei? De asta te plătesc. De jumătate de an mă ţii în clişee şi jocuri de cuvinte.

– Transferul e un proces care ia timp şi necesită răbdare, Sergiu.

– Dumnezeule! Tu te auzi? Eşti conştientă cât de sinistră e afirmaţia asta pentru unul care a citit aceleaşi cărţi ca tine şi care acceptă să se lase furat…

– Furat? Mă jigneşti. Ai venit singur la uşa mea…

– De bună voie, da. Te plătesc ca să vorbim deschis şi să ne gândim împreună. Adică şi tu. OK? Vorbind în dodii mă furi. Mă poţi urmări o secundă?

– Te ascult.

– Bun. Maeutică: oamenii, ceilalţi, nu au o problemă că nu se pot vedea. Eu sunt o excepţie. De acord. Dar eu te întreb, pe tine, Mona, psihanalist cu şapte stele în frunte, doctorate şi tot căcatul: a fi o minoritate de unul singur te face nebun?

– Te face altfel.

– Perfect. Ai început să gândeşti. Îţi foarte mulţumesc. Mai departe. A fi altfel e greşit?

– Nu neapărat. Poate doar deconcertant.

– Dar tu nu te sperii cu una cu două, nu? Ai văzut mulţi nebuni şi „altfei” la viaţa ta. Aşa că mai suportă-mă cu o întrebare.

– Atâta timp cât nu depăşeşti cele 7 minute rămase din întâlnirea noastră.

– Bună gluma, mi-a plăcut; cum te poţi cunoaşte dacă nici măcar nu te poţi vedea? Cine eşti de fapt?

– Sergiu, s-au scris biblioteci despre asta. Oamenii vor cunoaşterea de mii de ani. O tot caută şi nu par să fie prea aproape de răspunsul final.

– Exact. Dacă tot ce ştim e fals? Dacă premisa a fost eronată din start? Calea e greşită din pornire.

– Nu te înţeleg.

– Cunoaşterea elementară e cea de sine. Fizică. Mă uit la mine şi ce văd: două mâini, două picioare. Pipăi şi simt două urechi, un nas, o gură. Simt. Nu văd. Pot să cred ce nu văd?

– Crede şi nu cerceta! Ţi-o spune o atee.

– Cred dar nu pot fi sigur. Ţi-o spune un ortodox practicant. Nu înţelegi că ne minţim de secole? Religia, ştiinţa, arta, toate sunt interpretabile. Nu există adevăr şi nu există cunoaştere adevărată pentru că nu ne putem privi. Crezi că eu aş putea face ceea ce fac seară de seară dacă m-aş putea vedea? Aş accepta să mă îmbrac aşa, să dansez şi să stau în faţa a sute de oameni cu un microfon în mână? Sau când pozez pentru reviste – Dumnezeule! – şi răspund politicos unor fătuce căzute în admiraţie, ude leoarcă de excitate ce sunt. „Sergiu, cum îţi imaginezi partida de sex ideală?”. Atunci, da, mă bucur, crede-mă, sincer îţi spun, că, Doamne-ajută!, nu mă văd.

– Îţi răspunzi singur. Nu eşti cel de pe scenă, nu eşti cel din reviste, poate că nici filosoful din cabinetul meu nu eşti.

– Ei, spune-mi tu atunci. Cine sunt?

– Eşti cel care pune noaptea capul pe pernă. Când stingi lumina şi închizi ochii.

– Şi odată cu adormitul ăla se culcă şi şleahta asta de impostori.

– Sunt doar măşti sociale, Sergiu. Roluri, ia-o cum vrei.

– Fals! Nu e ca la teatru. Se termină spectacolul, se termină şi rolul. Măştile astea se lipesc de faţă. De faţa asta pe care nu o vedem niciodată şi care se schimbă cu fiecare rol!

Deja tremură. A transpirat şi o venă îi pulsează pe gât. El chiar pune suflet în sminteala lui. Teoria cu „privitul de sine”. E caraghios când se aprinde şi explică cu atâta elocinţă şi logică o idee abstractă şi puerilă. La drept vorbind e ideea unui copil de 9 ani! Nimic mai mult. S-a convins citind că e legitimă şi acum o postulează ca axiomă. Are 27 de ani, a făcut doi ani şi jumătate de la Facultate de Filosofie, n-a absolvit, e cântăreţ şi vrea să răstoarne peste două mii de ani de istorie. Norocul lui e că s-au dus şi cele 7 minute rămase din terapia de azi. Mona s-a obişnuit cu el. Îi face pe plac şi îl ia pe departe pentru că şi ea, la fel ca puştoaicele de 17 ani, îl doreşte. Dar în secret. Doar are 53 de ani. Profesional vorbind e acoperită. Nevroză, psihoză, fixaţie… are destui termeni şi destule diagnostice. Şi tratamente. Neuroleptice sunt la toate farmaciile. Şi cu reducere dacă ai card de fidelitate. Dar deocamdată are răbdare cu el. Aşteaptă să îi vină mintea la cap şi să îşi dea seama şi singur că e o idee fixă şi nimic mai mult toată fantasmagoria lui. Îi e prea drag ca să îl treacă pe pastile şi să-l transforme în legumă. Are doar 27 de ani, totuşi. E prea devreme.

Mona nu e singura care îi cântă în strună. Ba dimpotrivă. Are mai mulţi partizani decât ar cere-o bunul simţ. Dar majoritatea din interes. Impresarul, asistentul lui, producătorul, reporteri, realizatori de emisiuni TV, fane în delir, mămicile în concediu post-natal care urmăresc matinalele, emokizii, una peste alta, statistic vorbind, e deja guru. Rebel fără cauză. James Dean era un dulce copil pe lângă el. Există, slavă Domnului, în toată nebunia asta şi Matei. Fratele lui mai mare care are mereu grijă să îl ţină cu picioarele pe pământ. Atât cât poate şi el. A pătimit destul în şcoală de pe urma lui frati-su. Îl ştia toată Şcoala Centrală – fratele ciudatului care nu se poate vedea. Pe lângă Sergiu, a fost subiect de miştouri toată copilăria şi adolescenţa. Nevinovat, cuminte, olimpic la mate şi info. Niciodată nu a putut să îl înţeleagă pe filosoful în devenire cu care a împărţit dormitorul 16 ani. Altă prostie pe care a trebuit să o înghită: deşi erau 4 dormitoare în casă, părinţii au insistat ca băieţii să doarmă împreună. Ca să-i ţină uniţi. I-au chinuit inutil pe amândoi. Acum îşi vorbesc destul de rar şi atunci, de cele mai multe ori, se ceartă. Sergiu, încăpăţânat, vrea să îşi convingă fratele că a învăţat degeaba 18 ani şi că perseverează în obscuritatea minciunii care este ştiinţa, iar Matei, epuizat şi irascibil din fire, lasă argumentele logice şi trece direct la urlete. În orice caz, e singurul care îi ţine piept bărbăteşte lunatecului.

 – Tu nu te-ai săturat să râdă toţi de tine? Eşti o maimuţă? Lăutar cu ţoale de firmă! Potoleşte-te odată cu tâmpenia asta cu văzutul. Nu vezi ce penibil eşti?

– Nu, asta e că nu mă văd! Dacă m-aş putea vedea…

– Omul lui Dumnezeu! Pricepe că nu ai toate ţiglele pe casă. Eşti dus cu boii, fratele meu! Dacă tot vrei să fii Cioran în mizerie, de ce dracu’ nu te-ai ţinut de şcoala aia? Aveai şi tu o diplomă acolo. Ce făceai cu ea nu ştiu, dar măcar erai şi tu în rândul lumii. Aşa ce eşti? Vedetă cu jumaătate de normă şi gânditorul de la Hamangia în timpul liber. Hai că mi-e şi silă, şti.

– Bine, Matei. Dacă ţie, fratele meu, ţi-e silă de mine, atunci…

– Nu la propriu, nu fii nebun! Dar de situaţie în sine. Trezeşte-te odată şi încearcă să priveşti obiectiv. O să mori de râs. Te ştiu băiat deştept şi cu simţ al umorului la tine. Dacă ai auzi de unul care umple lumea cu drama că nu se poate vedea l-ai porcăi trei ore.

– Iar ajungi la vorba mea. Cum să privim obiectiv? Putem cu adevărat să privim obiectiv? Despre asta e vorba.

– Nu că eşti ţicnit rău! Sergiu, mamă, stop. Gata. Hai să vorbim şi noi o dată ca oamenii. Tu să-mi spui prin ce subsoluri ai mai cântat, de ce toante de prezentatoare ai mai dat pe la Euforia sau pe unde te-au mai chemat, eu să-ţi povestesc de Saşa că a luat Suficient la lucrare la matematică şi m-a sunat învăţătoarea să mi se plângă de el, de Laura că mi-a umplut casa de toate minunile de la teleshopping. Se poate?

– Ce a comandat Laura de la teleshopping?

– Ce n-a comandat! Ondulator de păr, mop cu abur; aveam deja unul pe alb, ieri mă trezesc că îmi vine la uşă cu unul verde – cică e modelul îmbunătăţit. Mă doare mintea, îţi spun. Tigaie electircă, tigaie cu coloană de aer cald.

– Din aia electrică mi-am comandat şi eu. E foarte bună. Nu foloseşti pic de ulei. Eu numai în ea gătesc, că la dieta mea n-am voie prăjeli.

– N-ai voie prăjeli. Când erai mic mâncai ochiuri cu cartofi prăjiţi în fiecare seară şi n-aveai nici pe dracu’. Acuma că eşti om în toată firea rozi broccoli şi anghinare.

– Încerc să am un stil de viaţă cât mai sănătos. Nu pot să-mi bat joc de corpul meu.

– Chiar, că demult vroiam să-ţi spun: măi omule, ce e, frate, cu toate alergările astea pe tine? Te pun ăia să tragi de fiare sau ce? Când te caut eşti la sală. Când te-am auzit acuma că ieşi de la salon mi s-a făcut părul măciucă. Dacă-mi zici că eşti gay te lipesc de toţi pereţii, pe bune.

– Nu, nu sunt homosexual. Sunt la fel de streight ca tine. Dacă vrei neapărat, sunt metrosexual.

– Nebunule, îţi place în metrou?

– Ha-ha, ce glumă bună. Am grijă de corpul şi de lookul meu.

– Lasă-mă că mi-a venit fi-miu cu o expresie de la şcoală… Să-l pup, nu alta. Cică nu mai e cool să fi emo. Bine că ne-a trecut. Acuma vrem să fim hipsteri.

– În clasa a treia? Deja? Precoce Saşa.

– Să nu te aud. Să nu te prind că mi-l molipseşti pe al meu cu toate balivernele tale că nu ştiu ce nu-ţi fac.

– Eşti incorogibil, Matei. Iar urlii de pomană. Neaderthal! Băi, m-am prins. Tu eşti veriga lipsă, să ştii.

I-a pufnit pe amândoi râsul. Când s-au potolit s-au privit în ochi şi şi-au zâmbit foarte sincer. Cu drag. Aşa fac mereu. Fraţi, ce să le faci.

Lui Sergiu i-a trecut de multe ori prin cap să se sinucidă. Nu a avut niciodată curajul să încerce măcar pentru că nu e nici nebun, nici depresiv sever, nici martir. E doar zăltat. Şi foarte romantic. Şi-a închipuit cum şi-ar tăia venele în bucătărie. Altă dată cum ar înghiţi un tub de pastile luat la întâmplare din cămară – ştia că aşa se moare în chinuri, deci a abandonat repede ipoteza. Spânzurătoarea nu i-a surâs niciodată. I se părea prea premeditat. Ah, cu aruncatul de la etaj mai cochetase. Oricum, toate variantele erau impulsive şi definitive. Doar în teorie. Maximul a fost să scrie un bilet – o scrisoare de fapt (avea 4 pagini) – de adio. A aruncat-o într-o gentă pe care nu o mai poartă demult şi zace acolo şi acum. Ideea lui creaţă era ca ai lui să găsească scrisoarea întâmplător, cândva, târziu după moartea lui. Planuri şi scenarii apoteotice.

Asta era altă pasiune a lui. Scenarita. Orice avea de făcut anticipa urmările actului în sine până ajungea la zeci de probabilităţi pentru un simplu telefon, de exemplu.

– Dacă nu răspunde revin peste o jumătate de oră. Dar oricum vede apelul nepreluat. Atunci aştept, totuşi, o oră. Dacă şi-a uitat telefonul acasă şi răspunde bunica. Aoleu şi mă ţine mult. Mai bine mai stau puţin să fiu sigur că e acasă. Dar mama îşi ia telefonul şi la WCu, cum să îl uite? Hai că o sun acuma. Văd eu ce fac dacă răspunde bunică-mea. Zic şi eu că sună cineva la uşă şi închid. Ah, nu e bine, că mă sună ea înapoi să întrebe cine e. A dracu’ de curiozitate. Gata. Sun, sun. Sun numai de trei ori că poate o deranjez, totuşi.

Toate astea îi trec prin cap într-o fracţiune de secundă. Cât consum nervos inutil!

Şi bineînţeles că îi răspunde maică-sa din prima şi nu e la tribunal, nici acasă, e în maşină. De telefoane îi era groază – i se părea cel mai impersonal cu putinţă mod de a comunica. În scris măcar poţi să reciteşti, să corectezi, există un stil. La telefon ce spui aia se aude şi nici măcar nu îl ai în faţă pe cel cu care vorbeşti, pe tine oricum nu te vezi, pe el niciatât. Groaznic. Realmente oribil. Aşa că scria mailuri şi sms-uri. I se spusese în liceu că are talent la scris. În afară de o poezie de dragoste în clasa a 11-a  nu fusese în stare să producă nicio urmă de literatură. Proastă, barem. Nimic. Scria eseuri şi panseuri şi analize pe text la cărţoaiele lui. Nici versurile cântecelor nu şi le făcea singur. Deşi, dacă vroia, într-o oră scria de 10 ori mai bine decât se chinuia compozitorul lui, Edy, într-o săptămână – şi cu nu ştiu ce programe de rime şi ritmuri. Sergiu chiar avea talent la scris. Dar nu i-a folosit la nimic. Şi avea voce. Măcar cu asta a făcut ceva.

 Ziua accidentului a început ca toate celelalte: duş, toast cu margarină vegetală şi juice de rodii, jogging, iar duş. S-a îmbrăcat cu blugii indigo, skiny, cămaşa ecosez, sacoul nou, trei sferturi, de blugi şi converşi navy. Era asortat. Nu era un accident. Avea bun gust. Îi şi dădea mâna. Nu avea nevoie de consultant vestimentar aşa cum îl sfătuise impresarul. Doar pe scenă şi la apariţiile „în interes de serviciu„ purta costumele impuse prin contract. Acum se ducea la B.C.U., aşa că nu avea nicio obligaţie. Şi-a pus căştile albe în urechi, a încuiat de două ori jos şi de trei ori yala de sus, a cobărât pe scări cele 6 etaje şi a traversat în parcare. Îi plăcea să asculte muzică la căşti, nu la CD-playerul din maşină. I se părea mai personal. Se antifona mai bine. S-a strecurat cu Fodrul lui mic, albastru metalizat, prin oraş şi a găsit repede un loc de parcare. Când a traversat pe trecerea de pietoni s-a împiedicat, nu ştiu de ce, şi s-a lovit cu capul de bordură. Stupid. Total stupid. A căzut pe spate. S-a trezit la spital, întreg, fără nicio vânătaie – doar cu o durere infernală de cap şi fără vedere. Când a deschis ochii era întuneric. Doctorii i-au spus că e ireversibil şi că e un caz rar. Comoţie a cortexului occipital cu secţionarea nervului optic. A întrebat ca prostul de transplant. Ce o fi fost în capul lui? Transplant de nerv optic… Poate, în SF-uri deocamdată. Se vede că a citit mult.

Orb, aşadar. Negru. Beznă. Noapte 24 de ore din 24. Fără iluminat stradal sau lună plină. Sergiu nu mai vede nimic. Conform teoriei lui savante viaţa a stagnat în clipa în care ţeasta lui cu freză proaspăt aranjată pe 2 milioane la stylist a lovit bordura montată de primar contra unor comisioane grase. Simplu. Atât de simplu. Stop REC”

E 12:08. Lui Sergiu i se prelingeau lacrimi din spatele ochelarilor negri. Ţinea în mână microfonul alb şi pentru câteva clipe a rămas tăcut. Tocmai terminase prima ciornă a primului capitol din romanul autobiografic. Apoi a dat comanda de „play back” şi din cele 21 de mici difuzoare din pereţi a reînceput povestea:

„Marţi, 8 noiembrie 2037, ora 11:34

– Vreau să mă cunosc, mama, înţelegi? Doar nu e mare lucru…”

 Îi fusese greu la început; să îşi admită handicapul, să se adapteze, să înveţe totul de la zero, dar mai ales să accepte că viaţa nu se termină dacă închidem ochii. A fost nevoie de o bordură udă şi de un pas greşit ca să se poată cunoaşte. Nici măcar nu a vrut să îşi pipăie chipul.

Acum e un scriitor apreciat care tocmai a terminat prima ciornă a primului capitol din romanul autobiografic. Are 53 de ani, e diagnosticat cu cancer şi e fericit.

– SFÂRŞIT –

P.S. Vedem şi suntem trişti. Mai bine am închide ochii benevol, din când în când. Şi am tăcea. Şi am privi, apoi, din nou. Şi am zâmbi. Mai des.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: