„Julieta fără Romeo” şi mama fără Julieta

A fi părinte e o vocaţie. Grija şi iubirea nu implică neapărat şi priceperea manifestării lor. Te naşti cu instinctele necesare, dar ele nu vin la pachet şi cu cele mai fericite mjloace prin care bunele intenţii să se transforme într-o relaţie sănătoasă, armonioasă şi fericită. Vrei binele copilului tău, eşti dispus să faci orice sacrificiu pentru el; dar binele lui s-ar putea să nu coincidă mereu cu binele pe care i l-ai visat şi construit tu. De cealaltă parte nici puii de om nu se pricep prea bine să aprecieze dragostea părintească; revoltele adolescentine când toată, dar toată lumea e împotriva idealurilor tale visate cu ochii deschişi, nu sunt altceva decât supape explozive ale alegerilor făcute în răspărul binelui proiectat de alţii pentru tine. Generaţii întregi reiau aceleaşi modele disfuncţionale care nu duc altundeva decât la regrete tardive şi nostalgii plânse lângă paturi de suferinţă când iertarea cerută reciproc ţine locul iubirii de-o viaţă.

            Spectacolul „Julieta fără Romeo” de Bogdan Theodor Olteanu şi Alex Mircioi, montat de Bogdan Theodor Olteanu la Sala Studio a Teatrului Odeon spune foarte simplu şi extrem de emoţionant aceeaşi poveste a relaţiilor complicate dintre oameni care se iubesc dar nu ştiu cum să nu se rănească. O mamă, o fiică şi o prietenă, 19 scaune, 4 mese vechi, câteva sticle, 3 ceşti albe şi vreo 10 pahare – o convenţie săracă într-un ecleraj decupat cât să desemneze spaţiile de joc devine mai bogată decât o scenă înţesată de cele mai complicate imagini. O situaţie simplă, uşor recognoscibilă, jalonată cu umor, o cheie tragi-comică, trei interpretări actoriceşti performante şi un dialog bine articulat, cuvinte care par a ne aparţine fiecăruia dintre cei trecuţi prin teribilismele adolescenţei sau grijile părinteşti. O fiică vrea să devină actriţă fără să ştie prea bine de ce, o mamă nefericită îşi mimează mulţumirea de a fi soţie şi femeie sofisticată cu gusturi rafinate şi îşi ascunde singurătatea în paharele înalte de gin tonic şi o prietenă bună, inimoasă, cu intenţii blajine, dar cu o viaţă nu atât de roz pe cât o arată jovialitatea resemnată, dă o mână de ajutor.  Pare banal. Relaţiile sunt clişeele arhicunscute. Situaţia nu e spectaculoasă. Şi, cu toate acestea, spectacolul devine o experienţă a oglindirii emoţiilor profunde ce zgândăre în straturile de căptuşeală defensivă construite cu fiecare „Sunt ok” mincinos pe care ni-l spunem.      

            Performanţa de a transmite substratul uneori dureros, uneori acid, alteori dezarmant de trist, din spatele cuvintelor convenţionale se datorează unui joc actoricesc foarte conţinut. Gândul de pe dedesubtul dialogurilor e spectacolul nevăzut care ni se adresează ca un prieten bun ce ne ţine de guler în timp ce ne ceartă pentru a ne trezi din amorţirea unei tristeţi îndelungate. Nu există personaje negative în povestea iubirii ratate dintre mamă şi fiică. Doar greşeli mai mici sau mai mari care se adună într-un ghem încâlcit şi dor din ce în ce mai mult. Şi multă vină şi multe regrete şi, peste toate, frica de a rămâne singură a unei femei la a doua tinereţe şi frica de a deveni o femeie singură odată ajunsă la a doua tinereţe a fiicei sale. Mama se agaţă cu ultimele speranţe de tinereţea fiicei, iar fiica vrea să fugă speriată, cu inconştienţa dată de curajul vârstei într-un cât mai departe iluzoriu. Dar nu se urăsc, în ciuda reproşurilor. În spatele certurilor e o neputinţă cu strigăt mut care deplânge ratarea unei iubiri refuzate.

            Ioana Bugarin (Julieta) are acel zvâc dat de răsfăţ şi o inocenţă uşor obraznică. Alintul copilăros al adolescenţilor crescuţi într-o bulă antifonată care „de prea mult bine, mamă” devin teribilişti şi cred că e cool să trăieşti clipa. Joacă destul de credibil mofturile ce pe parcurs devin argumente pe care le crezi şi le înţelegi odată cu ea. Lipsa de talent a tinerei care vrea să devină actriţă pentru a apărea la tv e bine punctată, iar determinarea dată de încăpăţânare se topeşte până la final în disperarea încercării de a evita ratarea.

            Elvira Deatcu (Marta) e mama contemporană arhetip. Are un rafinament deloc forţat, gesturi moi şi joacă pe muchia patetismului dat de încercarea oamenilor de bine de a păstra aprenţe stupide şi sinceritatea grijii pe care o poartă unui copil pe care simte că îl pierde în favoarea maturizării pe care nu e pregătită să o accepte. Scena în care mizează pe ultima carte, cea a şantajului emoţional pe care îl face instinctiv, deloc egoist, este cel mai emoţionant moment al spectacolului datorită jocului său dens, interiorizat, conţinut, din care lasă la vedere doar vârfurile disperării îmbrăcate în demnitate. Performanţa sa e de o calitate devenită rară; aceea de a îmbina echilibrat gândul cu emoţia şi tehnica într-un rol pe care să îl reţii.

            Ruxandra Maniu (Sonia) este cea fărădecare, indiferent de cât de bine ar fi funcţionat toate elementele spectaculare, „Julieta fără Romeo” ar fi rămas un spectacol interesant. Ea este cea datorită căreia te implici activ în vizionarea poveştii. O urmăreşti, îi aştepţi fiecare intervenţie, o asculţi cu drag şi o crezi pe cuvânt. Carisma şi talentul său transformă acest personaj de legătură într-un recital de micro-reacţii, comentarii, contrapuncte şi o poveste adiacentă care pune totul în perspectivă. În monologul său reuşeşte să convingă o sală întreagă să respire, să râdă sau să plângă atunci când îşi propune ea. Tăcerea sa are o intensitate despre care auzim că se vorbeşte cu respect în amintirile depănate despre monştri sacrii. Performanţa pe care o realizează aparent fără efort degajă acel sentiment special şi de preţ al întâlnirii cu un rol în care se întrevede o mare actriţă.

            „Julieta fără Romeo” este un spectacol în care emoţia şi gândurile răscolite nu îţi dau voie să pleci acasă indiferent. Trei actriţe într-un spaţiu impersonal, conduse de o voinţă regizorală delicată, atentă la detalii, realţii şi gânduri în scenă, spun o poveste care te impresionează tocmai pentru că o ştii; povestea ta – mamă, fiică, femeie, om de bine.

Teatrul Odeon

Julieta fără Romeo

de Bogdan Theodor Olteanu şi Alex Mircioi

Distribuţia:

Julieta – Ioana Bugarin
Marta – Elvira Deatcu
Sonia – Ruxandra Maniu

Regia: Bogdan Theodor Olteanu
Asistent dramaturgie: Mădălina Stoica
Scenografia: Alexandra Panaite
Light design: Andrei Délczeg

Durata: 1h45m

Un gând despre „„Julieta fără Romeo” şi mama fără Julieta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: