„Noapte bună, mamă!”, căci de mine mi-e somn

Photocredit: Adi Bulboacă

Sunt multe feluri în care teatrul poate spune o poveste. De cele mai multe ori spectaculozitatea mijloacelor scenice e acel razzle-dazzle datorită căruia suntem impresionaţi. Căutăm factorul wow în spectacole şi revenim în sală pentru a fi încă o dată fascinaţi de acele lumi în care realitatea are alte coordonate – mai permisive, mai pline de imaginaţie, mai inventive. Odată cu explozia de efecte şi promisiuni pe care ni le fac ecranele luminoase, teatrul a început să îşi caute din nou forţa de impact în simplitatea formelor lipsite de pretenţii complicate. Scena golită şi concentrarea asupra posibilităţilor de expresie actoriceşti au devenit demult un atuu pe care doar arta teatrului îl poate revendica.

            Spectacolul „Noapte bună, mamă!” de Marsha Norman, în regia lui Vlad Massaci, montat la Sala Studio a Teatrului Mic, mizează tocmai pe acest efect de lupă dat de o convenţie epurată de orice inserţie simbolică. Două actriţe îşi vorbesc privindu-ne pe noi, umăr la umăr, cu minimul de sprijin scenografic sau de ecleraj, cu minimul de mişcare scenică, minimul de efecte sonore, maximul de concentrare şi calitate a gândului. O fiică matură îşi sună mama să o anunţe calm că urmează să se sinucidă. Vrea doar să aibă o ultimă discuţie pentru a-i comunica detalii logistice despre gospodărie. Pare cinic. Pare de nesuportat. Cine ar vrea să asiste la o ora şi cinsprezece minute de suferinţă, panică, durere şi moarte?

            Povestea nu recomandă spectacolul pentru o seară deconectantă la teatru, în Centrul Vechi. Povestea e greu de dus; şi pe scenă şi în sală. Motivul pentru care această tragedie personală se transformă într-o întâlnire nu doar şocantă, ci cathartică, se datorează celor două actriţe. Nu e un exerciţiu uşor să construieşti o relaţie atât de complicată în scenă fără a-ţi privi partenerul în ochi. Situaţia de conversaţie mijlocită de un ecran, celebrul video call care ne-a minţit vreme de un an că nu suntem singuri şi ne-a amăgit sentimentul unui „împreună” virtual capătă o dimnesiune-simbol hiperbolizată. Ce faci când îţi vezi fiica ţinând un pistol în mână, eşti departe şi nu poţi face nimic să opreşti nenorocirea? Imaginea e în faţa ochilor tăi şi neputinţa îţi paralizează orice voinţă. Tragismul acestei alegeri regizorale ce înlocuieşte telefonul din textul recompensat cu Premiul Pulitzer în 1983 funcţionează cu efect de lupă asupra sensibilităţilor noastre subţiate de experienţa recentă a unei anxietăţi generalizate în faţa ameninţării unei morţi mai prezente ca niciodată în vieţile noastre.

Photocredit: Adi Bulboacă

            Gradarea dialogului este un alt amănunt care adaugă un înveliş estetic necesar acestei trame angoasante. Dacă timp de 75 de minute am asista la o panică transfigurată în diverse forme, efectul artistic nu ar avea decât un impact crispant. Toboganul de nuanţe prin care stările celor două protagoniste alunecă sinuos te poartă foarte abil prin explicaţiile la capătul cărora înţelegi că binele cuiva poate însemna la un moment dat terminarea bruscă de bună voie a drumului. Groaza mamei şi hotărârea fiicei, alerta uneia şi răbdarea celeilalte, dialogul in absurdis la capătul căruia ajung să se înţeleagă una pe cealaltă şi să se ierte mai presus de orice, acest dezechilibru care contrabalansează ca un balansoar dintr-un loc de joacă pentru copii trişti e punctul de sprijin al interpretărilor celor două actriţe.

            Pe de o parte Dana Dembinski-Medeleanu (Thelma) are sarcina de a menţine în marje suportabile atmosfera încordată. Această mamă care ia viaţa în uşor, care fuge de probleme, care preferă scurtăturile pentru a se menaja, care glumeşte până în ultimul moment sperând că problemele vor dispărea de la sine are nevoie de masca superficialităţii pentru  a-şi ascunde nervii dezgoliţi ai groazei. Jocul său lejer, în care aparenta imposibilitate intelectuală de a procesa situaţia are în contrapartidă toate tentativele de umor nu tocmai elevat, se estompează treptat într-un parcurs bine dozat până la imaginea pietrificată a disperării şi neputinţei. Până în momentul în care dă voie emoţiei să izbucnească şi să o copleşească profund uman şi bine articulat artistic pare că parcurge tehnic un drum jalonat de porţi prin care trece pentru a puncta ce e scris într-un desfăşurător înmânat la linia de start. Abia când personajul său ajunge în staţia terminus a fricilor şi vinei nuanţele capătă profunzimi şi gândul îmbracă haina groasă a sentimentelor încărcate de sens.

Photocredit: Adi Bulboacă

            Andreea Grămoşteanu (Jessie) construieşte un recital solid, consistent, performant şi articulat în toate detaliile. Sarcina sa în scenă e copleşitor de grea; poate foarte uşor cădea într-o demonstraţie expozitivă despre imaginea generală pe care o avem despre cei care ajung în pragul unei asemenea decizii radicale. Iar clişee sunt multe. Interiorizarea controlată de un gând lucid şi de o tehnică ce vine în completarea emoţiei care izbeşte ca un pumn în plex cu fiecare nouă afirmare a hotărârii încălzeşte şi umanizează acest personaj care îşi afişează disperarea cu lumină şi împăcare. Are şi duioşie în glasul stins şi determinarea unei eroine din tragediile antice în singurul strigăt care îi arată într-o secundă cât o viaţă toata furia strânsă în spatele dinţilor scrâşniţi a îndurare docilă. Domină scena cu o forţă ce nu oboseşte şi crezi şi simţi şi înţelegi şi te simţi şi tu vinovat pentru nefericirea fără leac pe care o exprimă în toate faţetele cu o concentrare în care nu e loc pentru jumătăţi de măsură.

            „Noapte bună, mamă!” e un spectacol care pune oglinda în faţa celor care se alintă cu nefericiri de o zi. Poate avea efectul cathartic pe care îl credem pierdut – acea putere de a vindeca prin milă şi teamă gânduri şi emoţii. Dar cum evul contemporan ne-a învăţat câte ceva despre neologisme, probabil că astăzi efectul unei astfel de întâlniri artistice deloc comode, dar autentice întru totul, este acela al unui chatarsis prin empatie şi asumare.

Teatrul Mic

Noapte bună, mamă!

de Marsha Norman

Traducerea: Alexa Băcanu

Regia artistică: Vlad Massaci

Scenografia: Ioana Pashca

Distributie:

Jessie – Andreea Grămoșteanu

Thelma – Dana Dembinski-Medeleanu

Durata: 1h15m

Un gând despre „„Noapte bună, mamă!”, căci de mine mi-e somn

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: